Virusul ucigaş şi femeia seducătoare

În timpuri vechi, când era o epidemie, de exemplu, la vremuri de holeră, românii aveau o reţetă infailibilă: zdrobeau usturoi şi-l stropeau cu oţet, iar cu pasta asta se mozoleau bine pe tot corpul.

Ca să aibă efect, întotdeauna spuneau în şoaptă câteva vorbe simbolice, iar la gât se purtau coliere făcute din căţei de usturoi. Din descântecele împotriva boleşniţelor nu lipseau niciodată cele “două fete despletite/cu paharele împlute”, înrădăcinate în mintea mea, încât le visez la orice gripă. Cine erau - n-am aflat niciodată, dar adeseori sunt invocate ca un fel de călăi ai tuturor bolilor. Precis erau vrăjitoare.

Şi, bineînţeles, se afuma totul în jur, cu afumătorile pe care le-am descris în Manuscrisul fanariot, folosite în mod curent, pentru a ţine spiritele departe. Moda fumurilor parfumate vine tot de la o femeie, despre care trebuie neapărat să vă povestesc.

Aceasta e personajul principal al unui mit, pe care cojocarul Leon i l-a împărtăşit lui Sim. Fl. Marian, cândva, la sfârşitul secolului al 19-lea. Mai precis, i l-a dictat. Vi-l imaginaţi? Trăgea acul prin pielea tăbăcită, vorbind rar, ca Marian să-şi poată nota. Pe-atunci scria Botanica poporană.

Şi iată povestea: trăia odată o femeie răpitor de frumoasă, căreia îi plăceau două lucruri: să colinde lumea şi să iubească bărbaţii. Călătorea în atelaje luxoase, însoţită de mulţi servitori, iar din când în când făcea un popas. Pe unde trecea, lăsa în urmă bărbaţi fericiţi, care-o visau  noaptea şi-i duceau dorul pe timpul zilei. Iar cei mai mulţi cu atât rămâneau, pentru că femeia aceasta nu alegea pe orice. Poate că arăta ca femeia pictată de Carol Popp de Szathmári, postată de mine mai sus. Poate că era mai frumoasă. În tot cazul, era vrăjitoare.

În timp ce bărbaţii îi respectau preferinţele, femeile nu puteau s-o înghită. Nu faptele ei erau de nesuportat, cât stima pe care şi-o câştigase în rândul bărbaţilor. Tot mai multe erau ofensate de succesele acestei călătoare frumoase, încât, în mare secret, au organizat o armată, care a şi pornit pe urmele curtezanei.

Cum e lesne de înţeles, au prins-o şi-au omorât-o fără regrete, într-un mod crud şi nedemn.

Totuşi, n-ar fi vrut ca fapta lor să fie descoperită, mai ales de către bărbaţi, care ar fi răzbunat-o probabil.

Ca să fie sigure că nimeni nu va afla de moartea seducătoarei, au dus cadavrul peste Dunăre, îngropându-l într-un loc izolat. Aici trebuie să vă spun că toate relele erau aruncate acolo. Mi-aduc aminte că pe la 1750, nişte şarlatani au fost prinşi vânzând elixire prin Bucureşti, iar drept pedeapsă au fost aruncaţi peste Dunăre. Tot aşa baba verde (dacă vă mai aduceţi aminte de ea) a fost condamnată la exil peste Dunăre, crezându-se c-o să moară de foame. Prin urmare, era normal ca şi moarta din povestea noastră să fie dusă acolo.

Dar cum ştiţi, toate faptele au consecinţe. Din fosta vrăjitoare a răsărit o plantă deosebit de frumoasă, cu frunze mari şi flori parfumate. Şi cu toate că locul era pustiu şi bântuit de fantome, la un moment dat un valah, pe care îl mâncau tălpile, a ajuns până acolo şi a dat cu ochii de floarea înaltă. Sedus de frumuseţea acelei plante şi de frunzele moi, a luat-o acasă. Iar de aici a-nceput nebunia.

În mod straniu, orice bărbat care dădea cu ochii de ea, simţea nevoia să rupă o frunză şi s-o poarte în buzunar. Unii au pus-o sub cap, iar alţii au început s-o mestece. Un  postelnic cu ifose a strecurat-o în afumătorile de la porţile caselor. Iar de-aici până la fumat a mai fost doar un pas.

Ciudat este că femeilor nu le plăcea aproape de loc acea plantă. Pe vremea aia. Pentru că astăzi altfel stau lucrurile, iar planta frumoasă, urmaşa celei mai seducătoare femei, se numeşte tutun.