Ziua României Reîntregite

Basarabia, Bucovina şi Transilvania - aceasta a fost ordinea revenirii la Patria Mamă a teritoriilor vremelnic înstrăinate de viforniţe imperiale. După 102 ani de la mult aşteptata Zi a României Reîntregite  - 1 Decembrie 1918 -, unele rememorări pot fi utile menţinerii conştiinţei naţionale la nivelul mentalităţii învingătorilor, cea a înaintaşilor noştri, care au împlinit visele buneilor,  anterior umiliţi, cu armele, de unii megieşi.

Şi azi, unii diplomaţi răsăriteni, chiar cu uniforme militare, reiterează obsesia lor că Basarabia a revenit în cadrul României doar pentru că patru divizii româneşti au preluat controlul ţinutului dintre Prut şi Nistru. Deşi Niccolo Machiavelli credea altceva: "Norocul este arbitrul unei jumătăţi din activitatea umană, lăsându-i pe indivizi să se lupte singuri pentru cealaltă jumătate." 

Ei omit, intenţionat, opţiunile de atunci ale Kievului, de a acapara ce nu a deţinut niciodată, ei uită, premeditat, necesitatea protecţiei căilor de comunicaţie şi a depozitelor ce ar fi putut cădea pradă detaşamentelor bolşevice. Asta în condiţiile în care şi Lenin recunoştea că "într-o serie întreagă de cazuri, în vecinătatea regiunilor periferice, care sunt locuite de naţionalităţi asuprite, dincolo de graniţe trăiesc oameni de acelaşi neam cu ele, care se bucură de mai multă independenţă naţională  şi este destul să amintim pe cei de la graniţa de vest şi de la cea de sud a statului, finlandezii, suedezii, polonezii, ucrainenii şi românii". 

Sigur că unii minoritari etnici de atunci nu vedeau cu ochi buni venirea celor două divizii de infanterie şi a două divizii de cavalerie ale armatei române, după cum şi azi, în coagularea statală, de sorginte sovietică, dintre Prut şi Nistru, alţi  minoritari etnici au nostalgia epocii sovietice şi mai speră în menţinerea presiunii militare răsăritene, asupra Chişinăului, prin forţele militare ilegale ale Transnistriei. 

Momentul de cotitură a fost întrunirea Sfatului Ţării, la 21 noiembrie 1917, for alcătuit din 120 de reprezentanţi ai coagulărilor relevante, din punct de vedere etnic, social şi profesional. Aceşti deputaţi l-au ales ca preşedinte al noului for pe Ion Inculeţ. 

În mod paradoxal, peste ani,  relativ recent, la Chişinău a fost organizat ceea ce iniţiatorii au numit Sfatul Ţării 2, cu o sală arhiplină, mult entuziasm, cu Tricolorul agitat peste tot, cu invitaţi de la Bucureşti, dar acesta nu a fost decât expresia dorinţei unor unionişti de a scoate din încremenirea în mentalitatea sovietică, pe cei obişnuiţi să voteze pe liderii celor ce plecau capul spre Est. 

Sfatul Ţării, cel din 1917, a proclamat, pe 2 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească Autonomă, în interiorul Rusiei federale. După numai 22 de zile, această nouă entitate şi-a proclamat independenţa, având drept preşedinte pe Ion Inculeţ, iar în fruntea Consiliului de directori - executivul - pe Pantelimon Erhan. 

În haosul creat de subunităţi înarmate ale celor ce doreau ca puterea să fie preluată de sovietici, sub conducerea lui V.G.Ludovski, dar şi de deruta unora dintre deloc experimentaţii conducători politici de la Chişinău, au restabilit ordinea militarii români subordonaţi generalului Ernest Broşteanu, care fiind conştient că acţiunea manu militari poate fi interpretată şi într-o manieră ostilă a transmis Sfatului Ţării să organizeze viaţa celor pe care îi reprezintă cum crede de cuviinţă şi nimeni nu se va amesteca în ea.

Moscova a reacţionat, ca de obicei, cu ţâfnă, de o manieră imperială. Furibundă a dispus, pe 1 ianuarie, arestarea tuturor diplomaţilor români acreditaţi la Petrograd. Apoi, la 13 ianuarie a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul. 

Ulterior a acceptat eliberarea românilor refugiaţi, în schimbul unui acord semnat de generalul Averescu, care a fost apoi interpretat unilateral de sovietici, ca o promisiune de retragere a trupelor române din arealul dintre Prut şi Nistru, cu excepţia unei divizii, care urma să asigure paza depozitelor. 

Tot răul menţionat a fost, până la urmă, spre mai binele celor oprimaţi, deoarece a generat întărirea curentului unionist, în rândurile populaţiei sătulă de oprimarea imperială estică. Iar bomboana pe coliva visurilor bolşevice a fost decizia Sfatului Ţării, din 27 martie 1918, când a hotârât unirea Basarabiei cu România. 

Imediat după votare, şeful guvernului de la Bucureşti, Alexandru Marghiloman, fiind invitat în sala unde se aflau deputaţii Sfatului Ţării a declarat că ia act de hotărârea Sfatului şi proclamă Basarabia unită, pentru totdeauna, cu România. 

Votarea Reîntregirii a fost rodul unei exprimări democratice a voinţei deputaţilor, 86 fiind pentru, 3 contra, iar 36 au preferat să se abţină, sub pretextul că nu aveau mandat de la alegătorii lor, ca să se pronunţe în problema reunificării. 

După exact opt luni, la 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării s-a autodizolvat, fiind încredinţat că în România, regimul democratic va fi asigurat şi pentru locuitorii dintre Prut şi Nistru. 

1.12.1918 - Regele şi regina tuturor românilor parcurg şoseaua Kiseleff, în drum spre centrul oraşului.

În mod paradoxal, acum, în 2020, pentru moment, Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud se află sub administraţie străină, ca o consecinţă a destrămării URSS şi preluării unor teritorii de o republică moştenitoare a unor arealuri foste temporar sovietice, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. 

Cunosc ofiţeri ucraineni care ştiu că cele două teritorii menţionate nu aparţin Ucrainei, dar susţin că teritoriile ucrainene ocupate azi de Federaţia Rusă nu vor fi în veci returnate, pe cale de consecinţă nici Kievul nu are ce să returneze României...Logică imperială.

Dar în Bucovina anului 1918, situaţia era mai complicată decât aceea din Basarabia, pentru simplul motiv că, pe plan etnic, prin aducerea, de către ocupanţi, a unor slavi răsăriteni, românii nu mai constituiau majoritatea anterioară, naturală. 

Abia la 14 octombrie 1918, la Cernăuţi, Adunarea Naţională a românilor, care şi-a asumat rol de Constituantă a decis unirea Bucovinei cu celelalte teritorii româneşti, într-un stat naţional independent. Istoria mergea pe repede înainte şi aşa s-a constituit Consiliul Naţional Român, condus de Iancu Flondor. 

Opoziţia reprezentanţilor populaţiei de naţionalitate ucraineană a fost pe măsura intenţiei acestora de a împărţi Bucovina în două, partea de nord revenind celor ce priveau spre Kiev. Ieri, ca şi azi. 

Când am scris azi aveam în vedere perioada relativ recentă, în care autorităţile de la Kiev, dorind să oprească ofensiva forţelor separatiste din Donbas au optat pentru trimiterea rapidă pe front a tinerilor bucovineni vorbitori ai limbii lui Mihai Eminescu şi mulţi dintre aceştia au scăpat ascunzându-se în păduri, iar - în locul lor - camioanele militare ucrainene au fost ticsite cu bărbaţi de peste 40 de ani. 

Lucrurile s-au limpezit, în acel tenebros 1918, cu ocazia venirii în fruntea guvernului de la Bucureşti a generalului Constantin Coandă, care, după o analiză atentă a raportului de forţe, din zona vizată, a trimis Divizia 8 Infanterie, condusă de generalul Iacob Zadik, ca să stabilizeze Bucovina, in integrum. 

Apoi, pe 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, convocat de guvernul de la Cernăuţi, la care au luat parte şi reprezentanţii minorităţilor germană, poloneză şi ucraineană, a decis unirea cu România. 

1.12.1918 - În dreptul hotelului Athene Palace a fost ridicat, special pentru acea zi, un Arc de Triumf. În dreapta monarhului Ferdinand se afla generalul Henri Mathias Berthelot. Asta este o imagine bună pentru naivi şi pentru istoricii care nu au vizitat Muzeul Militar din Paris, unde am poposit câteva ore bune, unde nu există nicio fotografie a generalului francez menţionat şi nicio referire la misiunea sa din România.

Transilvania avea să revină la Patria Mamă într-un alt context, după ce, la 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod a cutremurat parlamentul de la Budapesta exprimând clar dorinţa românilor din spaţiul intra şi extracarpatic de a duce o deplină viaţă naţională. 

Voinţă consolidată de preluarea comenzii Regimentului românesc 64, din armata austro-ungară, de către Iuliu Maniu, un locotenent cu coloană vertebrală, care în perioada octombrie-noiembrie 1918, a menţinut ordinea în Viena, în condiţiile când în arealul capitalei austriece şi zonele învecinate se aflau români, purtători de uniforme militare, într-un număr echivalent cu forţa a şase divizii de infanterie.

În mod paradoxal, azi armata Austriei are doar 22.500 de militari, deci un pic peste o treime din numărul militarilor români ce asigurau ordinea în capitala acestei ţări, în toamna/iarna anului 1918.

Creat iniţial la Budapesta, apoi optând pentru continuarea activităţii la Arad, Consiliul Naţional Român, înfiinţat la 31 octombrie 1918, nu a avut nicio ezitare în a cere autorităţilor arogante ungare, ceea ce Iuliu Maniu numea, printr-o sintagmă clară - separarea deplină.

1.12.1918 - O mare de români, uniţi şi invincibili. 

A urmat Marea Adunare Naţională, organizată la Alba Iulia, pe 18.11/1.12.1918, care a fost condusă de onorabilul Gheorghe Pop de Băseşti. Cei 1228 de delegaţi păreau insignifianţi, ca număr, comparativ cu suta de mii de români sosiţi din toate colţurile Transilvaniei, mulţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, alţii cu uniformele militare ale momentului, toţi animaţi de Tricolorul soarelui care se ivea la orizont şi pentru întreaga românime.

Şi merită a fi reamintit primul articol al hotărârii de la Alba Iulia, intangibil şi azi: 

"Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România."

1.12.1918 - Atunci, de-a lungul şoselei Kiseleff, simpli soldaţi au dat onorul la trecerea familiei regale, generalilor şi politicienilor. Acum sunt anunţate restricţii, iar oficiali ai armatei au anunţat că s-au autoizolat. N-am citit şi nici nu am auzit ca regina Maria a României - născută la 29 octombrie 1875, la  Eastwell Park, Ashford, Kent, în Anglia şi decedată la 18 iulie 1938, la Castelul Pelişor, Sinaia, în România - să se autoizoleze, doar activa ca soră de caritate în spitalele militare, o realitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniţilor”.

Marea Unire a fost rezultatul unei evoluţii istorice obiective, nu un noroc generat de Prima Conflagraţie Mondială. 

Deciziile luate de conaţionalii luminaţi la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au fost rodul determinării cu care personalităţi româneşti puternice au ştiut să pledeze, din dragoste de ţară, pentru Reîntregirea României, anterior hăcuită de imperii brusc aflate în totală descompunere.

1.12.1918 - De la dreapta, la stânga, pe caii speranţei reîntregirii naţionale, regina Maria a României - care la naştere se numea Marie Alexandra Victoria -, regele Ferdinand I al României - ce avea la naştere numele Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen -, generalul francez Henri Mathias Berthelot şi prinţul Carol al II-lea al României, primul născut al regelui Ferdinand I al României şi al soţiei sale, regina Maria, dobândind prin naştere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, cel transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României.

Cele patru divizii româneşti trimise în Basarabia, divizia ce a intrat în Bucovina şi purtătorii uniformelor militare vizibile în mulţimea de la Alba Iulia au avut o singură misiune, aceea de a consolida încrederea celor ce urmau să ia hotărâri vitale, pentru viitorul naţiunii, că nu sunt singuri pe lume.

România de azi, lipsită de Bucovina de Nord, de Basarabia de Sud şi de entitatea statală existentă între Prut şi Nistru are răbdarea de a aştepta momentul în care cancelariile europene relevante pentru soarta viitoare a continentului nostru vor înţelege că graniţele naturale ale României interbelice au asigurat Europei stabilitatea după care tânjeşte şi azi, la frontiera de est, care este acum şi a NATO, una care ar fi aneantizată în câteva ore, dacă armata română şi cea poloneză, puternic sprijinite de cea americană nu ar fi pilonii greu de urnit din loc, de o surpriză strategică.

La mulţi ani România, patria tuturor românilor care doresc să trăiască liberi!