Teme fundamentale: căsătoria (VIII)

Eseul despre Căsătorie şi Gândirea Modernă pe care îl prezint aici în două părţi porneşte chiar de la întrebările de bază ale serialului meu: ce este lucrul despre care discutăm, de ce există el, şi de ce majoritatea covârşitoare a omenirii crede că el trebuie să existe.

Supranumit „prinţul paradoxului”, G.K. Chesterton este unul dintre cei mai prolifici scriitori englezi ai secolului XX – a publicat peste 100 de cărţi în timpul vieţii, la care se adaugă câteva mii de eseuri; a excelat în toate genurile literare, de la roman la proză scurtă, poezie, teatru, critică literară, istorie, şi chiar economie şi teologie. S-a convertit la anglicanism, şi apoi la catolicism relativ târziu, după o perioadă pe care el însuşi o înfăţişează drept „vagabondaj spiritual”. (C.S.)

*

Mi s-a cerut să scriu ceva despre Căsătorie şi Gândirea Modernă. Ar fi, poate, mai potrivit să scriu despre Căsătorie şi Lipsa de Gândire Modernă. În cele mai multe dintre gesturile lor, cei care îşi spun lor înşişi „moderni” par să fi abandonat uzul raţiunii; s-au scufundat înapoi în propriul subconştient, poate sub influenţa psihologiei atât de la modă, în prezent, în discuţiile de salon; şi ar însemna să-i subestimăm dacă am spune că se comportă mai mecanic decât animalele. Nevestele şi soţii par să semene, atunci când ies din casă, mai degrabă cu nişte somnambuli.

Dacă cineva are impresia că exagerez când vorbesc despre stupiditatea comentariilor moderne cu privire la acest subiect, sunt bucuros să-l trimit la explicaţia de sub o mare fotografie care înfăţişează o doamnă plictisită, din ziarul care stă deschis chiar acum în faţa mea. Aceasta spune că doamna s-a acoperit de glorie în calitate de inventatoare a „Divorţului în Parteneriat” [„Companionate Divorce”]. Şi mai spune, folosind cuvintele doamnei, că se va mărita cu soţul ei din nou dacă acesta o va cere în căsătorie din nou; şi că locuieşte împreună cu el chiar din ziua de când a divorţat de el. Dacă confuzia gândirii muritorilor poate să coboare mai jos de atât, în această vale a plângerii, tare mi-ar plăcea să-mi arunc ochii pe aşa ceva. Poza din ziar şi paragraful de sub ea le pot vedea cu ochii mei; şi prostie atât de nemaipomenită n-a mai fost cunoscută în istoria omenirii, până acum. Primul lucru pe care-l putem spune, aşadar, despre căsătorie şi gândirea modernă este că oamenii care nu deţin o gândire nu-şi vor dori să aibă parte nici de căsătorie.

Dar există şi o altă ilustrare simplă, şi totuşi curioasă, a prostiei moderne în această privinţă. Şi aceasta stă în faptul că, deşi am cunoscut mii de oameni care se ceartă cu privire la căsătorie, uneori perorând cu furie împotriva ei, alteori susţinând-o fără prea multă tărie, n-am întâlnit până acum nici un combatant care să se întrebe ce este aceea căsătoria. Tot muşcă din ea aducându-i tot felul de critici; despică bucăţi din ea şi le expun pe post de mostre, numite „studii de caz”; tratează fiecare ilustrare a regulii ca pe o excepţie la regulă; dar nu se uită niciodată la regulă. Nu întreabă niciodată, nici măcar în numele istoriei sau al curiozităţii omeneşti, ce este lucrul despre care vorbesc, sau de ce există el, sau de ce majoritatea covârşitoare a omenirii crede că el trebuie să existe. Hai să începem de la alfabet, aşa cum se începe la grădiniţă.

Căsătoria, ca instituţie omenească, este întemeiată pe un fapt care ţine de natura omenească, pe care îl putem numi un fapt de istorie naturală. Toate animalele superioare au nevoie de o protecţie parentală mult mai îndelungată faţă de animalele inferioare; puiul de elefant este pui mult mai mult timp decât puiul de meduză. Însă chiar şi dincolo de această tutelă naturală, omul are nevoie de un lucru care e unic în natură. Doar omul are nevoie de educaţie. Ştiu că animalele îşi învaţă puii anumite trucuri: aşa cum pisicile îi învaţă pe pisoi să prindă şoareci. Dar aceasta reprezintă o formă foarte limitată şi rudimentară de educaţie. Este ceea ce milionarii de carton numesc Educaţie de Afaceri [Business Education]; mai precis, nu are nimic de-a face cu educaţia. Chiar şi aşa, mă îndoiesc că orice elev care s-ar prezenta la examenul de Capacitate sau de Bacalaureat ar fi acceptat dacă ar flutura prin faţa comisiei lăudăroşenia încăpăţânată că el e în stare să prindă şoareci.

Educaţia reprezintă însuşirea unei culturi complete şi multifaţetate, pentru a face faţă unei lumi complexe şi multifaţetate; iar animalele, în special animalele inferioare, nu au nevoie de ea. Se spune că scrumbiile depun mii de icre pe zi. Dar, deşi nu sunt afectate, în mod evident, de acrobaţia Controlului Natalităţii, în alte privinţe scrumbiile sunt foarte moderne. Mama-scrumbie nu are nevoie să-şi ţină minte propriii copii, şi, prin urmare, nici n-are nevoie să-şi ţină minte propriul partener. Însă şi îndatoririle unei tinere scrumbii, când bate la poarta vieţii, sunt foarte simple şi, în mare parte, instinctive; ele vin, asemenea unei religii moderne, din interior. O scrumbie nu trebuie învăţată cum să facă o baie; pentru că nu face nimic altceva, toată viaţa ei. Nu trebuie să fie învăţată să-şi scoată pălăria în faţa unei doamne-scrumbii, pentru că nu-şi pune niciodată o pălărie în cap şi nici un alt accesoriu puritan care să-i stânjenească graţia grecească a mişcărilor. În consecinţă, mama şi tatăl său n-au nici o sarcină sau responsabilitate comune; şi pot, fără nici un pericol, să-şi bazeze uniunea pe cele mai curajoase şi progresiste dintre noile romane şi piese de teatru. Fără îndoială că femela-scrumbie îi va spune masculului-scrumbie: „Adevărata căsătorie trebuie să se elibereze de dogmele preoţilor; trebuie să se rezume la un singur moment splendid.” Fără îndoială că masculul-scrumbie îi va spune femelei-scrumbie: „Când Iubirea a murit în inimă, Căsătoria e o batjocură în casă”.

Această filozofie, comună printre formele joase de viaţă, nu este, în mod evident, de vreun folos printre cele mai înalte. Acest mod de a vorbi, oricât ar fi de potrivit pentru scrumbii, sau chiar pentru şoareci şi iepuri, despre care se spune că sunt extrem de prolifici, nu e potrivit pentru creatura înzestrată cu raţiune. Tinerii din specia umană, dacă e să poată urca pe piscurile culturii umane, atât de variată, de laborioasă, de elaborată, trebuie să se afle sub protecţia unor persoane responsabile pentru o vreme extrem de îndelungată, în care să se dezvolte intelectual şi moral. Ştiu că unii dintre cititori îşi vor fi pierdut deja răbdarea şi vor fi devenit iraţionali în acest punct; şi afirmă sus şi tare că s-ar putea descurca la fel de bine şi fără educaţie. Dar ei mint; pentru că n-ar fi în stare nici măcar să articuleze această părere dacă n-ar fi învăţat o limbă anume în care să spună tâmpenii. În momentul în care ne dăm seama de acest lucru, înţelegem de ce relaţiile dintre sexe sunt, în mod normal, statice; şi, în cele mai multe cazuri, permanente. Cu toate că, dacă ne-am baza doar pe acest argument, am putea să justificăm despărţirea mamei şi a tatălui după ce copiii au ajuns la maturitate, numărul oamenilor care, la vârsta de cincizeci de ani, îşi doresc cu adevărat să fugă în lume cu dactilografa sau să fie răpiţi de şofer e mai mic decât se presupune în mod obişnuit.

Ei bine, chiar în cazul în care familiile ar rămâne împreună atât de mult timp, tot ar fi mai mult decât nimic; însă, în realitate, chiar şi un astfel de divorţ întârziat este bazat pe o psihologie proastă. Toate licenţele moderne sunt bazate pe o psihologie proastă; deoarece sunt bazate pe cea mai nouă psihologie. Şi asta este ca şi cum ai cunoaşte ultima propoziţie din Teorema lui Euclid, fără a o cunoaşte pe prima. Şi tocmai elementele prime ale psihologiei sunt cele pe care oamenii numiţi „moderni” nu le cunosc. Unul dintre lucrurile pe care nu-l pot înţelege este lucrul numit „atmosferă”; aşa cum o arată atunci când râd, în bătaie de joc, când cineva pledează pentru o „atmosferă religioasă” în şcoli. Atmosfera unui mediu sigur şi aşezat poate să existe doar acolo oamenii se uită spre viitor, în aceeaşi măsură în care se uită spre trecut.

*

(va urma; prima parte a eseului „Marriage and the Modern Mind”, în G.K. Chesterton, Sidelights of New London and Newer York And Other Essays, 1932; traducerea şi sublinierile îmi aparţin.)

Pentru cei interesaţi de opera lui G.K. Chesterton, recomand două lecturi introductive:

Ortodoxia. O filozofie personală, eseu, traducere de Mirela Adăscăliţiei, Ed. Humanitas, 2008 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

Omul care era joi, roman, traducere de Cătălin Sturza, Ed. Humanitas, 2007 (link aici către ediţia în română, pe site-ul Humanitas; link către varianta în limba engleză de pe Gutenberg.org aici.)

O bibliografie mai cuprinzătoare a operelor lui G.K. Chesterton găsiţi pe site-ul American Chesterton Society, la link-ul de aici.

Primul episod din micul meu foileton îl găsiţi aici: Teme fundamentale: căsătoria (1)

Al doilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (2)
Al treilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (3)
Al patrulea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (4)
Al cincilea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (5)
Al şaselea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (6)
Al şaptelea episod aici: Teme fundamentale: căsătoria (7)

Alte seriale de pe acest blog:

IAD-ul zilelor noastre (I): Chiar suntem dependenţi de Internet?
IAD-ul zilelor noastre (II): Dependenţa de cybersex şi cyberrelaţii
Riscurile Facebook. Partea I – informaţiile personale şi hoţii de identitate
Riscurile Facebook. Partea a II-a – cât de multă încredere să am? Probleme cu viruşii