SPECIAL Saga familiei de industriaşi Casassovici în România

0
Publicat:
Ultima actualizare:

5 GENERAŢII ÎN ROMÂNIA. Povestea familiei Casassovici în România începe în 1810, când, prin perseverenţă şi muncă onestă, câţiva fraţi pun umărul la o ţară prosperă, aşa cum devenise înainte de Al Doilea Război Mondial. În mai puţin de un secol, membrii familiei veniţi de la sud de Dunăre s-au înălţat de la o stare socială modestă la negustori de succes, devenind elite intelectuale, apoi au căzut în bezna comunismului, pierzându-şi toate averile.

În 2007, Dan Casassovici, un inginer născut la Bucureşti şi stabilit, din ’76, la Versailles, în Franţa, răsfoia pentru prima dată o carte pe care tatăl lui o ţinuse, până să moară, ascunsă de ochii curioşi ai familiei. Era lesne de înţeles de ce-şi dorea să descopere ce se află între copertele unui manuscris pe care scria doar „Cartea familiei“, care era păstrat cu aşa sfinţenie de tatăl secretos. Fantezia că-i poate fi dezvăluită o comoară ascunsă sub un copac rătăcit pe coclauri nu e doar o închipure din filmele americane. Te poţi lăsa în voia gândurilor plăsmuite de imaginaţie, măcar în glumă, şi la 65 de ani, vârsta inginerului pe-atunci. 

Dan Casassovici a găsit, în schimb, câteva jurnale. Niciun punct de reper revelator pe-un câmp ascuns printre rânduri. Erau memoriile străbunicului Haralambie, ale bunicului Corneliu şi ale tătălui său, Mircea. Haralambie a început să-şi aştearnă pe foaie povestea vieţii sale, pe care a vrut s-o transmită urmaşilor săi, şi i-a îndemnat pe viitorii bărbaţi Casassovici – şi numai pe bărbaţi! – să-şi scrie autobiografiile mai departe. Astfel, se înnodau mai strâns legăturile între neamuri. O descoperire mult mai emoţionantă decât scenariile hollywoodiene cu tezaure, deşi cartea tot un izvor istoric al familiei este. Bărbatul a aflat mai multe fapte din viaţa înaintaşilor pe care nu le cunoştea, a fost preocupat să descoasă originea neclară a familiei şi a reuşit să-i înţeleagă mai bine pe ai lui. Un sumar al descoperirilor: povestea începe cu Ioan, primul din familie care a ajuns în ţară în anul 1810 şi care, împreună cu fratele lui, Dumitru, figurează printre întemeietorii oraşului Alexandria. Străbunicul său Haralambie a fost medic militar şi voluntar în războiul ruso-turc din 1877-1878. După ce şi-a revenit în urma tifosului, n-a avut decât o singură grijă: să returneze armatei cei 215 lei rămaşi şi actele care dovedeau cheltuielile făcute de el pentru instalarea unui spital de campanie. Haralambie a avut doi copii: pe bunicul lui Dan Casassovici, Corneliu, care, şcolit în Germania, devine inginer textilist, profesor universitar, proprietar al unei mari filaturi şi întemeietorul învăţământului superior textil din România, şi pe Clemenţa, măritată Noica, mama filosofului Constantin (Dinu) Noica. Dacă ar exista o reţetă a succesului dată de această familie de negustori din clasa medie, cu afaceri prospere într-o perioadă în care România era o ţară avansată economic, ne-am pricopsi cu lecţii despre importanţa hărniciei şi a onestităţii în muncă. Nicio taină, doar o normalitate greu de întâlnit însă în zilele de azi. Totul s-a năruit odată cu naţionalizarea din 11 iunie 1948, care i-a deposedat pe industriaşi de toate bunurile obţinute într-o viaţă de muncă. Dan Casassovici emigrează şi pune frână dezvoltării familiei în România în anul 1976.

Bărbatul a preferat să nu completeze încă, în „stilul patriarhal“ al familiei, alte file în „Cartea familiei“ şi a vrut să facă cunoscută tuturor românilor poveştile familiei sale, pe care le-a publicat în volumul „Familia Casassovici (1810-1976). Cinci generaţii în România“, apărut la Editura Vremea. Moştenirea lăsată de el următorilor Casassovici a fost prezentată în vara anului acesta, bineînţeles, tot într-o carte, în care a scris despre familie, viaţa sa până la 33 de ani în ţară şi motivele plecării în Franţa. La „Cartea familiei“ s-a adăugat „Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut“. Testamente pe care şi noi am fost curioşi să le citim şi să le discutăm cu Dan Casassovici, aflat în trecere prin Bucureşti.


Pe 2 februarie 1901, Haralambie Casassovici începe să scrie în „Cartea familiei“ şi aşterne, mai întâi de toate istoriile, o doleanţă. „Povăţuiesc pe scumpul meu Corneliu (n.r. – fiul său) să continue a scrie şi el în această carte a familiei viaţa sa şi a membrilor familiei noastre, într-un mod conştiincios, cum am scris şi eu, înscriind numele acelora ce vor perpetua numele nostru...“, scria străbunicul lui Dan Casassovici, iar, 100 de ani mai târziu, vedem că dorinţa i-a fost împlinită de trei urmaşi. Descrie istoria şi originea familiei, întortocheată de altfel, cu poveşti din războaiele ruso-turce de la sud de Dunăre, dar şi cu încrengături nobile, cu ţari şi contese.

Din scrierile lui Haralambie – reluate şi de nepotul său în cartea „Familia Casassovici (1810-1976). Cinci generaţii în România“–, se pare că în comuna Biela de lângă Şiştov, în Bulgaria, a venit din Macedonia, pe la 1750, Nicolae Cazas, care ar fi primul membru al familiei. Era chiar străbunicul lui. De meserie era ceaprazar. Garnisea haine turceşti, lucra găitane de mătase, fir şi lână, foarte căutate pe vremea aceea de turci şi de bulgari. Pe turceşte, ceaprazar era „cazaslâc“, aşa că întâiul Casassovici a preluat numele de la cel care practica această meserie: Cazas. Nicolae Cazas.

image

De la Şiştov la Zimnicea
Unicul fiul al său, Paraschiv, moare mai târziu pe câmpul de bătălie în războiul ruso-turc (din 1806-1812), lăsând-o pe Elenca, soţia lui, speriată şi cu grija a cinci copii. Elenca îşi ia sub aripă odraslele şi fuge, în 1810, din Şiştovul lăsat pradă focului, în urma retragerii armatei ruseşti. Trece Dunărea cu Ivancea (sau Ioan) – tatăl lui Haralambie –, Dumitru, cel mai mare dintre băieţi, Hristache şi cu fiicele Penca şi Stanca. Pentru o vreme, Zimnicea devine „acasă“.

Dumitru şi Ioan au grija întregii familii. Mai întâi, Dumitru, pe la 16 ani, pleacă la Bucureşti să muncească într-o prăvălie a unui văr de-ai Elencăi. Îşi schimbă portul turcesc cu care pornise la drum, adică în loc de antereu şi fes va îmbrăca surtuc şi căciulă. Mai mult, renunţă la „capul ras cu chică“, cum era moda atunci la Zimnicea, „fiind tuns mărunt“, povesteşte Dan Casassovici în cartea sa. Când se întoarce de la Bucureşti după patru ani aşa schimbat, turcii îi spun Moscou Dimitri, adică Dumitru Muscalu sau Moscu, pe româneşte. Porecla de Moscu se va transforma în semnătură de familie şi toţi urmaşii lui Dumitru vor purta acest nume. Ioan e singurul care va continua să se iscălească Casassovici. Nu doar că cei doi fraţi se vor asocia făcând negoţ cu vite şi cai, dar vor rămâne strâns apropiaţi, la bine şi la greu. Chiar şi astăzi, urmaşii celor două familii Moscu şi Casassovici se întâlnesc, prânzuiesc şi deapănă amintiri din vremurile bune de altădată.

Casassovicii, printre întemeietorii oraşului Alexandria
Cei doi fraţi apar într-o broşură din 1927 despre „Istoricul oraşului Alexandria 1832-1865“, unde sunt menţionaţi ca fiind printre întemeietorii oraşului. Mai există şi un „Tabel cu străzile Alexandriei şi motivarea numelor date“ din 1834, unde apare aşa-zisa „Uliţa Dumitrului“. Dan Casassovici notează din tabel că străzii „i s-a făcut numire pă numele lui Dumitru Cazasovici. Şi acesta a fost din cei dintâi gânditori pentru sfârşit bun şi a stătut la început pentru cumpărarea moşiei“. E vorba de o contribuţie de 250 de galbeni împărăteşti oferiţi de Dumitru pentru cumpărarea unei moşii în zonă şi astfel să ajute la înfiinţarea unui oraş liber, după cum îi sfătuise pe localnici Pavel Kiseleff, guvernatorul militar al Principatelor Române. Câteva semnături şi săculeţi cu galbeni mai târziu, Alexandria devine oraş. Casassovicii participă!

image

Nici urmă de îndoială, până aici, că familia Casassovici are origini în Balcani. Este credinţa de nezdruncinat a lui Haralambie care-şi recunoaşte, în scrierile sale, rădăcinile dintr-o „onestă familie de industriaşi şi mai târziu de comercianţi“, fără să aibă pretenţia apartenenţei la vreun „glorios trecut sau al unei familii ilustre“. Doar că, mai târziu, un incident neprevăzut pare să schimbe soarta familiei şi culoarea sângelui.

Haralambie Casassovici

Cealaltă identitate nobilă a familiei
Prin ’26, fiul lui Dumitru, Botez Moscu, urcă în podul casei ca să investigheze pe unde se infiltrează apa de ploaie. Probleme cu acoperişul. Acolo descoperă un săculeţ de iută cu obiecte şi scrisori. O miniatură în ulei, care-l înfăţişa pe un general încărcat cu medalii şi decoraţii, Alexi Kazasievitch Moscov, „mare graf, gonit şi ucis fără milostenie de ţarina sa Marea Caterina“ (n.r. – Ecaterina a II-a a Rusiei). Era semnată, cu litere slavone, de „fiul său“ Dimitri Kazasievitch Moscov. Mai erau şi un inel de aur, cizelat cu o coroană de conte, un medalion oval de argint, ca o cutiuţă, pe care era scris „Viteazului general conte Alexander Kazasievitch Moscov“, două scrisori în ruseşte, unde, din nou, e menţionat numele generalului, al soţiei sale, Sonea, al fiului „micul Dimitri“, dar şi al verilor, prestigioşii generali ruşi Mihai Kutuzov şi Alexander Suvorov...

image

Familiile Casassovici şi Moscu se ştiau deja înrudite, dar comoara din pod implica o altă origine a familiei. De nobili ruşi! O vreme aşa s-au şi recomandat. Totuşi, în timp, indiciile nu l-au convins pe membrii familiei de noua identitate a familiei, şi au rămas fideli Balcanilor, explică Dan Casassovici. La rândul său, din respect pentru înaintaşii lui, inginerul a preferat aceeaşi descendenţă modestă. Bărbatul îşi aminteşte însă că, în adolescenţă, prietenii de familie şi colegii îl mai strigau „Conte!“. Nu va şti niciodată dacă era o poreclă sau nu.

Generaţia „de aur“ a familiei Casassovici: creatorul şcolii de textile şi mama „aviator“ a filosofului Dinu Noica

image

Haralambie s-a născut în casa părinţilor săi, Ioan şi Parascheviţa Casassovici, din „mahalaua de jos“ a oraşului Alexandria, după cum povesteşte strănepotul lor în cartea despre familia sa. Este al patrulea copil din cei şase rămaşi în viaţă ai familiei şi singurul care a dorit să se instruiască şi să descopere ce se petrece dincolo de Alexandria. Vă închipuiţi cum arătau lecţiile în prima zi de şcoală în anul 1857? Iată povestea şcolarului Haralambie: „În clasa I primară învăţam a scrie la început cu degetul pe nisip. Nisipul era întins egal pe o bancă plană, iar în faţa noastră sta o mare tablă, pe care era scris alfabetul. Monitorul clasei armat cu o baghetă de lemn, stând lângă tabla cu alfabetul, striga «Băgare de seamă, ochii pe tablă, şi faceţi pe A!»“, scrie Dan Casassovici întocmai notiţele străbunicului său.

Haralambie Casassovici şi prima lui soţie, Eufrosina Eliad

În prima generaţie de doctori ai ţării
Înarmat cu ambiţia proprie unui om lipsit de pretenţii, dar harnic, Haralambie ajunge student la Şcoala de Medicină în 1869. Face parte chiar din prima generaţie de viitori medici şcoliţi în facultatea înfiinţată de doctorul Carol Davila în acelaşi an. Davila îi devine şi un bun sfetnic, căruia Haralambie îi va purta recunoştinţă pretutindeni. Bunăoară, după terminarea războiului în 1878, după ce se înrolează voluntar în armată, ajunge în Dobrogea şi se duce la vânătoare. Iar prima capră pe care o împuşcă o trimite pachet doctorului în semn de recunoştinţă.

Haralambie a avut, în paralel, două cariere – de militar şi de medic. Încă din anul III de facultate e trimis cu serviciul militar la Giurgiu ca medic de garnizoană. „Începe o viaţă deosebit de agitată, fiindcă făcea vizitele medicale la 6 dimineaţa, pentru a prinde trenul care îl ducea la Bucureşti la facultate. Seara lua trenul înapoi spre Giurgiu şi mi-l imaginez, îmbrăcat în uniformă militară, cu perciuni lungi şi mustaţă, aşa cum îl văd în fotografia pe care o am încadrată deasupra biroului, cum obosit şi probabil flămând se străduia să mai înveţe puţin“, scrie Dan Casassovici despre străbunicul pe care n-a apucat să-l cunoască.

image

Corneliu Casassovici, fiul lui Haralambie, bunicul lui Dan Casassovici

Certurile se rezolvau la duel
Dar mai există şi cealaltă faţă a lui Haralambie, un bărbat cu un temperament arţăgos, care, la mânie, îşi scutura mâinile pe lângă pistolul de la brâu. Suntem în vremea când certurile se rezolvau prin dueluri, iar Haralambie a fost implicat în cinci astfel de bătăi „de onoare“. Cu spada şi cu pistolul! Povesteşte: „La 1875 eram dus la un Regiment din Călăraşi, în tabără la Făurei şi după terminarea manevrelor, ne întorceam la Galaţi. Timpul era rece căci era către finele lunii octombrie. În drumul nostru, ne oprim în Iveşti, unde într-o cafenea, sublocotenentul Ioanin fiind cam beat, mă insultă, eu îi aplic două palme, conflictul era gata, pe drum s-au constituit martorii şi când am ajuns în comuna Şerbeşti ne-am bătut cu sabia, într-o casă mare ţărănească. L-am rănit la mâna dreaptă printr-o lovitură zisă «Coup de manchette», l-am pansat tot eu şi ne-am văzut a doua zi de drum“.

În anul 1878, după încheierea Războiului de Independenţă, Haralambie se îndrăgosteşte. O întâlneşte pe Eufrosiana Eliad, cu care va avea doi copii: pe Clemenţa şi pe Corneliu George. Soţia sa, însă, tânăra căreia „tare îi plăceau dansul, balurile şi jocul de cărţi“ – după descrierile bărbaţilor Casassovici –,  răceşte la o petrecere. Moare în curând de pneumonie. Haralambie se recăsătoreşte repede cu Lucreţia Melinte de la Roman, fată avută şi care pare să fi fost opusul Eufrosinei mai nonconformistă: „Rigidă şi rece, foarte frumoasă şi distinsă, plină de principii desuete“ şi care va fi mândră până la cer de copiii soţului ei.

image

Clemenţa, sora lui Corneliu, mama filosofului Constantin Noica

Corneliu şi Clemenţa, fraţii model ai familiei

Corneliu, „Opapa“, cum îl alinta Dan Casassovici în copilărie, este intelectualul şi antreprenorul familiei. După ce studiază în Germania, revine în ţară să înfiinţeze Şcoala Superioară de Textile în 1934, unde a fost profesor şi director. E considerat creatorul învăţământului superior textil din ţară. I-a instruit pe profesori şi a scris manuale despre filatură. A înfiinţat şi a condus „Filatura de Bumbac“ din comuna Zărăfoaia (judeţul Dâmboviţa), unde a avut şi o moşie.  Mai avea timp şi să participe la numeroase consilii de administraţie ale marilor întreprinderi şi să scrie articole economice ca ziarist la „Argus“. Corneliu e cel care, dintre cele cinci generaţii, s-a ridicat la nivelul elitelor din lumea economică românească, fără să trebuiască să se înalţe pe vârfuri.
 

Pe „tante“ Clemenţa, Dan Casassovici şi-o aminteşte „energică şi veselă“. Se căsătoreşte cu Grigore Noica, care făcuse studii de agronomie la Göttingen, în Germania, om muncitor şi întreprinzător. În jurnalul său, tatăl lui Dan Casassovici povesteşte cum la conacul lor de la Vităneşti (judeţul Teleorman), mătuşa lui stătea ore întregi să citească „lucrările moraliştilor francezi sau texte din Seneca ori Cicero“. Pasiunea ei pentru literatură şi filosofie pare să-l fi influenţat pe fiul ei, Dinu.„Avea o cultură aleasă, era agreabilă, plină de vervă, avea nişte ochi verzi deosebiţi şi nu mare mi-a fost mirarea să o descopăr într-un album de familie îmbrăcată în aviator lângă un avion! Mai târziu aveam să aflu că a făcut cursuri de aviaţie“, povesteşte Dan Casassovici despre mama cărturarului Constantin Noica.

Clemenţa Noica, la cursurile de aviaţie

image

Suntem în 1947, se schimbă regimul politic, se schimbă şi soarta familiei Casassovici. Sunt marginalizaţi, sărăciţi de autorităţi, anchetaţi – unii dintre ei primesc ani buni de puşcărie. Moştenirea materială dispare, dar urmaşilor le rămâne spiritul de cinste şi hărnicia. O reţetă a succesului care nu prea mai merge în comunism. Ultimul descendent al familiei pleacă din ţară. „Numai nenorocitul de regim comunist m-a făcut să emigrez spre vest“, mărturiseşte Dan Casassovici în carte. O ia de la capăt în altă parte, fără nostalgii, având speranţa că va sădi ce au reuşit înaintaşii lui în România şi, cine-ştie, poate cândva se va vorbi despre primul Casassovici ajuns în Franţa, de urmaşii lui şi,uite-aşa, am încălecat pe-o şa.

INTERVIU Dan Casassovici, inginer, nepotul filosofului Constantin Noica: „Eu şi tata eram geloşi pe Constantin Noica“

image

Dan Casassovici, în mijloc, alături de următoarele două generaţii : fiul său, Alexander Casassovici, în dreapta, şi nepoţelul Georges Dimitri

Dan Casassovici (73 de ani) vorbeşte mult şi cu profundă admiraţie despre familia sa. Foloseşte, din când în când, sintagmele „Voilà!“, un indiciu al noii sale identităţi, dar şi „Noi, Casassovicii“, ca şi cum familia ar fi căpătat un set cu valori şi principii comune doar lor, de care sunt mândri. Urme din adevărata identitate. A primit moştenire „Cartea familiei“ într-o perioadă când îl preocupa tot mai mult istoria alor săi. Fusese plecat 30 de ani din România, fără să aibă vreun gând de reîntoarcere definitivă. În Franţa a cunoscut-o pe Doina, româncă-inginer ca el, cu care s-a căsătorit şi împreună îl au pe Alexander. Din 2007, şi pe nepoţelul Georges Dimitri. Încă două generaţii de Casassovici! Aşadar, ca un omagiu adus ascendenţilor şi o moştenire lăsată viitorilor membri ai familiei, s-a hotărât să publice viaţa trăită de primii Casassovici. Despre cine sunt, ce-au realizat, care era atmosfera la reuniunile familiale cu personalităţi din elitele intelectuale ale ţării, dar şi despre motivele plecării tânărului inginer din România, fiind „cumpărat“ de un neamţ cu 5.000 de dolari, a povestit, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Dan Casassovici.

„Weekend Adevărul“: Domnule Casassovici, sunteţi sau nu sunteţi conte? De când ştiţi deaceastă posibilă latură nobilă a familiei?
Dan Casassovici: Când m-am născut, ştiam că sunt conte, dar pe urmă am descoperit că nu mai sunt (râde). Ştiam câte ceva despre istoria familiei. Am descoperit şi mai multe informaţii pe parcurs, după arestarea părinţilor şi după ’90. Prietenii şi colegii de la şcoală mă mai strigau „Contele“, dar nu cred că m-am luat vreodată prea în serios cu acest apelativ. După ce am citit memoriile străbunicului Haralambie, m-a interesat mai mult enigma asta. Mulţi din familie n-au fost convinşi de originea rusă nobilă. Din respect mai ales pentru străbunicul Haralambie şi pentru ce a dăruit familiei, dar şi pentru că eu am fost mereu un tip pragmatic, am preferat să cred în rădăcinile noastre balcanice.

image

Puştiul Dan în braţele mamei sale, Elena „Coca“ Casassovici

Aveţi un străbunic care s-a bătut în dueluri!
S-a bătut de cinci ori cu spada şi pistolul! Era foarte iute la mânie, de necontrolat. Mi-aduc aminte de un duel, când era voluntar în războiul sârbo-turc în armata de la Drina (n.r. – la graniţa dintre Bosnia Herţegovina şi Serbia). În campania sârbească, în oraşul Krupani, a avut o discuţie aprinsă cu un ofiţer rus din cauza Rachelei, nepoata unui colonel sârb, pe care o plăceau amândoi. Şi au ales să se bată în duel pentru Rachela. În momentul în care erau pe teren, apare deodată Rachela plângând, care se aruncă în genunchi şi-i roagă să nu se bată, că nu vrea să moară vreunul din cauza ei. Nu i-au putut rezista lacrimilor Rachelei şi s-au împăcat pe teren.

Cum să devii bogat. Reţeta bunicului Corneliu

Ce vă amintiţi de bunicul Corneliu, una dintre personalităţile economice ale vremii?
Când mă gândesc la el, parcă îl văd sfătuindu-mă să fiu econom, aşa cum a fost el toată viaţa. Aveam doar şase ani, dar pentru el eram la vârsta când deprinzi bunele obiceiuri. Îmi povestea despre banii de covrigi pe care îi primea de la tatăl lui, pe care îi economisea. Îmi spunea: „Un ban plus un ban fac doi şi, dacă mai adaugi unul, devii bogat!“. E un moment amuzant al familiei, când s-a dus cu peţitul la Stan Rizescu, care a înfiinţat prima ţesătorie de bumbac în 1885. I-a cerut mâna fiicei celei mari, că aşa era obiceiul. Doar că Stan Rizescu i-a spus că era „promisă“ altcuiva. Bunicul s-a gândit puţin şi a găsit soluţia: „Atunci o iau pe următoarea!“. Şi a avut de fapt noroc să se căsătorească cu Elisabeta, cu care i-a avut pe tata şi pe Adina, căsătorită mai târziu cu marele chirurg Ion „Cuti“ Juvara.

image

Soţii Mircea şi Elena Casassovici şi cei trei copii: Ioana, Ştefana şi Dan

Duceau o viaţă bună? Care erau averile familiei până la instaurarea regimului comunist?
Au dus nu o viaţă modestă, dar în orice caz cumpătată. Bunicul spunea mereu că un om munceşte bine dacă e mulţumit. Aşa că la fabrica  înfiinţată de el, „Filatura de bumbac «Ing. Casassovici»“ din comuna Zărăfoaia (n.r. – judeţul Dâmboviţa), a făcut un cămin pentru muncitoarele care veneau din satul Glodeni. Era foarte modern. Când intrai, treceai printr-un pediluviu, ca la bazinul de înot, ca să nu cumva să murdărească aşternuturile. Din banii fabricii, bunicul a construit în comună o casă în stil românesc foarte frumoasă, unde am copilărit eu, şi un bloc de locuinţe pe două etaje pe strada Varşoviei în Bucureşti. Dar nu şi-a răsfăţat copiii. Când era tata la studii la Dresda (n.r. – în Germania), bunicul i-a spus că, până nu termină studiile, n-o să-i cumpere maşină. Tata a absolvit obţinând şi o diplomă cu „felicitări“  –  a fost un student excelent, premiant în fiecare an al Colegiului „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti. La naţionalizare, cei veniţi să confişte bunurile familiei au rămas surprinşi de modestia lor materială. Tata avea doar două costume de haine, iar bunicul nu deţinea bani în conturi bancare în străinătate, fiindcă bună parte din profitul fabricii era reinvestit pentru a o dezvolta şi moderniza. E legendară povestea bunicului meu  care, cu două zile înainte de ai se naţionaliza fabrica, stătea cu muncitorii  veniţi să-i asfalteze nişte alei. Spunea: „E foarte simplu. Atât timp cât e fabrica mea, vreau ca totul să fie perfect aici“. Asta era mentalitatea lor.

image

Soţii Mircea şi Elena Casassovici şi cei trei copii: Ioana, Ştefana şi Dan

Ore  de filosofie despre o cutie de chibrituri

Tatăl dumneavoastră era apropiat de vărul său, filosoful Dinu Noica? Vă vizita acasă?
Venea foarte des seara la masă. Mama, fiica unui inginer Ion Iliescu, Elena, dar căreia toată lumea îi spunea Coca, gătea foarte bine. Dinu era un tip fermecător, care cucerea toate cucoanele, pe mama în special. Le vorbea frumos doamnelor, era curtenitor şi avea talentul ca pe toate să le flateze. Tata şi cu mine eram geloşi! Îl mai contraziceam pragmatic, dar fără răutate, fiindcă unchiul Dinu ştia să ne răspundă interesant şi, până la urmă, eram şi noi cuceriţi de mintea lui. Era capabil să vorbească interesant despre orice. Odată, la provocarea mea, ne-a vorbit ore întregi despre o cutie de chibrituri. Mi-amintesc şi acum cum banala cutie de chibrituri i-a dat ocazia să ne vorbească întruna de rolul focului în istoria omenirii, sau despre rolul arborilor producători de lemn, şi tot aşa. Tata a fost foarte legat de Dinu Noica şi moartea lui l-a afectat mult.

image

În aprilie 1959, au fost arestaţi mai mulţi membri ai familiei. Pe ce motive au fost ridicaţi?
Bunicul cumpărase câteva mii de „cocoşei“ de aur înainte de 1948 şi Banca Naţională avea liste cu oamenii. Atunci, prin lege, deţinerea de aur era pasibilă de puşcărie. Mi-amintesc că eram seara la masă şi bunicul a avut o criză de strănutat în lanţ. Noi, vreo patru copii, îi făceam galerie: „1, 2, 3...!“. Cred că am ajuns la 20 de strănuturi. Din cauza asta, noaptea, a făcut o congestie cerebrală care l-a lăsat apoi parţial paralizat tot restul vieţii. A doua zi, au apărut doi miliţieni, cu mandat de arestare pe numele bunicului. Văzând că se simţea rău, au luat-o pe bunica mea Eliza.

Constantin Noica, alături de familia Mircea şi Coca Casassovici, la masa de Crăciun în 1986

image

„Cocoşeii“ de aur care încă n-au fost găsiţi

A fost dură ancheta la care a fost supusă bunica Eliza?
Bunica n-a păţit mare lucru. La primul interogatoriu, mama mare a spus tot, fiindcă i se arătase o hârtie cu semnături şi ştampile din care rezulta că cel care declara tot aurul pe care îl deţine va fi eliberat după ce îl va preda. Şi bunica a spus tot – că o parte din „cocoşei“ i-a dat Adinei Juvara, o altă parte tatălui. Şi că mai sunt unii ascunşi la rădăcina unui pom pe un câmp. Ca o anecdotă, crescuse pădurea şi „cocoşeii“ n-au fost găsiţi niciodată. Uite aşa se găsesc comorile...


Trei familii: Casassovici, Rizescu şi Noica

Le daţi idei cititorilor...
(Râde) Cert e că a doua zi au fost arestaţi toţi. Şi mama cu tata, şi Adina cu soţul ei, Cuti Juvara. A urmat un proces, în care au fost condamnaţi la mulţi ani de închisoare. Eram complet şocaţi. Mama mare a fost condamnată la 12 ani, tata la 8, mama la 4. Ulterior, au apărut decrete de reducere ale pedepselor, graţieri. Mama a ieşit după patru luni şi tata cu mama mare au venit ultimii, pe 26 iunie 1960. Tata povesteşte în amintirile lui cum, fiind în trenul ce-l aducea la Bucureşti, după eliberarea din închisoare, într-o gară, a văzut o bătrână care încerca să se suie pe treptele prea înalte ale vagonului. S-a dus s-o ajute şi a descoperit-o pe mama lui, eliberată şi ea, pe care însă nu o recunoscuse...

image

Dan Casassovici, în echipa de baschet. Numărul 7!

image

Aveaţi 16 ani atunci. Cum percepeaţi rigorile regimului comunist şi faptul că părinţii „trebuia“ să facă puşcărie?
Eram destul de speriaţi, dar, în jurul nostru, aveam prieteni de familie care păţiseră la fel. Părea o „normalitate“. A trebuit să ne organizăm. Eu eram dintr-odată şeful familiei Casassovici în libertate, şi trebuia să am grijă de surorile mele Ioana şi Ştefana, de 13 şi 12 ani, şi de bunicul meu paralizat parţial. Ne-a ajutat mult un carnet CEC de 5.000 de lei al lui Opapa şi sora mamei. Cred că am avut atunci o maturizare rapidă. Odată, urma să mănânc cu surorile mele şi, pentru că Ştefana a întârziat foarte mult, i-am dat o palmă răsunătoare, cerându-i să nu facă ce vrea doar pentru că nu sunt mama şi tata. Regret şi azi palma aia! Totuşi, acum, când mă gândesc, eram destul de inconştienţi poate pentru că noi mergeam în continuare la bairame. De fapt, ne distram aşa cum părinţii noştri ne învăţaseră mereu. Jucam baschet foarte bine şi asta m-a ajutat iarăşi enorm. Era o supapă de care aveam nevoie în momentul în care am fost cel mai necăjit.

Un neamţ „l-a cumpărat“ cu banii săi de Mercedes

Ce v-a îndemnat să plecaţi definitiv?
Eram nefericit aici. Am trăit tot timpul sub o presiune. Sigur că am avut amintiri frumoase, eram totuşi tânăr. Întâmplările plăcute erau datorate şi părinţilor care m-au ferit de urât şi n-au vrut să-mi povestească nimic din închisoare. Apoi, am avut norocul unui colectiv de colegi la baschet şi profesori minunaţi la Colegiul Naţional „Spiru Haret“. Ajunsesem coşgeter la nivel naţional, în 1960, o diplomă pe care însă n-am primit-o niciodată pentru că tata era încă în închisoare atunci. Am avut o experienţă de muncă foarte bună la Institutul de Proiectare Construcţii (IPC), unde, după 10 ani, ajunsesem şef de proiect. Dar simţeam că era maximul pe care îl puteam face aici.

image

Anul nou în Franţa. Împreună cu soţia Doina şi fiul lor, Alexander

Eram nemulţumit că oamenii care erau intelectuali şi avuseseră ocupaţii importante, făceau acum nişte munci de jos. Tatei i-a fost interzis să mai lucreze în industria de textile – a fost o vreme şi paznic de noapte. Îi vedeam pe prietenii care plecaseră pentru un an-doi la studii şi se întorceau schimbaţi. Avuseseră contact cu o altă lume, mai liberă, în care voiau cu orice preţ să se întoarcă. Îmi doream foarte mult să plec şi eu.

image

Trei generaţii: Mircea, Dan şi Alexander Casassovici

Şi cum aţi reuşit să părăsiţi ţara?

N-aveam nicio posibilitate de a obţine un paşaport pentru a trece frontiera. Am aflat, printr-o cunoştinţă, că există soluţia de a fi „cumpărat“. Trebuia doar să fac rost de 5.000 de dolari. Tata a cerut ajutorul unui prieten cu care făcuse mai multe plimbări prin ţară, Karl Heinz Weiniegel, care locuia în Germania. Era un reprezentant comercial nu foarte bogat, dar care n-a stat pe gânduri şi mi-a împrumutat banii. De dragul meu, a decis să amâne un an schimbarea Mercedesului şi aşa am plătit suma de bani ca să ies din ţară.  Pe 25 ianuarie 1976, m-am suit în cursa Tarom de Paris, bucuros că am scăpat.

Nu i-a lipsit România

N-aţi avut niciodată regretul că plecaţi? Nostalgia de ţară?
Nu, niciodată. E foarte simplu de ce: părinţii au început să vină să mă viziteze. Mama a putut să iasă din ţară după ce tata a ieşit la pensie şi, ulterior, au început să vină destul de des la noi. Ulterior, s-a mutat şi una dintre surorile mele, Ştefana, în Franţa, doar pe Ioana o vedeam mai rar. Dar practic, nostalgia a venit la noi. A fost foarte dificil la început să o luăm de la capăt. E greu ca emigrant. La început, lucram ca inginer, dar făceam munca unui începător şi eram plătit mai prost. Ulterior, am mers în misiune în Iran, timp de şase luni. Am descoperit frumuseţile Ispahanului, ale Shirazului sau ale Persepolisulu. Când am înotat în Marea Caspică, printre sturioni, m-am gândit la străbunicul Haralambie, la bucuria cu care descoperise bazinul Mediteranean. Până la urmă,am intrat, începând din ’82, în firma Bouygues, unul dintre majorii construcţiei franceze, unde am fost inginer până în 2006. Apoi, m-am pensionat.
 

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite