Vinovaţi sunt politicienii că presa se prostituează!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În zilele de 3, 4 şi 5 ianuarie 1931, Bucureştii cunosc un eveniment deopotrivă de istoria presei şi de Istoria Prostirii la nivel înalt. Scrie Grigore Gafencu în Jurnalul său politic pe 5 ianuarie 1931:

„Coborând spre «Argus» trec prin două cordoane de jandarmi. Palatul «Universului» e împresurat de armată. E a treia zi că se confiscă «Ordinea».
– Vom confisca-o până când o vom distruge, mi-a zis Călinescu.

Regele ştie şi aprobă. Acum trei ani se confisca «Cuvântul» - «până la distrugere!», zicea Tătărăscu”.

Din ordinul Guvernului PNŢ, ziarul „Ordinea“ e confiscat în fiecare dimineaţă la scoaterea unei noi ediţii de sub tipar. Din 1928, când fusese înfiinţat, ziarul se lansase într-o campanie de fulgere şi trăznete împotriva Guvernării ţărăniste. Dedesubturile politice sunt evident.

Mihai Burilianu e fratele unui fruntaş PNL. Împins în Opoziţie, PNL nu slăbea guvernul PNŢ din critici virulente. Campania „Ordinii“ avea eficienţă maximă. PNŢ venise la Putere, în noiembrie 1928, la capătul unui Război de şase ani pe parcursul căruia nu obosise în a denunţa corupţia şi abuzurile Guvernării PNL.

Acum însă, ziarul „Ordinea“ dovedea în chip răsunător că Noua Eră, eroicizată propagandistic drept rezultat al Miracolului din 12 decembrie  1928 (77,76%), o repeta pe cea veche, Liberală.

Din amplul articol semna de Mihail Burileanu sub titlul „Suveranul, libertăţile publice şi regimul de ocupaţiune“ conchidem lesne cauza confiscării deşi ziarul o face pe niznaiul în cel mai pur stil gazetăresc. Apărută în 1928, „Ordinea“ a avut drept ţintă vie guvernarea PNŢ:

„Tot timpul guvernării naţional-ţărăniste, «Ordinea» a fost singurul organ de publicitate, care, prin denunţurile făcute, a apăat avutul statului împotriva jafului organizat“.

Tudor Arghezi duşmăneşte PNL. Cochetând compromiţător cu Dictatura regală pe cale de a se naşte, el atacă necruţător PNL şi scrie ca un guguştiuc de partid tablete mincinoase despre succesul formaţiunii lui Gheorghe Brătianu, înjghebare diversionistă a lui Carol al II-lea, pentru a submina PNL.

În tableta Cenzorii amatori, din „Mişcarea“, 8 ianuarie 1931, Tudor Arghezi se ocupă de confiscarea Ordinii. Consecvent poziţiei sale (de moment, zicem noi, cunoscători ai şmecheriilor argheziene), dezvăluie fără menajamente tîlcurile politice ale campaniilor angajate de ziar:

„Ziarul «Ordinea» şi-a creat specialităţile lui şi lucrează pe un calibru anumit de intelect. Personajul politic care îşi coace ouăle politice între notele redactorului plătit pentru treburile de presă ale unei tovărăşii, a insultat, mult, crezînd că-şi fortifică poziţia şubrezită. Însuşi domnul George Brătianu şi-a văzut galoşul îmbălat cu vitejeştile poticniri ale unui consumator ieşean împleticit, în plină dejecţie, şi care îi ceruse să fie miluit cu un sfert de atenţie, din profil, şi cu un deget gol de la mănuşă.”

Tudor Arghezi e nu doar un mare ziarist, dar şi un ziarist adevărat. Un altul, din zilele noastre, lucrând la un alt ziar şi, îndeosebi, la un ziar duşman celor care finanţează foaia, ar fi salutat „Operaţiunea poliţienească“ împotriva  altui  ziar. Tudor Arghezi, definit prin solidaritatea de breaslă, dar şi prin conştiinţa lucidă a primejdiei întruchipate de precedent, se zbârleşte publicistic la asemenea iniţiativă. Cum s-a născut ideea statului de forţă de a da buzna peste un ziar, Tudor Arghezi descrie, punându-şi la lucru ironia din dotare:

„Poliţia, care nici de Crăciun, nici de Anul Nou n-a cunoscut norocul nici unei efracţii mari cu asasinat, lîncezea într-o vacanţă relativă. Cum i-am putea da de lucru? s-a întrebat o inteligenţă activă. Foarte simplu! şi-a răspuns: să suprimăm un ziar. Care ziar? Nu mai apare nici o foaie comunistă. Şi s-a căutat în registrele secrete un ziar care n-ar fi primit deocamdată, din pricina opoziţiei, nici o subvenţie – poate, de la Interne. Pă el! a pomenit inteligenţa activă.”

Fără a scoate din discuţie partizanatul ziarului „Ordinea“, Tudor Arghezi crede că nimic nu justifică trecerea cu şenilele peste condeiul gazetăresc:

„Nu importă dacă un ziar reprezintă un obiectiv şi o calitate şi dacă exprimă un adevăr sau o porcărie în scris. Nu este vina presei că este servită oricum şi de cine se nimereşte. Vinovaţi sînt acei oameni politici care permanentizează existenţa unei prese, însărcinată să producă larma strategică într-o regiune a vieţii publice, în vreme ce ei desfac lacătele şi operează în partea opusă. Presa şi libera ei acţiune sînt bunuri căpătate o dată pentru totodeauna, prin răscoliri de opiniune universală, în vederea tocmai a ceasului cînd va fi strictă nevoie de lupta ei pentru libertăţile stînjenite.”

De remarcat observaţia lui Tudor Arghezi, valabilă şi astăzi, despre vinovăţia politicienilor în ivirea şi înflorirea presei de tarabă politică. Simţind că argumentul său ar putea să nu pară prea puternic, Tudor Arghezi consacră finalul unei denunţări aspre a momentul numit Confiscarea Ordinii:

„Confiscarea unui ziar se face în virtutea unui drept şi a unui mandat şi nicidecum de hazul unui chef şi al unei răzbunări. De la confiscarea foii pînă la arestarea redacţiei şi a cititorilor şi împuşcarea lor în beciuri, nu lipseşte decît un funcţionar, care şi-a întîrziat un tratament. Cenzurarea ipocrită a presei, fără răspunderea curajului unui act întreg, este nedemnă şi de un guvern retrograd, necum de unul democratic. Mai mult, ea constituie o ruşine pentru statul întreg şi pentru intelectualitatea românească întreagă întrucît în epoca acestei inchiziţii se gîndeşte, se scrie, se întemeiază şi se ridică înalte, frămîntatele talaze ale unui ideal cultural.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite