Ziua Sfântului Donatus

Statuia Sf. Donatus în Parcul Etnografic „Romulus Vuia” din Cluj

Sf. Donatus, sărbătorit pe 7 August, protector al viticulorilor, vinului şi viţei de vie, apărător împotriva furtunilor, fulgerelor şi grindinei, are în România o singură statuie importantă. Aceasta se află la Cluj, în incinta Parcului Etnografic „Romulus Vuia”, secţia în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, fiind unul dintre cele mai vechi monumente publice clujene.

O legendă clujeană

Potrivit unei legende clujene care datează, în forma pe care o cunoaştem astăzi, din secolul al XIX-lea, Donat (Donath) ar fi fost un cioban care îşi păştea oile pe dealul Hoia în momentul în care o mare armată turcească, care venea dinspre paşalâcul Oradiei, s-ar fi apropiat de oraş. Pentru că turcii şi-ar fi dat seama că oraşul Cluj era prea mare şi prea bine fortificat pentru a putea fi cucerit printr-un asalt, ei ar fi hotărât să sape o trecătoare în dealul Hoia pentru a abate pe acolo cursul Someşului. Astfel, locuitorii Clujului, rămaşi fără apă, ar fi fost nevoiţi să se predea. Ciobanul Donat a înţeles însă intenţiile turcilor şi a alergat către oraş, pentru a-i avertiza pe clujeni despre pericol. El a intrat în oraş pe la Poarta Mănăşturului, apoi şi-a continuat alergarea până la Primăria aflată în Piaţa Mare (Piaţa Unirii de astăzi). Acolo i-a avertizat despre pericol pe conducătorii urbei, iar apoi a căzut mort datorită efortului depus. Clujenii – continuă legenda – s-au mobilizat şi i-au alungat pe turci. Apoi, în semn de recunoştinţă, ei ar fi ridicat o statuie în amintirea ciobanului Donat: un „om de piatră” care veghează asupra bunăstării şi liniştii oraşului.

Legenda este ancorată în existenţa a două repere reale: statuia amplasată iniţial pe culmea Dealului Hoia şi trecătoarea care străbate acelaşi deal, care poartă numele de Tăietura Turcului. Datând probabil, în forma pe care o cunoaştem astăzi, din secolul al XIX-lea, legenda ciobanului salvator a luat naştere prin suprapunerea şi comasarea mai multor elemente narativ-legendare, articulate într-o poveste plină de farmec, dar lipsită de consistenţă logică.

În primul rând, în orice variantă am reconstitui traseul parcurs prin alergare de ciobănaşul salvator de la Dealul Hoia până în Piaţa Mare, acesta nu putea depăşi 3-3,5 kilometri. Este foarte greu de crezut că parcurgerea acestei distanţe ar fi putut cauza, în condiţii normale, moartea unui cioban.

Trebuie să presupunem, prin urmare, că acest element a fost preluat dintr-o legendă mai veche, a unui mesager (fie el şi cioban) care a parcurs o distanţă mai mare pentru a le transmite clujenilor o veste importantă, şi care ar fi încetat apoi din viaţă din cauza efortului depus. Ar putea exista în acest caz şi o altă variantă: aceea a uciderii rituale a aducătorului unei veşti proaste, obicei atestat ocazional în lumea antică şi la unele popoare orientale. Uciderea mesagerului era, în acest caz, o măsură de îndepărtare a răului sau a ameninţării care se contura.

În al doilea rând, motivul pentru care, potrivit legendei, ar fi fost realizată Tăietura Turcului pare, la rândul său, lipsit de realism. Alimentarea cu apă potabilă a Clujului nu depindea în întregime de Someş, astfel încât nu este sigur că o eventuală deviere a acestuia ar fi afectat în mod decisiv oraşul. Clujul era alimentat cu apă şi de pâraiele de pe versantul nordic al Dealului Feleacului, care alimentau o parte a fântânilor existente în interiorul oraşului. Pe de altă parte, şanţurile de apărare ale Clujului nu reprezentau elementul crucial al sistemului defensiv al oraşului. Eventuala lor golire ar fi înlăturat, într-adevăr, un obstacol din calea atacatorilor, fără să putem afirma însă cu certitudine că acest obstacol era unul decisiv. În sfârşit – dar nu în cele din urmă – devierea cursului Someşului Mic ar fi necesitat lucrări prea ample şi prea complicate pentru ca otomanii să o fi luat cu adevărat în calcul vreodată.

Tăietura Turcului – o altă ipoteză

Este, însă, foarte posibil ca Tăietura Turcului din dealul Hoia să fi avut o legătură cu lucrări genistice realizate de otomani după mijlocul secolului al XVII-lea, cu ocazia uneia dintre încercările de cucerire a oraşului. Nu a fost însă vorba despre o lucrare începută şi abandonată, ci de una finalizată cu succes. Care să fi fost, aşadar, scopul acestei lucrări?

Adâncirea şi lărgirea Tăieturii Turcului puteau fi realizate cu scopul de a facilita transportul tunurilor grele de asediu pe care otomanii le aduceau dinspre Oradea pentru a distruge zidurile Clujului. Aceste tunuri, foarte grele, erau transportate pe vechiul drum al sării, care trecea pe la Poarta Meseşului. Firesc, era un drum de uscat destinat carelor grele ce transportau sare, un drum utilizabil, prin urmare, şi pentru transportarea tunurilor.

Pentru a putea avea însă efectul dorit, tunurile trebuiau transportate peste dealul Hoia şi peste Someş, pentru a fi amplasate pe înălţimea de la sud de oraş pe care se întinde, astăzi, cimitirul Hajongard. În epocă, tunurile aveau o rază de acţiune de peste 500 de metri, dar erau eficiente împotriva zidurilor de apărare doar de la o distanţă de cca 200 de metri. Aşadar, dinspre nord, apărarea naturală de care dispunea oraşul, reprezentată de Someş şi de Canalul Morii, era prea puternică pentru a putea fi ameninţată de artileria epocii.

În schimb, orice armată asediatoare care reuşea să îşi amplaseze artileria pe dealul de la sud de oraş putea provoca distrugeri devastatoare. În general, în aceste situaţii, clujenii refuzau să mai continue ostilităţile şi optau pentru începerea negocierilor cu adversarii, sau chiar pentru capitulare, aşa cum s-a întâmplat în 1687, în faţa imperialilor lui Carol de Lorena.

Aşadar, la Tăietura Turcului au fost executate, probabil, câteva lucrări genistice care au lărgit şi au adâncit un drum deja existent, pentru a permite transportul tunurilor cu atelajele specializate. Aceste tunuri au fost apoi trecute Someşul, după obiceiul epocii, pe pontoane special construite. Lucrările îi vor fi impresionat însă pe contemporani, iar denumirea Tăietura Turcului a rămas în memoria locală până astăzi.

Un sfânt promovat de iezuiţi

Personajul reprezentat de statuia de pe dealul Hoia nu este însă un cioban, ci Sf. Donatus de Muenstereifel, cunoscut în Europa Centrală sub numele de Sf. Donath. Reinventat şi promovat prin acţiunea maşinăriei propagandistice a Ordinului Iezuit, Sf. Donat din Muenstereifel a fost unul dintre instrumentele Contrareformei în spaţiul central-european. Osemintele sfântului, descoperite de iezuiţi în catacombele din Roma, în anul 1646, au fost identificate prin mijloace care ţin exclusiv de sfera credinţei. O furtună cu fulgere şi tunete, izbucnită după descoperirea moaştelor, a fost decisivă pentru atribuirea acestora Sfântului Donatus. Acesta ar fi fost, se spune, comandantul Legiunii a XII-a Fulminata în momentul furtunii miraculoase izbucnite în anul 174, în timpul războaielor marcomanice, în urma căreia romanii obţinuseră o victorie nesperată împotriva cvazilor. Este adevărat, împăratul Marcus Aurelius îl considera ca autor al acestui miracol pe Jupiter, în timp ce alţi contemporani considerau că furtuna ar fi fost adusă de incantaţiile magului egiptean Arnuphis. În secolul al XVII-lea aceste lucruri nu mai contau însă, astfel încât victoria miraculoasă împotriva cvazilor a rămas exclusiv în seama Sf. Donatus.

Amplificată de propaganda iezuită, reputaţia acestui sfânt a ajuns una excepţională. În 1652, moaştele Sf. Donatus au fost transferate în Germania, la Bad Muenstereifel. Fragmente ale osemintelor au ajuns însă la multe alte biserici din spaţiul german. Considerat un protector eficient împotriva fulgerelor, furtunilor şi grindinei, Sf. Donatus a preluat, cu timpul, şi funcţia de protector al viţei de vie şi viticultorilor. Pentru a realiza această lărgire a competenţelor Sf. Donatus, iezuiţii au impus ca sărbătoare a acestuia data de 7 August, care era, însă, sărbătoarea unui alt Sf. Donatus, episcopul de Arezzo, căruia îi fusese recunoscută de mult timp calitatea de protector al viticultorilor. Potrivit legendei sfântului, catedrala episcopală din Arezzo ar fi fost invadată de păgâni în timpul oficierii serviciului divin. Aceştia, repezindu-se asupra lui Donatus, i-ar fi smuls din mâini sfântul potir, pe care l-au spart apoi de pardoseală. Donatus a reuşit însă, în mod miraculos, să refacă vasul şi să îl reumple cu vinul care se vărsase. Datorită acestui miracol, sfântul Donatus a rămas protectorul viticultorilor. Donatus a fost martirizat, prin decapitare, la 7 august 362. În anul 1125, moaştele sale au fost transferate în biserica Santa Maria e Donato din insula Murano, lângă Veneţia.

Prin impunerea sărbătorii comune a celor doi sfinţi cu numele Donatus în ziua de 7 august şi prin intermediul aparatului lor propagandistic, iezuiţii au realizat, de fapt, o preluare a atributelor sfântului episcop din Arezzo în beneficiul sfântului din Muenstereifel.

„Donath”, mănăştureanul

Cine a realizat însă statuia de la Cluj şi care era rolul acesteia? Istoricul de artă Nicolae Sabău, cel mai important specialist în istoria artei baroce din Transilvania, a ajuns la concluzia că statuia ar fi fost realizată în perioada 1735-1740, probabil prin contribuţia unor meşteri bavarezi. Datarea statuii şi contextul artistic căruia aceasta îi aparţine par să fie astfel lămurite. Mai puţin clare sunt însă aspectele legate de contextul istoric în care a apărut statuia şi de rolul acesteia.

În general, s-a presupus, în mod greşit, că statuia ar fi fost realizată la comanda unui ofiţer superior al armatei imperiale, sau a unuia dintre funcţionarii administraţiei imperiale. Nici una dintre aceste ipoteze nu mai poate fi luată în considerare, pentru că ea nu justifică amplasarea statuii pe Dealul Hoia.

Realitatea este cu totul alta: statuia Sf. Donatus a fost realizată la comanda iezuiţilor de la Cluj-Mănăştur, ea fiind amplasată de altfel, în secolul al XVIII-lea, nu pe teritoriul oraşului Cluj, ci pe acela al Mănăşturului (la hotarul acestuia cu Clujul). Statuia era situată exact la nord de biserica (pe atunci iezuită) de la Calvaria, iar privirea ocrotitoare a sfântului era îndreptată, în secolul al XVIII-lea, înspre această biserică şi înspre satul Mănăştur, de pe culmea dealului pe al cărui versant sudic se aflau viile Conventului Iezuit. Pentru a face lucrurile şi mai clare, trebuie să spunem că viile cetăţenilor Clujului, aflate înspre răsărit de statuie, în direcţia oraşului, nu erau puse sub protecţia sfântului, datorită faptului că clujenii erau, în cea mai mare parte a lor, reformaţi şi unitarieni. Această realitate explică şi conul de umbră în care a intrat statuia după alungarea iezuiţilor din Transilvania, în anul 1776. În realitate, statuia a fost ignorată în mare măsură de clujeni pentru că ea nu le aparţinea acestora.

Aceeaşi legătură cu Mănăşturul explică, de altfel, şi simpatia istorică manifestată de mănăştureni faţă de monument şi faţă de legenda lui Donat. Nu trebuie să uităm că mănăşturenii au susţinut, în 1992, păstrarea denumirii străzii Donath, şi au avut câştig de cauză în faţa primarului Gheorghe Funar, care urmărea, pe atunci, schimbarea denumirilor de străzi din Cluj pe care le considera de origine maghiară. Apariţia legendei ciobanului român care a salvat Clujul de turci trebuie pusă în legătură tot cu comunitatea mănăştureană, în majoritate românească. Astfel, datorită mersului complicat al istoriei, statuia unuia dintre sfinţii favoriţi ai iezuiţilor secolului al XVIII-lea a ajuns, printr-o evoluţie interesantă, să ilustreze o legendă clujeană străină de orice conotaţie religioasă. Data de 7 august, o sărbătoare a Sf. Donatus, poate fi astfel celebrată ca sărbătoare a unuia dintre simbolurile Clujului, păstrat astăzi în Parcul Etnografic „Romulus Vuia”.