Urmele secolului

Am tot spus: din ignoranţă, neglijenţă, interes material sau pur şi simplu din prostie, riscăm să pierdem urmele propriului trecut. Paradoxal, conservăm mai multe urme din alte secole decât din ultimul veac pe care dorim să îl sărbătorim peste o lună.

De patru ani încoace, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) organizează, primăvara şi toamna, întâlnirea unei platforme memoriale informale care adună la un loc istorici, muzeografi, sociologi, arheologi, teologi, artişti şi alţi interesaţi, din mediul public şi privat deopotrivă, uniţi de idealul conservării acelor spaţii care ne învaţă despre trecutul recent mai mult şi mai bine decât multe cărţi. Toamna aceasta, atelierul a ajuns la a opta ediţie şi s-a derulat la Şimleu Silvaniei, Bobota, Bădăcin, Zalău şi Cluj-Napoca.

La final de centenar, am parcurs câteva trasee care, în mod firesc, ar fi trebuit să intre deja în exerciţiul nostru anamnestic. Faptul că, iată, casa lui Iuliu Maniu de la Bădăcin este restaurată din donaţii, că elevii şcolii din Bobota menţin cu emoţie şi cu resurse modeste amintirea lui Corneliu Coposu, că la Zalău există, la Muzeul de Istorie al Judeţului Sălaj, o reuşită expoziţie permanentă dedicată perioadei comuniste – toate acestea sunt exemple de bune practici, dar în acelaşi timp, prin contrast cu ceea ce nu se face în alte părţi, dovezi ale indiferenţei memoriale generalizate.

Memoria este singurul proiect autentic de ţară. Unde vrem să ajungem dacă nu ştim de unde plecăm?

La mijloc poate fi şi impresia, fundamental greşită, că epoca istorică recentă din care am ieşit simbolic acum trei decenii este aproape, la îndemână, că o avem oricum mereu accesibilă, că nu poate fi atât de repede uitată, că nu este, muzeal vorbind, atât de periclitată precum sunt vestigiile dacice, romane sau cele medievale. Or, ceea ce se petrece este mult mai grav şi mai rapid, pe alocuri parţial sau chiar complet irecuperabil: dispar sau se distrug artefacte, clădiri, documente (de tot felul) şi martori privilegiaţi ai perioadei dictaturii proletariatului.

De la casele făuritorilor unităţii la foste penitenciare, de la mobilierul carceral la obiectele vieţii cotidiene, de la platforme industriale înlocuite cu mall-uri, fără a se aminti despre istoria locului unde azi mergem la cumpărături sau cinema, la numele foştilor deţinuţi politici sau exilaţi care nu sunt date străzilor pe care nu doar circulăm bezmetic, ci pe lungimea cărora ne plimbăm inclusiv trupul istoric – urmele primului secol românesc se estompează pe zi ce trece. De unde insistenţa legitimă de a repeta: memoria este singurul proiect autentic de ţară. Unde vrem să ajungem dacă nu ştim de unde plecăm?