Trecutul şi infractorii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Da, există şi această categorie: infractori, în sens moral şi juridic deopotrivă, care negociază pervers trecutul, care se îmbogăţesc în prezent şi în acelaşi timp îi sărăcesc în avans pe cei care vin după noi.

Instaurarea comunismului a fost secondată de o luptă crâncenă cu cei care aveau un trecut neconvenabil ideologic şi care nu se încadrau în noua ordine. Acuza de a fi reprezentant al vechiului în plină erupţie a noului înseamna nu doar degradarea socială, ocuparea propriei case de agenţii revoluţiei proletariatului, dar de foarte multe ori inclusiv arestarea, judecarea sumară şi trimiterea în lagăr. Orânduirea socialistă şi lupta pentru comunism pleca de la premiza că proprietatea este un furt, cum spunea Marx, şi proprietarul un hoţ vădit.

Căderea comunismului, la noi şi în alte ţări, avea să prilejuiască desluşirea unui palimpsest al proprietăţilor: instituţii ale statului instalate de decenii în clădiri aparţinând fostelor familii de boieri, industriaşi, politicieni, artişti, diplomaţi, oameni de credinţă, ofiţeri, profesori, ale unor organizaţii şi bresle care, toţi şi toate la un loc, formau în epoca lor reţeaua socială a ţării. Perioada totalitară a schimbat pe cale naturală, aşa zicând, raporturile: nu puţini dintre foştii stăpâni nu au mai avut forţa sau pur şi simplu au absentat, neamul fiind stins, de la reclamarea drepturilor.

În an centenar, nu este deloc prea târziu pentru generalizarea cărţilor funciare, dar mai ales pentru conştientizarea că nu putem construi o societate teafără în decoruri subtilizate din piesele altor biografii, că apelurile la memorie nu reprezintă simple forme de politeţe, ci în egală măsură dovezi ale viziunii noastre pe termen lung.

În acest moment intră în scenă infractorii care aveau să umple golurile de memorie şi lipsa fizică a urmaşilor: case de patrimoniu, bucăţi de parcuri publice, celebre edificii, terenuri întinse, cartiere întregi şi altele asemenea aveau să fie cerute „înapoi” pe baza unui amestec de acte false, amnezii arhivistice, complicităţi, interese, intimidări şi chiar gesturi în forţă. Aşa am ajuns la al treilea val de proprietari – cei iniţiali, clasa muncitoare şi profitorii privaţi – care în mod sigur nu vor umple cu substanţă carcasele istorice pe care le-au furat.

În an centenar, nu este deloc prea târziu pentru generalizarea cărţilor funciare, dar mai ales pentru conştientizarea că nu putem construi o societate teafără în decoruri subtilizate din piesele altor biografii, că apelurile la memorie nu reprezintă simple forme de politeţe, ci în egală măsură dovezi ale viziunii noastre pe termen lung. Tentative vor mai exista: cine poate refuza să fie plătit, în orice fel, pentru ceea ce alţii, nu el, ar fi avut într-un trecut din care nu vrem să învăţăm, dar de care nu ne oprim să profităm? Cine are urechi de auzit...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite