Tudorii şi papagalul (povestea unui eşec)

Nu mai ştiu când se întâmpla povestea asta – dacă era înainte de ’89 sau la puţină vreme după – dar ştiu că primisem în ziua de salariu a mamei şi a tatei, profesori la şcoala din Jirlău (Brăila), trei Tudori verzi şi foşnitori.

Dacă închid ochii, îmi amintesc şi acum cele trei bancnote nou-nouţe de 25 de lei, cu figura lui Tudor Vladimirescu într-un cerculeţ. Nu cred c-aveam habar pe-atunci cine era Tudor, individul acela cu pălărie ciudată, în forma unui tub. Pe mine mă preocupa altceva: voiam să-mi iau un papagal, un papagal verde-fosforescent, cum avea Laurenţiu, băiatul lu’ tanti Săndica, o prietenă a mamei. Şi de-asta primisem Tudorii în ziua de salariu; şi-i ascunsesem bine în lada canapelei verzi (da, şi ea tot verde) din sufragerie. Nu-mi amintesc însă de ce-i ascundeam, de vreme ce-i primisem în mod public şi de vreme ce toată lumea ştia de planul meu cu papagalul. Cred că-i pusesem la păstrare, în aşteptarea altora; că parcă papagalul acela la care aspiram eu – în fapt, un peruş cât se poate de obişnuit – costa nu trei Tudori, ci vreo şase, adică 150 de lei.

Din când în când verificam comoara; pipăiam Tudorii cei noi şi mă minunam de verdele acela ciudat, care bătea în albastru. Îi verificam şi aşteptam. Drama e că, la un moment dat, Tudorii mei au dispărut: „i-a împrumutat” mama, direct din ascunzătoare, să rezolve o problemă financiară urgentă. Şi-atunci, ca şi acum, în familiile de profesori aveau loc adesea crize financiare. Aşa că duse au fost bancnotele mele verzi. Mintea mea n-a mai reţinut dacă le-am primit înapoi; un lucru e totuşi cert: papagal nu mi-am mai luat.

Citesc acum că bancnota de 25 de lei – cu Tudor Vladimirescu pe faţă şi cu o rafinărie pe verso – a fost pusă în circulaţie la 1 noiembrie 1966; şi a fost retrasă treptat, în intervalul 1990-1992. Dar câteva bancnote cu Tudor au circulat şi mai devreme. După stabilizarea monetară de la sfârşitul anilor ’40, banii au început să poarte amprenta ideologiei comuniste: pe hârtia de 1000 de lei din 1948 apărea, de pildă, chipul lui Tudor, privind profetic într-o parte; era sugerată astfel ideea de revoluţie şi de putere populară. Concepţia grafică s-a păstrat şi în cazul bancnotei de 25 de lei din 1952; dar şi în cazul bancnotei (tot de 25 de lei) din 1966. Acelaşi chip al lui Tudor (privind, de data aceasta, în partea cealaltă), în acelaşi cerculeţ. Cu o observaţie însă: figura revoluţionarului nu se mai afla în centru, printre ştiuleţi de porumb, spice de grâu şi floarea-soarelui, ca la sfârşitul anilor ’40, ci într-o parte, în balanţă cu stema Republicii Populare Române (1952) şi a Republicii Socialiste România (1966).

Cu acestea în minte, vă invit să citiţi, în numărul de februarie al revistei „Historia”, un dosar excelent dedicat lui Tudor Vladimirescu. Pornim de la un fragment din schiţa „Carré de dame” a lui Gheorghe Brăescu. Iată:

„- Locuinţa mea de vară e la ţară... Ah, ce frumoasă e!

- De Eminescu, mi se pare.

- O fi de Coşbuc… Şi ăla zice că le face frumoase... De cine e? Că dumneata trebuie să ştii.

- De Tudor Vladimirescu.

- Vezi, ştiam eu că e un domnitor... Dar nu ştiam cum îl cheamă”.