Vasile Ladislau Pop, românul transilvănean care a ajuns „de-a dreapta împăratului“

La Berindu, judeţul Cluj, a fost inaugurat duminică, 28 octombrie 2018, bustul lui Vasile Ladislau Pop (1819-1875), realizat de sculptorul Ilarion Voinea. Prea puţin cunoscut publicului larg, Vasile Ladislau Pop, baron al Imperiului, vicepreşedinte al Guberniului Transilvaniei, preşedinte al Tribunalului Suprem al Transilvaniei şi preşedinte al Astrei, a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei românilor în secolul al XIX-lea.

Istoricii au tendinţa de a-i privilegia pe oamenii de acţiune şi pe oamenii de litere. Pe războinici şi pe scriitori. Uneori pe oamenii politici, dar arareori pe jurişti. Iar Vasile Ladislau Pop a fost un jurist, şi încă unul de excepţie, care s-a afirmat prin remarcabilele sale competenţe în domeniu, prin echilibrul şi imparţialitatea sa, dar şi printr-o impecabilă cunoaştere a limbilor latină, germană şi maghiară. Aceste însuşiri şi cunoştinţe i-au facilitat ascensiunea impresionantă, ridicându-l până la funcţii şi onoruri la care un român transilvănean abia dacă îndrăznea să viseze.

Feciorul popii din Berindu

Născut la Berindu, în ziua de Crăciun a anului 1818, după stilul vechi, sau în 6 ianuarie 1819, după stilul nou, Vasile Pop a fost al doilea fiu al preotului paroh greco-catolic Ananie Pop, care i-a păstorit pe credincioşii din localitate între anii 1813 şi 1851. Potrivit protopopului Elie Dăianu (1868-1956), primul şi – până acum – principalul său biograf, Ananie Pop „era coborâtor modest dintr-o familie distinsă, care avea diplomă de nemeşi“. Acelaşi autor, bun cunoscător al regiunii şi al protopopiatului pe care îl păstorea, ne spune că în timpul copilăriei lui Vasile preotul Ananie a introdus la Berindu unul dintre primele semnele ale progresului: înlocuirea ferestrelor „de burduf“ (acoperite cu vezică de porc sau alte animale) cu cele cu „geamuri de sticlă“. Vasile părea să fie destinat unei cariere ecleziastice. A studiat la şcoala gimnazială piaristă din Cluj şi la Academia piaristă de drept din acelaşi oraş, unde este înmatriculat sub numele de Ladislau Popp. A plecat de aici la Blaj, unde, datorită legăturilor tatălui său cu episcopul Ioan Pop Lemeny, a fost trimis să studieze la colegiul Sf. Barbara din Viena. A fost, pretutindeni, un elev şi un student strălucit. Revenit de la studii, a fost încadrat în 1842 ca profesor de matematică şi geometrie la liceul din Blaj. Viaţa sa părea aşezată pe o direcţie limpede şi clară, însă lucrurile s-au schimbat radical după 1843, când tânărul profesor se alătură partidei naţionale din şcolile Blajului, condusă de Simion Bărnuţiu, intrând astfel în conflict cu episcopul Lemeny. Un conflict care, potrivit mărturiei lui Elie Dăianu, a scos la lumină „mulţime de întâmplări şi încurcături, urâte şi de multe ori prea urâte“. Ca urmare a acestui conflict cu omul care fusese, până atunci, protectorul familiei sale, Vasile Ladislau Pop a renunţat la cariera didactică, revenind supărat la Berindu, împreună cu un alt coleg răzvrătit, Ioan Mărginean din Dateş.

„Vlădica-i tot vlădică, dar din voi n-a fi nimică!“

Reîntâlnirea lui Vasile cu tatăl său a dobândit trăsături aproape legendare, păstrându-se în amintirea oamenilor din localitate, mulţi dintre ei descendenţi îndepărtaţi ai „baronului“. Potrivit mărturiilor lor, întâlnirea ar fi avut în perioada muncilor câmpului, „la căratul grâului“.  Supărat pe fiul său pentru răzvrătirea sa împotriva episcopului, Ananie Pop i-a mustrat pe cei doi, spunându-le o vorbă care nu a fost uitată nici până astăzi la Berindu: „Vlădica-i tot vlădică, dar din voi n-a fi nimică!“ Convins de îndreptăţirea hotărârii sale, Vasile a rostit cuvintele desprinse parcă din poveste: „N-ai să mă mai vezi, tată, în Berind, până nu voiu ajunge de-a dreapta împăratului!“ A fost momentul în care Vasile Pop şi-a luat viaţa în propriile mâini, schimbându-şi radical destinul. Hotărât să nu facă nici un fel de concesie în faţa nimănui, el a refuzat oferta de împăcare şi iertare din partea lui Lemeny, care încerca să îl ademenească cu o parohie. 

Iată cum relata această întâmplare în urmă cu zece ani Gavril Paşca (Gavrişu Tetii) din Berindu, a cărui soţie, Letiţia Pop, a fost una dintre descendentele familiei baronului:

„Ladislau Pop o fost la seminarul religios şi o avut ceva ceartă cu episcopul. Şi tată-s-o la căratul grâului i-o zis: «măi Vasilie, vlădica rămâne tot vlădică, dar din tine n-a fi nimică». El când o cărat grâul şi să făcea snopi, acolo s-o certat cu tată-so. Şi Vasilie i-o zis: «Ştii ce, tată? Pe mine nu mi-i mai vedea acasă până n-oi ajunge de-a dreapta împăratului». Şi s-o dus. Şi n-o mai vinit. Şi el o căpătat titlul de baron. Un singur român o fost în Ardeal care o căpătat titlul de baron. Şi o făcut cu Francisc Iosif de s-o dat loturi ajutătoare la oameni, că o fost sate unde n-o avut nimic, numa’ lucra oaminii pe moşiile boierilor.“

„De-a dreapta împăratului“

După părăsirea casei părinteşti şi a satului natal, Vasile Ladislau Pop s-a îndreptat spre Năsăud, unde a petrecut mai multe săptămâni în casa vicarului episcopal Ioan Marian. Aici îşi găsise de altfel adăpost şi Simion Bărnuţiu, cei doi mai tineri oponenţi ai episcopului Lemeny fiind legaţi printr-o trainică prietenie. La 11 noiembrie 1845, Vasile Ladislau Pop a început o nouă carieră, devenind „cancelist“ (practicant) la „Tabla Regească“ (Curtea de Apel) din Tg. Mureş. După absolvirea examenului de avocatură s-a stabilit la Reghin, unde s-a căsătorit cu Elena Oltean, strănepoată a marelui Petru Maior.

În primăvara anului 1850 a fost numit consilier la tribunalul din Bistriţa; câteva luni mai târziu devenea consilier la Tribunalul din Sibiu, capitala de atunci a Transilvaniei. În 1852, era numit consilier supleant al Tribunalului Apelatoriu, pentru ca în anul 1854, la vârsta de doar 35 de ani, să fie numit consilier la Curtea Judecătorească Superioară a Transilvaniei. Vasile Ladislau Pop a contribuit, în această calitate, la definitivarea legilor pentru organizarea justiţiei. Una dintre lucrările sale, deosebit de folositoare românilor transilvăneni, a fost Îndreptariu în cauzele urbariale, compus pentru poporul român din Ardeal de un jurist practic. Această lucrare a reprezentat o contribuţie remarcabilă la reglementarea cauzelor urbariale, facilitând înţelegerea de către români a legislaţiei în domeniu.

Apreciat pentru competenţa sa juridică, Vasile L. Pop a ajuns, în anul 1859, consilier la Ministerul de Justiţie din Viena. În decembrie 1860, a devenit consilier la Cancelaria aulică a Transilvaniei, iar în 1861 a fost numit vicepreşedinte pentru probleme juridice al Guberniului Transilvaniei, condus de Ludovic Folliot de Crenneville. El a fost singurul român transilvănean care a ocupat o demnitate atât de înaltă în istoria modernă a Transilvaniei.  Între 1861-1865 a fost, simultan, preşedinte al Curţii de Casaţie, iar din 1865 a devenit, prin numire imperială, cel dintâi preşedinte al Tribunalului Suprem al Transilvaniei. La deschiderea lucrărilor acestei înalte curţi judecătoreşti, desfăşurată la Viena, la 15 iulie 1865, în prezenţa împăratului Francisc Iosif, baronul Reichenstein a ţinut o cuvântare în care îl elogia pe preşedintele Tribunalului în următoarele cuvinte: „Dacă aş avea, Maiestate, proces chiar cu tatăl lui Popp, nici atunci nu m-aş îndoi a concrede cauza mea imparţialităţii fiului“.

În 1863, la vârsta de 45 ani, Vasile Ladislau Pop a fost numit consilier intim de stat al împăratului Francisc Iosif şi a fost decorat cu ordinul Coroana de Fier, clasa a II-a, primind rangul de „baron imperial“. Fiul modestului preot de ţară ajunsese, iată, „de-a dreapta împăratului“, iar magnaţii transilvăneni erau obligaţi să i se adreseze cu formula „Excelenţa voastră!“. După îndelungi ezitări, el a acceptat să poarte acest titlu abia în 1872, la insistenţele prietenilor săi, care vedeau în acest titlu o recunoaştere a afirmării naţiunii române.

„Prin noi înşine! Prin forţa şi răbdarea noastră, înainte!“

După realizarea dualismului austro-ungar şi desfiinţarea abuzivă a vechilor instituţii ale Transilvaniei, Vasile Ladislau Pop s-a alăturat cu întreaga sa energie mişcării naţionale, devenind unul dintre promotorii curentului politic pasivist. În aceste condiţii, Adunarea Generală a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) desfăşurată, între 14-16/26-28 august 1867, în clădirea „Reduta“ din Cluj – în prezent Muzeul Etnografic al Transilvaniei – l-a ales în unanimitate în funcţia de preşedinte al prestigioasei organizaţii. Alegerea sa a avut loc în data de 15/27 august, într-o zi de marţi, în sesiunea de după-amiază, care a început la ora 5, iar votul a fost exprimat „prin şedere şi sculare“. În seara de după alegere, în vechea clădire a teatrului clujean a fost organizat un concert caritabil în beneficiul Asociaţiunii şi proiectelor sale, cu ocazia căruia s-a adunat suma de 600 de florini. Unul dintre momentele spectacolului, extrem de interesant, a fost un joc al căluşarilor, executat, după mărturia corespondentului revistei „Familia“, Grigore Chifa, „de 12 căluşiari, tineri ţierani bravi şi corpulenţi, veniţi cu acest scopu din părţile câmpiei“ (Transilvaniei).

Vasile Ladislau Pop şi-a mărturisit încrederea în viitorul neamului său, lansând deviza: „Prin noi înşine! Prin forţa şi răbdarea noastră, înainte!“ O deviză preluată mai târziu, parţial, de liberalii din România veche. S-a dedicat mai ales culturii poporului, ţărănimii române:

„Cultura poporului e întrebarea care trebuie să ne cuprindă toată atenţiunea, tot curajul şi toată grija noastră!“

S-a stins din viaţă la Budapesta, unde îşi avea „curtea judecătorească“, în ziua de 17 februarie 1875. Potrivit mărturiei lui Elie Dăianu, „vestea morţii lui a străbătut ca un fulger de durere prin toate inimile româneşti; aşa încât bătrânul străjer al sorţii neamului, gazetarul George Bariţiu, nu se putu opri de la acest ţipet de durere: «Până când, Dumnezeule al părinţilor noştri, greutatea mânei tale peste noi?! Până când râurile de lacrimi să nu se mai şteargă de pe feţele noastre?»“ „Gazeta de Transilvania“ îi aducea omagiul, numindu-l „Prometeu român“ şi „Athletul apărător al dreptului şi dreptăţii“, iar revista „Federaţiunea“ scria: „Istoria deceniilor din urmă a românilor din Austro-Ungaria îi va rezerva o pagină din cele mai frumoase, spre a ilustra numele lui, trecându-l la posteritatea recunoscătoare“.

Osemintele baronului Vasile Ladislau Pop sunt îngropate la Reghin, unde se afla cripta familială, pe uşa căreia, în anul 1875, ASTRA a aşezat o placă comemorativă.