Ziua în care a murit Doru Davidovici, pilotul care a învăţat păsările să zboare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Doru Davidovici FOTO Facebook In memoriam DD
Doru Davidovici FOTO Facebook In memoriam DD

La 20 aprilie 1989, locotenent-colonelul Doru Davidovici a zburat pentru ultima oară. Avionul MIG-21, pilotat de Davidovici împreună cu elevul său, locotenentul major Dumitru Petra, s-a prăbuşit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament.

Doru Davidovici ( 1945- 1989)  a absolvit Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi de Aviaţie în anul 1967 cu gradul de locotenent şi al Academiei Militare în perioada 1977-1979. A fost pilot, comandant de patrulă şi de escadrilă în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare, inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între1981-1986. A devenit instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986-1989. 

La data de 20 aprilie 1989, Doru Davidovici a murit după ce MIG-21 pe care-l pilota, împreună cu elevul său, Dumitru Petra, s-a prăbuşit de la 1.000 de metri, din motive necunoscute, la revenirea dintr-un zbor de antrenament, la Bărăganul, Brăila. 

Doru Davidovici a fost şi scriitor, cărţile sale fiind iubite de copii şi adulţi deopotrivă: „Caii de la Voroneţ“, „Ultima aventură a lui Nat Pinkerton“, „Insula nevăzută“, „Intrarea actorilor“, „Zeiţa de oricalc“, „Celula de alarmă“, „Culoarea cerului“, „Aripi de argint“, „Lumi galactice“, în care  a povestit cum s-a întâlnit, în timp ce zbura, cu un OZN, „V de la Victorie“, „Ridică-te şi mergi“, „Dezminţire la Mit“.

Prietenii şi colegii săi povestesc cum Doru Davidovici a învăţat la un moment dat un cocor să zboare. „Era un cocor căzut pe câmp, epuizat. L-a găsit Tom, Doru l-a luat acasă şi l-a îngrijit. Îl scotea zilnic afară şi aştepta că el să reînveţe a zbura. Ceea ce s-a şi petrecut. O cădere. O ridicare în aer. O altă cădere... Cocorul, "Grus grus" e la chinezi simbol al longevităţii şi nemuririi“.

IMAGINI CU DORU DAVIDOVICI 

Povestea din carlingă

Colonelul Ion Clenciu a povestit în publicaţia „Apărarea patriei“ o întâmplare din 1974 care l-a avut ca erou pe Doru Davidovici: „Locotenentul-major Doru Davidovici, pilot clasa 1, decolează în raidul către “casă”. Pâclă, ger de minus 14 grade, nori ciruşi, soare “cu dinţi”. Părăseşte pista, escamotează trenul, bagă flapsul şi, în vreme ce cu stânga caută butonul de revenire a acestuia pe neutru, iar cu privirea urmăreşte aparatura de bord, la înălţimea de 1.200 de metri simte, pe neaşteptate, o izbitură peste faţă, piept şi picioare de parcă s-ar fi prăvălit brusc peste el în cabină un imens val nevăzut. Capul, rezemat de scaunul catapultabil, îi este răsucit spre dreapta. Când se dezmeticeşte, vede că avionul coboară cu circa 800 km la oră, spre o pădure. Decuplează de îndată forţajul, redresează rapid, readuce avionul la orizontală, reduce viteza, scoate trenul de aterizare, frânele aerodinamice şi raportează jos, la staţie, că i-a sărit cupola. Spargerea în zbor a plexiglasului cupolei şi desprinderea lui (nu din vina pilotului) se petrecuseră atât de fulgerător încât nu avusese timp să le sesizeze. Colonelul Victor Roşca, conducătorul zborului, care-l cunoştea bine pe pilot, zburaseră nu de mult împreună, îi spune ce să facă, îl sfătuieşte să-şi păstreze calmul. Pilotul prinde şi mai mult curaj, face cale-ntoarsă şi aproape liniştit, navigând la 5–600 metri înălţime, se îndreaptă spre aterizare. Până aici nimic deosebit, căci prin asemenea clipe au mai trecut şi alţi piloţi.

Doru Davidovici FOTO Facebook  In memoriam

În carlingă însă, în partea dreaptă, o fâşie din plexiglasul cupolei rămas în rama metalică flutură cu o frecvenţă mare de tot şi îngreunează vizibilitatea. La gândul că fâşia aceea s-ar putea smulge şi l-ar putea lovi peste faţă sau l-ar lăsa fără vedere, pilotul prinde manşa cu stânga, iar cu dreapta încercă s-o smulgă. Mănuşa îi este ruptă şi degetele însângerate, aşa că maneta de largare cu avarie a ramei cupolei nu mai poate fi acţionată. Revine cu dreapta, rănită, pe manşă şi cu stânga încearcă deszăvorârea. O dată, de două ori, dar nu reuşeşte, poate şi din cauză că pe undeva vor fi apărut deformări. Proptindu-şi picioarele în paloniere, trage încă o dată de manetă. Deszăvorăşte, în sfârşit, rama şi, o dată cu ea, înlătură şi fâşia fluturândă devenită atât de periculoasă.

Pilotul îşi continuă zborul, pentru prima oară în viaţa lui cu cabina avionului deschisă. Intră în tur de pistă şi, fiindcă îl dor degetele lovite, pune, pentru o vreme, stânga pe manşă. Îşi aduce aminte că este obligat să coboare vizorul la cască şi când ridică dreapta, curentul turbionar – care are forţa unei cascade – i-o răsuceşte şi i-o duce la spate în prelungirea fuzelajului. În primele clipe, poate din cauza gerului şi a vitezei aerului, nu simte durerea. Încearcă să readucă mâna în carlingă, nu reuşeşte şi se gândeşte că ar putea s-o lase aşa, dar îi e teamă să nu-i îngheţe de-a binelea. Începe să-l doară cotul: “din cauza izbiturii” îşi zice în gând. Cum avionul e foarte bine reglat şi zboară lin, lasă manşa liberă, şi cu mâna stângă, făcând eforturi greu de imaginat, aduce mâna dreaptă în carlingă, o fixează pe manşă, dar ea rămâne inertă. Îşi dă seama acum că braţul i-a ieşit din articulaţie. Ar raporta jos, însă, la gândul că i s-ar putea ordona să sară cu paraşuta, renunţă. Şi fiindcă durerile se accentuează îşi duce mâna lateral şi o aşează lângă scaun. Virează cu stânga, intră pe latura mare, trece la verticală, raportează “solului” că mai face un tur de pistă ca avionul să atingă limita de greutate indicată pentru aterizare. Conducătorul zborului, convins de calităţile lui de pilot, dar neştiind drama ce se consumă la bord, îi ordonă să vină direct la aerodrom.

Umărul parcă îi arde, durerile coboară în corp, are senzaţie de greaţă şi e cuprins de o slăbiciune generală. Îşi dă seama că puterile îl părăsesc şi se gândeşte la catapultare. Revede o clipă imaginea Irinei şi a lui Ştefan, copiii lui, dar o îndepărtează simţind că îl inhibă.

Se regăseşte, se ambiţionează, îşi adună forţele. Se axează pe direcţie, prinde manşa între genunchi, reduce motorul la un regim care să-i asigure viteză mai mare şi să nu-i solicite manevre în plus, după care revine cu stânga pe manşă. Şi stânga, supusă, îl ascultă. Vede oraşul, silozul... Unde e pista? Din faţă, soarele, ce coboară spre orizont, îl orbeşte. Jos, pâclă. E pâclă adevărată sau privirea îi e înceţoşată? Clipeşte strâns din ochi şi îi redeschide. E pâclă. Ar slăbi centurile să-şi mai atenueze durerile. Iată şi pista. Se bucură. Teama continuă totuşi să-i dea târcoale. Pe conducătorul de zbor care îi strigă “Pune motor!”, îl aude ca prin vată. Are viteza 420. Suficientă. Prin memorie i se succed cifre: greutăţi admise la aterizare pentru avionul supraîncărcat. Redresează uşor. Teama, care l-a însoţit până acum dispare. Filează. Aşterne avionul la aproape 400 de km la oră, lasă roata din faţă, frânează imediat, eliberează manşa, reduce motorul, degajează, se opreşte şi... îşi sărută îndelung palma mânii stângi. 

Când l-au scos din carlingă oamenii aerodromului şi când, la spital, medicii i-au fixat braţul la locul lui, pilotul a strigat ca din gură de şarpe. Tăcuse destul în carlingă. În carlinga în care îşi va continua pe mai departe zborul ca pilot şi ca scriitor“.

„Ne vorbea uneori de Nostradamus, de o Europa liberă, şi era intrigat că nu se mai întâmplă, aşa cum anticipase Nostradamus“

Generalul Victor Strîmbeanu a evocat în nenumărate rânduri personalitatea lui Doru Davidovici: "L-am cunoscut pe Doru Davidovici succesiv, în etape, după cum ni s-au intersectat destinele. Mai întâi, că toţi tinerii viitori aviatori din generaţia mea, l-am cunoscut din cărţile sale, adăugând motivaţiei pentru zbor care deja ne înflăcăra sufletele de adolescenţi, încă imaculaţi, probabil naivi până la a ne identifica integral cu aviaţia şi zborul, acel zbor, cât se poate de real şi filosofic în acelaşi timp, prefigurat de Davidovici în lucrările sale. Apoi, cred că prin anul ÎI în Şcoală Militară de Ofiţeri de Aviaţie, cu ocazia deschiderii oficiale a anului de zbor, când, de obicei, ne vizitau piloţi de elită, deja consacraţi, cu magnificele lor aeronave de lupta din unităţi de pe întreg teritoriul, şi ne delectau cu maestre şi savante evoluţii acrobatice, atunci l-am văzut pe Davidovici la sol, în linia de avioane, înconjurat de o mulţime de oameni, semnând cărţi pe aripa iubitului sau MiG 21 RFMM. Cineva din comandă Şcolii chiar a întrebat, “Ce se întâmplă acolo, domnule?” şi altcineva dintre organizatori i-a răspuns, probabil intrigat că personajul în speţă îi perturbă ordinea derulării evenimentelor, “E scriitorul ăla, de la Borcea; da autografe!”. Eu nu m-am dus atunci al el. Erau prea mulţi în jurul lui (aşa era Doru Davidovici, atrăgea oamenii că un magnet), iar mie, în general, din copilărie, mi-a rămas o repulsie organică faţă de aglomerările de oameni; apoi nu ştiam ce să-l întreb mai întâi; îmi forfoteau prea multe întrebări în cap (Salvanii chiar există? Dar Chioru’ cu maşina lui amfibie? Cum e în supersonic? Dar în stratosferă?, Dar extratereştrii? Dar ...) că şi cum acele răspunsuri mi-ar fi rezolvat întrebările existenţiale ce mă frământau în acea etapă a vieţii mele. După aceea am căutat şi celelalte cărţi ale lui, pe care nu le citisem încă, şi am găsit în ele forţă să rezist vicisitudinilor şi caprariilor absurde pe care a trebuit să le îndurăm în şcoală militară, sacrificând pe altarul zborului ceea ce ar fi trebuit să rămână cei mai frumoşi ani ai tinereţii noastre.

Doru Davidovici FOTO Facebook  In memoriam

Repartizat la Borcea în 1984, la cerere, după cursul de trecere pe avionul supersonic de la Bacău, am ajuns inevitabil sub influenţă profesională, morală, intelectuală, a instructorului, pilotului, scriitorului, omului, maestrului Doru Davidovici, pentru că era un maestru şi un exemplu în toate. Foarte repede ne-am şi împrietenit, atât cât pot fi prieteni un locotenent cu un locotenent colonel în Aviaţia Militară în comunism. Mă invită uneori în apartamentul lui de pe Baraganu, auster, mobilat cu strictul necesar, unde printre cărţi de aviaţie şi ozenistica / ufologie, vedeam fragmente de meteoriţi, relicve din aeronave vechi, o staţie radio antică dar funcţională. Când mă întâlnea mergând pe jos, spre gara Baraganu, întorcea din drum faimosul ARO-10, urcăm lângă nelipsitul Tom, cocker-ul auriu, şi mă ducea până la gara. Apoi, după ce am primit un modest apartament cu două camere în Feteşti, ne vizită din când în când în timpul săptămânii (în week-end mergea întotdeauna la Bucureşti, la familie, la “Pepsi” şi “Pisica” cum obişnuia să-şi alinte copiii) cu nelipsitul Tom, cocker-ul sau roşcat, auriu, pe care îl ştergea pe labute cu un prosop înainte să între în casă, să nu lase pe covor urme din pământul înmuiat de ploile de toamna ale bărăganului, apoi la un ceai cu biscuiţi, ne apucă noaptea târziu discutând despre aviaţie şi avioane, despre Univers, viaţă extraterestră şi OZN-uri, domenii care mă fascinau şi pe mine din copilărie, inspirat de un bunic pe a cărui masă am putut să descifrez atunci când literele n-au mai fost o enigmă pentru mine, cândva înainte de a merge la şcoală totuşi, trei titluri, “Biblia”, “Farfuriile Zburătoare” şi “Amintiri despre viitor” scrisă de un neamţ sau olandez, credeam eu, al cărui nume nu-l puteam pronunţă corect atunci (era vorba de Erich von Danicken).

Davidovici se simţea bine la noi, îi plăcea decorul “rustic”, cum l-am auzit declarând ulterior; aveam sufrageria cu zidurile pictate în formă de cărămizi, o biblioteca stil Renaştere plină de cărţi (multe despre aviaţie, Univers, OZN-uri, istorie), o colecţie interesantă de discuri rulate pe un pick-up fabricat în Germania Democrată, “Concert”, pe care dădusem toată solda mea de ofiţer din prima luna la Borcea; aveam şi un birou imens din lemn de nuc cumpărat de la un anticar din Bucureşti şi adus cu multe peripeţii la Feteşti (încă îl mai am azi), pe sub care se harjoneau copiii electrizati de prezenţa (şi spre disperarea) lui Tom. Davidovici nu a acceptat niciodată la întâlnirile noastre alţi musafiri, deşi am avut mai multe solicitări de a le face cunoştinţă, în special din partea unui profesor de fizică la care ţineam foarte mult din Şcoală Generală, ulterior profesor la liceul din Feteşti, mare pasionat de Univers şi viaţă extraterestră. Deşi atrăgea oamenii, Davidovici era de fapt un mare singuratic“.

Doru Davidovici FOTO Facebook  In memoriam

Ne vorbea uneori de Nostradamus şi de previziunile lui, discret, feriţi de urechile contra-informatorilor şi Securităţii, ne vorbea de o Europa liberă, unită, şi era intrigat că nu se mai întâmplă, aşa cum anticipase Nostradamus. Avea să se întâmple, dar Doru plecase deja. Se spune că timpul vindecă totul. Nu este chiar aşa. Golul lăsat de Davidovici ne-a urmărit peste timp. Aş fi vrut să-l văd pe Davidovici în programul de modernizare al MiG-ului 21. Aş fi vrut să-l văd pe Davidovici în România liberă şi democratică, liber să vorbească, liber să scrie cărţi şi scenarii de film aşa cum simte, cum vrea şi despre ce vrea, liber să “pună întrebări acolo unde aparent nu mai e nimic de întrebat”, “să caute adevăruri acolo unde mulţi nici măcar nu îşi închipuie că ar fi un adevăr de căutat ”, liber să călătorească prin Europa şi prin lume (probabil că prima dată s-ar fi dus la piramidele egiptene, la Nazca, sau în Insula Paştelui, la “colegii lui din neştiut”), liber să zboare peste Atlantic, să facă acel raid transatlantic pe care mi-l recomandă mie“.­

Vă mai recomandăm:

Aşii aviaţiei române persecutaţi crunt de comunişti. Ion Dobran, eroul dat afară din casă şi trimis la strung de bolşevici

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite