Viaţa de dincolo – o mitologie a morţii

0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Arhivă
FOTO Arhivă

În Egipt, moartea nu reprezintă sfârşitul, ci doar o trecere către un alt tărâm. De aici şi necesitatea de a-i asigura celui decedat toate cele de trebuinţă pentru călătorie. În Grecia şi Roma, însă, moartea conduce direct spre lumea umbrelor. Nu înseamnă neapărat un sejur de coşmar, dar în orice caz este sfârşitul lugubru al vieţii.

Osiris, stãpânul lumii de dincolo

Lui Osiris i se adreseazã rugãciuni şi implorãri pentru a obţine binecuvântarea sa şi pnetru a intra în paradisul egiptean. Incepând cu secolul al XIV-lea BC este zeul cel mai venerat. Egiptenii au avut o conştiinţã a morţii foarte acutizatã şi ca urmare o preocupare permanentã legatã de viaţa de apoi. Asta nu înseamnã cã moartea nu le provoacã teamã, dimpotrivã, ei considerã ca este o surã de durere şi necaz sã-l arunci pe om pe o movilã din deşert. Chiar dacã egiptenii considerã cã doar zeii au putere asupra vieţii şi morţii, nu existã nicio divinitate specialã care sã simbolizeze moartea. I se adreseazã in general ca unei persoane injuste. Dar dincolo de teamã ei mai au şi certitudinea vieţii de apoi.

Este normal sã-ţi petreci întreaga viaţã de pe pãmânt pregãtind-o pe cea de dincolo. Credintele variazã de la oraş la oraş şi se schimbã în timp, dar ideea dominantã este cã defunctul gãseşte viaţã în lumea de dincolo. Ofrandele funerare, majoritatea alimentare, sunt parte din mormânt şi mãrturisesc necesitatea unei supravieţuiri fizice: pe lumea cealaltã nu poţi trãi fãrã hranã.

Faraonul, înhumat în piramidã, rãmâne responsabil de soarta supuşilor şi aceştia îşi doresc o asemenea tutelã pentru cã faraonul este singurul care beneficiazã de o devenire solarã. Particularii sperã sã participe şi ei la aceastã devenire prin aşezarea mormintelor pe lângã piramidã. La finele Regatului Vechi se democratizeazã credintele funerare, elitele sociale preluând prerogative care înlãturã monopolul regal al supravieţuirii. Aceastã revizuire a conceptelor conduce la o religie centratã pe personalitatea lui Osiris. Cheia vieţii de apoi nu mai este proximitatea mormântului faraonic, ci împãrtãşirea destinului lui Osiris. Osiris, cel mai vârstnic dintre copii lui Geb şi Nut, moşteneşte regatul terestru.

Fratele sãu Seth, din gelozie, îl ucide şi ciopârţeşte în bucãţi pe care le împrãştie prin tot Egiptul. Ajutatã de sora sa Nephtys, Isis, sora şi soţia sa, le recupereazã creând prima mumie. Thot îi redã viaţa şi Osiris devine stãpânul lumii de dincolo, singurul care poartã speranta unei vieţi eterne. Ca şi Osiris, defunctul trebuie sã fie supus ritului mumificãrii, prima etapã în identificarea sa cu zeul.

Omul pentru egipteni este compus din mai multe elemente materiale şi spirituale. Elementele spirituale cuprind sekhem şi Sakh, energia si corpul spirituale, dublul fiinţei umane; akh, putere invizibilã ce îşi împrumutã eficienţa omului; ka, manifestarea energiilor vitale creatoare şi conservatoare care supravieţuiesc morţii fizice şi ba, un fel de suflet reprezentat de o pasãre cu cap de om. Ultimii trei termeni se explicã prin transformãrile care se produc în momentul morţii şi care dicteazã noile imperative ale defunctului: vointa de a deveni un spirit prin akh; obligaţia de a se hrãni prin ka: necesitatea de a trece dintr-o lume într-alta prin ba. Cât despre elementele materiale, acestea se grupeazã în corp, khet; umbra, shout; inima, ib şi numele unic, ren. Numele este perceput ca o a doua creaţie a individului, de aceea se scrie pe pereţii mormântului.

În momentul morţii, care nu este decât o trecere, elementele se disperseazã dar îşi pãstreazã integritatea. Dacã se reuşeşte reasamblarea lor, care presupune şi conservarea corporalã, viaţa alãturi de Osiris devine posibila. Odatã reconstituit corpul, defunctul trebuie sã reuşeascã sã integreze sfera zeilor, devenind Osiris însuşi.

In practicã, mortul ne-regal nu devine propriu-zis un zeu. Accesul în cercul divin este condiţionat de o viaţã exemplarã, care respectã şi practica principiul maat, noţiune care întruchipeazã ordinea şi adevãrul. Deci realizãrile individuale asigurã eternitatea sa. Acestea se vor vedea la aşa-numita judecatã a morţilor sau psychostasia, la care acţiunile mortului sunt atent analizate de Anubis, divinitate psihopompã, Thot, patronul activitãţii intelectuale şi Osiris, care dã verdictul definitiv. Scena se desfãşoarã în fata marelui zeu şi a celor 24 de asistenţi. În centrul încãperii se aflã o balanţã pe ale cãrei talere se aşeazã inima şi pana, simbolul lui maat. Dacã sufletul îi este mai greu, defunctul ajunge la monstrul infernal şi este condamnat sã hoinãreasca în Noun, haosul originar.

În caz contrar acesta îşi poate face loc în suita lui Osiris. Cântãrirea sufletului este însoţitã de o altã operaţiune, confesiunea negativã, la care defunctul îşi proclamã inocenţa declarând toate nelegiuirile pe care nu le-a comis. La sfârşitul cãlãtoriei, el primeşte o bucatã de pãmânt pe care îl lucreazã pentru a asigura gloria zeului. Indispensabil pentru asigurarea vieţii de apoi este şi pelerinajul la Abydos, oraşul sfânt al lui Osiris, acolo unde Nephtys şi Isis au gãsit capul zeului şi depunerea unei stele comemorative. La finele sezonului inundaţiilor o sãrbãtoare reitereazã misterele lui Osiris, centrate pe idea de regenerare şi ciclicitate a existenţei.

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite