Şerban Sturdza: Patrimoniul cultural din România este o chestiune de siguranţă naţională

Hotel Concordia, locul unde s-a semnat decretul de numire al lui Ioan Cuza ca domn al celor două Ţări Române. azi în paragină

Soarta acestor clădiri cu o valoare de cele mai multe ori incomensurabilă ajunge să depindă de „hărnicia” hoţilor de fier vechi sau a funcţionarilor dezinteresaţi şi corupţi. Reputatul arhitect Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, descendent al familiei boiereşti omonime, realizează în cele ce urmează o radiografie a situaţiei în care se află astăzi întregul patrimoniu naţional. Citiţi şi luaţi aminte.

Stimate domnule Sturdza, cum vedeţi Dumneavoastră starea patrimoniului cultural, arhitectural şi istoric al României în acest moment?

În ultimii douăzeci de ani s-a coagulat o problemă serioasă în această direcţie; iar ea se reduce, în principal, la o apreciere cantitativă a pierderilor suferite de patrimoniul naţional. Spun asta pentru că, după schimbarea survenită în 1989 între regimul comunist şi perioada actuală, s-au făcut nişte salturi mari, deseori, în defavoarea patrimoniului. Să ne amintim cum în primele şase luni de după Revoluţie, graniţele României au fost deschise şi necontrolate. În acea perioadă, scurgerile obiectelor de patrimoniu, mai ales cel mobil, în străinătate au fost colosale. Chestiunea aceasta s-a soldat cu o pierdere importantă, incomensurabilă, din punct de vedere al valorilor pe care România le-a avut. Aceste obiecte au plecat din ţară necontrolat, sub forme mai degrabă oculte decât legale.

„Structuri din case maramureşene au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale”

Se pot compara cele două perioade atunci când vorbim despre pierderile de patrimoniu?

Din păcate, România nu a avut şi nu are încă o evaluare amplă şi exactă a listei obiectelor de patrimoniu. Pot doar afirma, ca o constatare nesusţinută de cifre, că pierderile suferite după 1990 sunt mai mari decât cele din perioada comunistă. Dacă înainte de Revoluţie deciziile veneau dintr-un singur punct, prin legile şi concepţiile unui singur om, democratizarea a răspândit metehnele acestei politici. Mulţi oameni le-au preluat; şi acum, după 23 de ani, aceştia au ajuns să decidă, cu acelaşi spirit şi aceeaşi mentalitate, direcţiile actuale. Prin însumare, pierderile sunt foarte mari. Pe de o parte, pierderile sunt rezultatul furtului inadmisibil de mare, mai ales în perioada vidului legislativ de după 1989: de la aventura vestitelor monede dacice la obiecte de artă populară, la tablouri, la elemente şi chiar structuri din case maramureşene, care au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale (în Italia, de exemplu).

Pe de altă parte, pierderile s-au accentuat prin reorganizarea Comisiei Monumentelor şi a şantierelor arheologice importante. Reorganizarea şantierelor a avut loc chiar la începutul perioadei Ceauşescu, iar ceea ce s-a moştenit în 1990 este, cel puţin în acest caz, un adevărat dezastru. Atunci s-au desfiinţat atelierele de restaurare şi toată structura judicioasă existentă. Până ca acestea să se reînfiinţeze, după 1990, a trecut o perioadă mare, în care nu s-au făcut operaţiuni de restaurare ample. După acest moment, operaţiunile s-au lovit de bugetele tot mai mici. În acest moment, Ministerul Culturii are doar şase angajaţi care au grijă de întregul patrimoniu al României, la care se adaugă alţi câţiva din deconcentratele aflate în teritoriu.

„În zonele urbane protejate se petrec cele mai mari şi mai dăunătoare afaceri imobiliare”

Care credeţi că sunt cele mai mari pierderi ale patrimoniului din această perioadă de după 1990?

Există pierderi punctuale, cum sunt vestigiile arheologice. Sunt şantiere arheologice care au fost pur şi simplu abandonate. Dar am să vă dau un alt exemplu, ceva mai controversat: Palatul Potlogi. Acesta este un edificiu brâncovenesc remarcabil, care a fost restaurat de două ori. De ce? Pentru că după ce s-a terminat o operaţie de restaurare a fost pur şi simplu părăsit; nu au ştiut ce funcţiune să îi dea. Aşa că, ulterior, a fost reluată restaurarea.

Aş mai putea da un exemplu în ceea ce priveşte defectuoasa organizare şi administrare a şantierelor de restaurare: Palatul Baroc din Timişoara (Muzeul de Artă). Şantierul nu s-a încheiat aici nici după 35 de ani. S-a constatat că este mult mai eficient, atunci când e un şantier mare, să se restaureze porţiuni mici şi să fie date în folosinţă pentru a nu se degrada până se termină lucrarea. De asemenea, este bine ca de la început să se cunoască funcţiunea pe care o va avea o clădire ce intră în renovare, tocmai pentru a evita perioadele în care aceasta nu e folosită. Se evită, astfel, şi lucrările în plus de reamenajare, care încarcă mult bugetul stabilit iniţial. Sunt monumente în România care se află sub schele de mulţi ani şi, pentru că nu au fost bani pentru continuarea lucrărilor, acestea au ajuns să se ruineze. Un exemplu este Sinagoga din Iaşi, dar pot aminti şi cazul Culei de la Şuici, care acum 20 de ani era un muzeu vizitabil, iar azi este o ruină în stare de colaps. Din păcate, sunt atât de multe exemple…

„Un şantier oprit este un loc numai bun de prădat”

Mai sunt nişte probleme cu zonele urbane protejate. În loc ca aici să se dezvolte o politică de dezvoltare urbană coerentă, se întâmplă chiar pe dos. Din cauza unei interpretări greşite a legii se protejează aria, dar nu monumentele în sine. În aceste zone se petrec cele mai mari şi mai dăunătoare afaceri imobiliare. Se cumpără terenul cu o clădire care se dărâmă şi se construieşte acolo un proiect care nu are nicio legătură cu zona protejată. Aceste anomalii pot fi adesea cauzele a ceea ce putem numi metastaze urbane. Şi mai e şi cazul şantierelor oprite, cum e cel de la Sinagoga din Iaşi. Un şantier oprit este un loc numai bun de prădat, care oferă sursă de materie primă pentru diverse persoane. Pentru că legea trece cu vedere şi nu îi pedepseşte, acesta este luat ca exemplu. Apoi jaful se extinde şi asupra clădirilor din jur. Se recuperează lemnul de foc, materialul fieros şi, în cele din urmă, cărămida. Una peste alta, problema degradării patrimoniului naţional este una generalizată, iar vinovaţii nu pot fi arătaţi punctual.

Domnule Sturdza, de ce este importantă Lista monumentelor istorice?

Pe de o parte, patrimoniul unei naţiuni reprezintă imaginea trasată în timp a acelei civilizaţii. Este dovada unei continuităţi istorice, iar dispariţia sa ne-ar lăsa incapabili să ne justificăm existenţa ca popor. Este, dacă vreţi, precum cămara de alimente a unei gospodării: pentru bunăstarea şi confortul nostru, al locuitorilor, e bine să ştim că avem şi dulceaţă, şi făină, şi vin, şi conserve. Într-o ţară în care nu ştii câte monumente ai, dacă ele sunt valoroase, în ce fel s-au născut ele şi nu înţelegi care este istoria strămoşilor tăi, se relativizează nu doar existenţa actuală, ci şi viitorul. Din acest motiv afirm că problema patrimoniului cultural din România este o chestiune de siguranţă naţională. Refacerea Listei monumentelor, care acum este pusă în discuţie într-un mod periculos, pentru că se afirmă că s-a întocmit după 1990 într-un mod subiectiv, poate da naştere unui fenomen similar cu cel din anii aceia, când am spus că s-au produs jafuri de proporţii astronomice. Dacă lista patrimoniului va fi fragilizată şi se va spune că lista actuală nu mai este valabilă pentru că sunt câteva erori acolo, până se va întocmi noua listă va exista un hiatus, un moment neclar, în care distrugerile vor fi aproape permise. Ceea ce se ştie în prezent este faptul că Ministerul Culturii nu are o Listă a monumentelor istorice la zi, cu o evidenţă clară asupra fiecăruia în parte. Aceasta este o deficienţă gravă, pentru că nu se cunosc parametrii acestei valori economice, care este patrimoniul naţional.

„Modul acesta de a pune problema, că patrimoniul este exclusiv în ograda Ministerului Culturii, este total greşit”

Dar cine este responsabil, până la urmă, pentru patrimoniul României?

Noi suntem o ţară care are minister. Totuşi, modul acesta de a pune problema, că patrimoniul este exclusiv în ograda Ministerului Culturii, deci e de datoria lui să îl întreţină şi să-l valorifice, este total greşit. La baza ideii de patrimoniu naţional, noţiune rezultată din gândirea post-revoluţionară din Franţa, cetăţeanul este prinicipalul beneficiar al acestei sume de valori moştenite. Cetăţenii unei ţări ar trebui să fie conştienţi şi mândri că fac parte dintr-o naţiune cu un trecut şi un patrimoniu. Totuşi, în zilele noastre, problema se pune puţin altfel: ţările sau oraşele posesoare de cât mai puţine monumente istorice sunt aparent mai flexibile pentru afaceri şi mai atrăgătoare pentru investitori, dată fiind lipsa de obstacole. Această chestiune ţine de o latură a amoralităţii unei existenţe lipsite de informaţie. Aceste realităţi, dublate de lipsa de specialişti în probleme de patrimoniu, creează o disproporţie între „cerere” şi posibila ofertă. În majoritatea oraşelor din ţară, foarte multe monumente au nevoie de intervenţii prompte din partea unor autorităţi, însă penuria bugetară şi lipsa specialiştilor duc la o blocadă din care avem cu toţii de pierdut.

Există o colaborare în această direcţie a Ordinului Arhitecţilor cu Ministerul Culturii?

Există doar o ofertă de colaborare. Ordinul Arhitecţilor din România s-a arătat, în repetate rânduri, interesat să sprijine acţiunile Ministerul Culturii, prin organizaţia noastră sau prin diferite ONG-uri şi fundaţii. Ca arhitecţi, suntem direct responsabili pentru starea patrimoniului şi, de aceea, ne-am arătat dispuşi de a colabora, chiar şi în regim de voluntariat, cu instituţiile Statului, în interesul monumentelor de patrimoniu aflate în situaţii critice. De exemplu, de intervenţii minimale ar fi nevoie la bisericile de lemn, unde, odată refăcut acoperişul şi amenajat pământul din jurul fundaţiei, deci cu câteva mii de euro, li se poate prelungi viaţa cu 30 de ani. Astfel, cu puţin bani se pot salva multe edificii. Gândiţi-vă doar la culegerea de date, care poate fi făcută cu ajutorul studenţilor de la Sociologie, Arhitectură şi Antropologie şi care ar fi esenţială documentării Listei monumentelor istorice.

Ce credeţi despre Legea Monumentelor Istorice din România?

Fac parte din categoria oamenilor care nu acuză lipsa legislaţiei din România. Avem legi, bineînţeles că nu sunt perfecte, însă necazul nostru cel mare vine din interpretarea strâmbă şi părtinitoare a lor. Aceasta se face de cele mai multe ori cu bună-ştiinţă. Un exemplu din Bucureşti, vizibil abia în ultima perioadă, este Hotel Concordia. Aici există un proprietar, altul decât statul, unde Administraţia Municipală, potrivit legilor, are obligaţia să ştie oricând ce se întâmplă, să ia măsurile necesare când situaţia e gravă şi să intervină prompt. Pentru moment, Primăria Bucureştiului consideră că este suficient să afirme că respectiva clăire nu se află în administraţia sa şi, din acest motiv, renovarea este de datoria proprietarului căruia i-a fost retrocedată. O astfel de atitudine închide dialogul între proprietarii de astfel de clădiri şi instituţiile statului. Primăria are dreptul şi obligaţia să informeze, să sprijine şi să ia măsuri punitive, dar dialogul trebuie să rămână deschis, astfel încât ambele părţi să poată câştiga în urma revalorificării monumentului respectiv. Legea precizează că această iniţiativă ar trebui să aparţină Municipalităţii, însă Primăria Capitalei ignoră această responsabilitate.

Există un model legislativ despre care consideraţi că s-ar putea aplica în România?

Este de datoria statului de a crea o legislaţie convenabilă, adaptată situaţiei reale, care să îi ajute pe proprietarii de imobile de patrimoniu. Modelele occidentale de legislaţie prevăd facilităţi acordate acestor proprietari, precum împrumuturi preferenţiale, scutiri de taxe sau parteneriate, prin intermediul cărora imobilul de patrimoniu ajunge să fie folosit de ambele părţi. Se uşurează astfel sarcina proprietarilor care nu dispun de mijloacele materiale necesare unei astfel de renovări. România nu este pregătită încă pentru aşa ceva şi acest aspect al legii s-ar putea îmbunătăţi. Inflexibilitatea autorităţilor în raport cu problemele patrimoniului şi lipsa evidentă de voinţă au efecte devastatoare asupra imobilelor valoroase. Este necesar ca structura Ministerului Culturii să fie regândită, iar numărul celor ce se ocupă direct de patrimoniul naţional să fie dimensionat corect şi remunerat pe măsură. De asemenea, este imperativ necesară evaluarea anuală a întregului patrimoniu naţional, în concordanţă deplină cu situaţia din teritoriu. Un alt aspect care trebuie cercetat mai îndeaproape este relaţia dintre turismul local şi peisajul cultural al fiecărui oraş. O mai bună conexiune între aceste două sectoare ar duce la o exploatare corectă şi fructuoasă a valorilor de patrimoniu. Nu în ultimul rând, părerea Comisiei Monumentelor ar trebui să fie respectată întocmai; aceasta, după o reorganizare completă.

O altă problemă legislativă este distribuirea deloc echilibrată a fondurilor pentru conservarea patrimoniului. Putem folosi ca exemplu bugetele alocate oraşelor Alba Iulia şi Constanţa. Aici se observă nişte diferenţe de fonduri deloc neglijabile, cu toate că ambele oraşe au foarte multe imobile de patrimoniu valoroase. Există aşadar unele preferinţe, care sunt uneori greu de justificat raţional.

„Ultimii zeci de ani au împământenit mentalitatea conform căreia o casă nouă este mult mai performantă ca una veche”

Situaţia în care ne găsim este efectul nepăsării, al incompetenţei sau al intereselor imobiliare?

Cu siguranţă, toţi cei trei factori influenţează situaţia actuală. Nepăsarea este rezultatul lipsei de informaţie, atâta timp cât în societatea civilă, în mass-media şi în aparatele statului nu există nimeni care să fie preocupat de elaborarea unei viziuni de ansamblu a valorilor pe care le avem. În plus de asta, limbajul lemnos, atât de fad şi de neinteresant, nu poate fi asimilat cum trebuie. Britanicii, prin documentarele BBC, reuşesc să facă din cercetarea unui sit arheologic un spectacol intrigant, cu toate că rămăşiţele Sarmizegetusei ar putea fi mai interesante şi mai valoroase ca subiect.

Incompetenţa este evidentă şi porneşte de la ceva foarte clar: Facultăţile de Arhitectură din România disociază în sistemul de învăţământ arhitectura nouă de arhitectura veche în aşa măsură şi atât de iresponsabil, încât se ajunge la părerea generală a tinerilor absolvenţi că tot ce este vechi nu este important pentru formarea unui arhitect. Catedrele de istorie şi teorie a arhitecturii sunt aproape insesizabile în comparaţie cu cele de arhitectură. Astfel, arhitecţii tineri dezvoltă un dispreţ educat prin şcoală şi un dezinteres pentru istorie şi tehnici şi, în cele din urmă, pentru performanţa trecutului. Totodată, la licee nu se discută despre istoria artelor sau, în general, despre valoarea artistică. Astfel, ajungem să avem de-a face cu persoane care îşi exercită efortul intelectual exclusiv către noutate, ignorând chiar baza lucrurilor, adică istoria, precedentul, experienţa.

În final, incompetenţa vine de la refuzul de a vedea valoarea în amploarea şi diversitatea ei, acolo unde ea există. Trebuie să înţelegem că a reutiliza este ceva obligatoriu. Este greu de acceptat ca un turist străin care ajunge într-un sat tradiţional din Maramureş sau Bucovina să cunoască şi să aprecieze mai bine ca un student sau absolvent român de Arhitectură valoarea obiectelor noastre de patrimoniu. Dacă adaugi acestei incompetenţe interesele imobiliare se ajunge la rezultatele pe care le observăm zilnic în jurul nostru. Interesul imobiliar nu este un lucru care trebuie amendat. Clădirile reprezintă o extraordinară valoare care este dictată de piaţă, însă, în România, piaţa este orientată foarte prost. Ultimii zeci de ani au împământenit mentalitatea conform căreia o casă nouă este mult mai performantă ca una veche. Cu toate acestea, există colecţionari de case vechi care şi-au dat seama că un imobil de autor, cu o amprentă arhitecturală inclusă în patrimoniu, poate fi o investiţie imobiliară long-therm (n. red. – pe termen lung), profitabilă şi pe timp de criză.

Prinţul Charles pare să iubească moştenirea noastră culturală…

Într-adevăr, Prinţul Charles este un exemplu perfect de străin care urmăreşte valoarea culturală şi o regenerare a zonelor noastre pitoreşti. El are o infuenţă foarte importantă asupra mentalului nostru colectiv, pentru că ne arată şi ne învaţă ceea ce nu are trebui să dispreţuim. Prin exemplul lui, multe lucruri se regenerează, dar, din păcate, acţiunile sale se rezumă la ţinutul Transilvaniei.

„Unul dintre laminoarele fostei Uzine «23 August» (fostă Malaxa) din Bucureşti a fost vândut piesă cu piesă în India, unde funcţionează perfect şi acum”

Patrimoniul industrial este cel mai vulnerabil în faţa speculelor imobiliare?

Acesta este un subiect şi un scandal în sine. Patrimoniul industrial al României este unul extrem de interesant însă şi în această problemă suntem incapabili de a găsi o cale prin care să-l fructificăm într-un mod foarte inteligent şi să-l transformăm într-o valoare generatoare de profit. Valorile înscrise în patrimoniul nostru industrial sunt delapidate continuu prin tăiere şi vindere bucată cu bucată către colectorii de fier vechi. Este cunoscut faptul că unul dintre laminoarele fostei Uzine „23 August” (fostă Malaxa) din Bucureşti a fost vândut piesă cu piesă în India, unde funcţionează perfect şi acum. Cele mai rezonante exemple sunt cel al complexului Morii lui Assan sau Hala Matache din Capitală. Aceste clădiri sunt conduse de ani de zile către un final tragic, din cauza intereselor imobiliare şi a modului în care Primăria Generală a Bucureştiului sau Ministerul Culturii se implică în problemele de patrimoniu.

Cui îi convine această situaţie?

Interesele sunt normale, pentru că un oraş are viaţa şi dinamica lui, este normal să se regenereze. Atâta timp cât interesele sunt cunoscute şi balansate în aşa fel încât să acopere nevoi diverse, nu avem o problemă. Însă realitatea conduce către o situaţie ale cărei efecte nu au nimic de-a face cu democraţia. Interesul, în acest moment, este al oricui altcuiva decât al locuitorului unui spaţiu.

Este necesar totuşi să facem diferenţa între investitorii de bună credinţă şi acei investitori imobiliari străini, puşi pe distrugere într-o măsură mai mare decât ar fi dispuşi să o facă la ei în ţară. Când găsesc o corupţie atât de bine împământenită, îşi permit anumite afaceri, care ar fi imposibile în ţara lor. Ca preşedinte al Ordinului Arhitecţilor într-o legislatură anterioară, mi s-a întâmplat să întâlnesc dezvoltatori imobiliari internaţionali, dezamăgiţi de cât de uşor pot corupe funcţionarii noştri. Se duceau să vadă care sunt opţiunile legale de construcţie, ce este posibil în anumite zone şi constatau că pragurile noastre sunt doar de natură financiară. Acele instituţii emanau corupţie.

Sunteţi cunoscut ca un susţinător al activismului civic, al ONG-urilor. Care este relaţia dumneavoastră cu aceste organizaţii?

Da, susţin cu tărie asta, datorită dovezilor pe care le am că ONG-urile au completat în cel mai favorabil mod politici considerate normale. Mai mult de atât, sunt convins că într-o ţară aflată în criză, incapabilă să ofere locuri de muncă, oamenii tineri sunt obligaţi să-şi caute debuşee, care sunt esenţiale dezvoltării. Mai cred că ONG-urile au reuşit să furnizeze dovada eficacităţii acolo unde statul nu a putut să o facă. Am nenumărate exemple în care iniţiative care nu ţin de stat, ci de activismul civic, de oameni tineri cu specializări diverse, pot duce la unele rezultate foarte bune, care sprijină o politică mai coerentă decât cea a statului. Desigur, ONG-urile şi fundaţiile nu pot oferi soluţia tuturor problemelor, dar pot funcţiona ca jandarm şi ca susţinător al politicilor Ministerului Culturii. Statul ar trebui să-şi dea seama că în urma unei colaborări mai strânse cu acest sector civic ar obţine rezultate cel puţin duble faţă de cele actuale. Bucureştiul are mai multe ONG-uri care luptă pentru salvarea patrimoniului arhitectural decât numărul total al angajaţilor din Ministerului Culturii responsabili de aceste probleme. În sectorul ONG-urilor există voinţă, energie, inteligenţă şi mobilitate. Tot ce trebuie Ministerul Culturii să facă este să se recunoască depăşit de amploarea unor probleme şi să ceară ajutorul societăţii civile. Am convingerea că unele lucruri se pot face doar cu ajutorul ONG-urilor. Cathedral Plaza poate servi ca exemplu al semnalului de trezire a conştiinţei publice, însă am o rezervă în ceea ce priveşte nivelul de informare generală a locuitorilor acestui oraş.