Un mare OM cari a fost

-Mai lasã-mã sã dorm un ceas! – ultima rugãminte pe lumea asta adresatã soţiei, duminicã 31 august 2014, la ora 11.00 dimineaţa.

Îşi dorea sã mai doarmã un ceas dupã o noapte pe care o fãcuse iar albã, cea din urmã noapte albã din miile, nenumãratele mii de nopţi pe care le fãcuse albe într-o viaţã atât de bogatã, de tumultoasã, de zbuciumatã, de tulburãtor devotatã credinţei cã avea datoria sã nu precupeţeascã nicio clipã pentru a fi – şi a fost! – un slujitor al demnitãţii şi verticalitãţii şi onoarei ţãrii sale.

Niciun cuvânt nu stã nedrept susţinãtor al meritelor care vin singure sã se alãture numelui sãu azi, când la 83 de ani ne-a pãrãsit cu dorinţa umilã sã mai doarmã, totuşi, un ceas!

Cutremurat de veste aş fi vrut sã ştiu - şi încã aş vrea sã ştiu- ce vis a visat acest mare OM în cele 60 de minute de odihnã pe care şi le mai dorea în dimineaţa din ajunul Anului Nou Bisericesc Ortodox. Fiindcã era – ştiu – un creştin!

Fiu al ţãranului intrat în legenda satului oltenesc Podari drept Lisandru al Lisandrei – aceasta, ţãrancã frumoasã, analfabetã, fãcutã sã învingã timpul şi doritoare sã învingã timpul şi viaţa prin copiii ei, daţi mai întâi şi mai întâi de ea la şcoalã şi şcoliţi şi învãţaţi – unul dintre aceştia ajungând în cea de a doua jumãtate a veacului XX, o personalitate emblematicã nu numai pentru diplomaţia româneascã, ci şi pentru cea europeanã, şi mai departe, globalã, Ştefan Andrei a fost recunoscut de şefi de state mari, cele mai mari, de prim-miniştrii intraţi şi ei în istoria jumãtãţii de veac amintite, de miniştrii de externe nu mai puţin şi ei emblematici.

       Ştefan Andrei a fost astfel fiul unui ţãran care o viaţã a pãzit, citind necontenit Biblia, bariera unei treceri de cale feratã de unde a şi ieşit la pensie, harnic şi devotat pãmântului sãu puţin şi slujbei sale modeste şi copiilor sãi, un om blând, credincios bunei învoiri şi cinstit şi senin.

       Lisandra, mama, cea aprigã şi cutezãtoare, cu ambiţia şcolirii copiilor cu orice sacrificiu şi Lisandru cel blând, cu frica lui Dumnezeu, au fost amândoi icoanele marelui învãţat şi diplomat şi om de stat Ştefan Andrei.

        Personalitate covârşitoare prin credinţa şi ştiinţa pe care se întemeia actul sãu diplomatic, prin cultura rar întâlnitã, prin vocaţia strãlucitã a dialogului capabil sã lumineze şi sã descâlceascã savant conflicte care angajau de atâtea ori nu numai douã politici statale, douã doctrine ireconciliabile, douã identitãţi geografice şi douã lumi de asemenea diametral opuse, şi nu o datã aflate în pragul unui cataclism armat dupã cel de-al doilea rãzboi mundial, Ştefan Andrei a fost diplomatul pentru care au cerut atenţia meritatã un Juan Carlos, un Andreotti, un Hans-Dietrich Genscher spre a fi lãsat liber dupã decembrie 1989, justificând libertatea prin ardoarea, inteligenţa şi arta cu care a slujit politica externã româneascã, europeanã şi, repet, globalã în cea de-a doua jumãtate a secolului XX.

        N-am ştiut sã-l preţuim în anii din urmã, dupã eliberarea din închisoarea ce a urmat într-un proces rãmas suspendat în istorie, n-am ştiut sã folosim arta lui diplomaticã, relaţiile lui mari, altfel unanim recunoscute, talentul şi harul lui de a-şi sluji ţara! Nu cred cã în alt spaţiu geografic – ca sã nu spun altfel – diplomatul Ştefan Andrei n-ar fi fost ,,exploatat¨, acesta e cuvântul, altfel barbar.

      Câţiva oameni politici postdecembrişti, doar câţiva din generaţia mai nouã şi între aceştia în primul rând învãţatul profesor universitar de relaţii internaţionale Adrian Nãstase, au înţeles mãcar sã nu-l ignore şi sã-l salute, ţinând şi ei grijulii mereu sã nu fie ,,interpretaţi¨ la comanda caracudei politicianiste ajunsã la putere. Timid şi târziu, acum se vede bine cât de târziu!

       Au rãmas pe masa lui de lucru, dupã apariţia celor douã cãrţi de memorii, note şi pagini întregi scrise de mânã şi în ultima vreme abia dictate. Poate cineva, şi mã gândesc la Fundaţia Titulescu neapãrat, se va apleca asupra lor şi se va apleca de asemenea şi asupra personalitãţii lui.

         O bursã ,,Ştefan Andrei¨, o salã sau mãcar o camerã consacratã lui în Casa Titulescu, o Conferinţã anualã internaţionalã pe tema ,,Rolului dialogului diplomatic în lumea contemporan㨠ar merita şi ele sã fie un gest reparatoriu.

      Am uitat atât de dureros sã ne mai consacrãm ideii de identitate naţionalã şi de spirit pentru care a militat Ştefan Andrei.

      Visa şi îmi povestea febril, vinerea trecutã chiar, acest vis pe care şi începuse sã-l transforme în realitate la masa lui de lucru.

       La sfârşitul lui mai anul acesta a publicat câteva pagini absolut memorabile ce vor fi consacrate de şi în istorie despre actul de la 23 august 1944, pe care, şi pe el, am uitat sã-l mai recunoaştem.

       O patimã a pãrãsirii cu orice preţ a identitãţii pare sã sfâşie o ţarã întreagã.

       Ştefan Andrei a fost însã, pânã la capãtul vieţii lui, un Cetãţean al acestei ţãri.