Patrimoniu

articolul anterior articolul urmator

Anvergura unui concept: „plagiatul”

35
12 Feb 2016 13:00:54
Dan Caragea
FOTO via carsa.rs
FOTO via carsa.rs

Definiţiile date de dicţionarele explicative cuvântului „plagiat” ţin, fireşte, de uzul comun, nefiind decât în parte satisfăcătoare atunci când preocupările noastre depăşesc sfera lexicografiei. De aceea, în articolul de azi, vom cerceta înţelesurile acestui termen dintr-o triplă perspectivă: lingvistică, etică şi juridică.

Termenul plagiat apare în legislaţia românească, în Legea nr. 206/2004, privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 505, 04.VI.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 398/2006, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 892, 02.XI.2006. În respectiva lege, apare şi înţelesul pe care legiuitorul îl dă plagiatului şi termenilor afini:

„Art. 4. – În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi astfel:

a) frauda în ştiinţă – acţiunea deliberată de confecţionare, falsificare, plagiere sau înstrăinare ilicită a rezultatelor cercetării ştiinţifice;

b) confecţionarea de date – înregistrarea şi prezentarea unor date din imaginaţie, care nu sunt obţinute prin metodele de lucru folosite în cercetare;

c) falsificare – măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau rezultatelor; omiterea unor date sau rezultate de natură a deforma rezultatele cercetării;

d) plagiat – însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală;

e) conflict de interese – situaţia de incompatibilitate în care se află o persoană care are un interes personal ce influenţează imparţialitatea şi obiectivitatea activităţilor sale în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare-dezvoltare; interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul al patrulea inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.”

Mai întâi, remarcăm faptul că plagiatul este un tip de fraudă ştiinţifică, fiind definit ca „însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie personală”.

Observăm, de asemenea, faptul că plagiatul, în acceptia legiuitorului, înseamă „însuşirea ideilor” cuiva. Or, Wikipedia franceză meţionează fără echivoc că ideile nu sunt proprietatea nimănui şi că oricine le poate folosi după bunul plac. Pagiatorul, se spune, îşi construieşte reputaţia pe opera altcuiva, preluând în mod tacit aspectul formal, al expresiei. Este, aşadar, cel puţin ridicol, ca „ideile” să intre sub incidenţa dreptului de autor sau să fie declarate proprietatea intelectuală a unei persoane. Cui ar trebui să-i plătim drepturi dacă vom spune şi noi că plagiatul este o pandemie în învăţământul zilelor noastre?! Iată însă că, Legea nr. 8/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 285/2004, arată, în art. 9, că nu pot beneficia de drepturi de autor:

(a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

(b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;

(c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;

(d) mijloacele de plată;

(e) ştirile şi informaţiile.

Este limpede că ne aflăm pe târâmul unei contradicţii şi că amintita Lege nr. 206 are debilităţi conceptuale. Aş mai insista doar asupra explicitării termenului „falsificare” prin „măsluire”. Avem, pe de o parte, o definiţie tautologică, iar, pe de alta, al doilea termen, doar în sens figurat, poate avea sensul de falsificare. În înţelegerea noastră, definiţia dată plagiatului de această lege este nesatisfăcătoare, iar semantica şchiopătă.

În altă ordine de idei, Wikipedia franceză mai distinge între plagiat (care constă în a pretinde că cineva este autorul original a ceea ce este, de fapt, o copie) şi contrafacere care constă în a pretinde că ceea ce este o copie este, de fapt, opera unui autor original). Contrafacerea este o falsificare, iar termenul se aplică cu preponderenţă domeniului industrial (ceasuri, obiecte de îmbrăcăminte, parfumuri, medicamente), dar şi artistic (opere de artă: tablouri, statui, de exemplu).

La limită, plagiatul trebuie delimitat de conceptele de inspiraţie (când opera unui alt creator este luată ca impuls al unei creaţii) şi imitaţie, care poate fi, în anumite cazuri, un alt sinonim pentru contrafacere. Un bun exemplu, în domeniul artelor plastice, l-ar putea constitui recenta polemică în jurul operelor lui Van Gogh în raport cu un mare pictor al realismului, Millet, care i-a fost maestru şi pe care Van Gogh îl preţuia enorm. În acest caz, şi în multe altele similare, polii dezbaterii sunt inspiraţia şi, pentru anumiţi preopinenţi, plagiatul. Avem de-a face cu un plagiat? Iată o întrebare la care poziţiile se pot apropia fie de un pol, fie de celalalt.

În lumea anglosaxonă se discută şi conceptul de autoplagiat, dezbătut şi în Franţa, dar şi în lumea hispanică sau în ţările lusofone, dar ignorat de legea română. Termenul începe să circule prin anii 90, iar Miguel Roig (2002) ne oferă şi o clasificare. În opinia acestuia, am putea vorbi de mai multe tipuri de autoplagiat: duplicare, prin publicarea aceluiaşi articol în mai multe publicaţii; publicarea fragmentată a unui studiu în mai multe publicaţii, numită, metaforic, „felierea salamului”; reciclarea textului, prin rescrierea lui superficială şi publicarea cu un alt titlu etc. Mai este luat în discuţie şi plagiatul slice and dice (recompilare din bucăţi abil asamblate a propriei opere) sau missquoting, care se referă la omiterea sau insuficienta citare a surselor în aparatul bibliografic.

Încercând să restrângem anvergura semantică, am putea spune că plagiatul şi autoplagiatul se înscriu cel mai frecvent în conceptul de fraudă ştiinţifică, cu implicaţii, în primul rând, etice. Cu toate acestea, sunt necesare şi alte distincţii.

Bunăoară, se poate analiza diferenţa între un plagiat deliberat şi unul accidental. În fapt, legea românească (Legea nr. 206/2004) nu se referă decât la primul, fără să îl distingă de al doilea tip. Plagiatul, apare, în înţelegerea legiuitorului, ca un act deliberat. Totuşi, plagiatul accidental a fost şi el pus în evidenţă. Unii specialişti acceptă ipoteza că, folosind parafraza, autorul ar fi putut uita să facă trimiterea bibliografică sau că omiterea s-ar explica prin faptul că citarea s-a tăcut anterior. Plagierea accidentală poate fi remediată cu uşurinţă. Presupunem că plagierea nu a fost intenţionată şi, atunci când semnalăm eroarea, persoana în cauză ar trebui să fie dispusă să-şi îndrepte eroarea fie prin precizarea sursei, fie prin folosirea ghilimelelor de rigoare. (Lex Librero, 2010)

În unele teoretizări mai psihologizante, în line psihodinamică, se vorbeşte şi de un plagiat inconştient, pentru care se aduc o serie de argumente, printre care aspecte legate de memorie şi uitare.

Să mai menţionăm şi faptul că termenul de plagiat, precum şi speciile sale sunt „înrudite” cu alte concepte cum ar fi: (re)compilarea, copia sau copierea, parafraza, similaritatea sau similitudinea.

Revenind la cadrul nostru conceptual, se impune o ultimă delimitare teoretică: conceptul de intertextualitate. Aşa cum se ştie, există o consistenţă bibliografică pe această temă. Va trebui, şi în acest caz, să facem distincţiile necesare pentru că multe cazuri de plagiat accidental ar putea fi confundate cu intertextualitatea. De aceea, ni se pare foarte pertinentă următoarea remarcă:

„The difficulty, of course, is in drawing a line between the intertextuality that the vanguard reader always (and should) detect if the text is to be appreciated fully, and the transgressive intertextuality for which the gatekeeping reader must initiate punitive measures.” (Moore Howard, Rebecca, Understanding “Internet plagiarism”, Computers and Composition, 24/2007, p. 3–15)

Să vedem, în cele ce urmează, şi poziţiile normative faţă de plagiat. Un studiu australian consideră că trebui să avem în vedere cinci tipuri, în ordinea descrescătoare a gravităţii:

„1) Copying a paragraph verbatim from a source without any acknowledgment.

2) Copying a paragraph and making small changes – e g. replacing a few verbs, replacing an adjective with a synonym; acknowledgment in the bibliography.

3) Cutting and pasting a paragraph by using sentences of the original but omitting one or two and putting one or two in a different order, no quotation marks; with an in-text acknowledgment and a bibliographical acknowledgment.

4) Composing a paragraph by taking short phrases from a number of sources and putting them together using words of your own to make a coherent whole with in-text acknowledgments and a bibliographical acknowledgment.

5) Paraphrasing a paragraph by rewriting with substantial changes in language and organisation; the new version will also have changes in the amount of detail used and the examples cited; citing source in bibliography.”

(Carroll, J., Plagiarism: Is there a virtual solution?, Teaching News, November, 2000, http://www.brookes.ac.uk/services/ocsd/2_learntch/plagiarism.html)

Este, probabil, descrierea de cea mai mare acurateţe la care am avut acces. În esenţă, este vorba de practici care merg de la simpla copiere, cel mai uşor de detectat, la parafrazarea iscusită, care echivalează cu conceptul de rescriere şi care este omniprezentă în literatura de divulgare ştiinţifică. Riguros vorbind, parafraza mai mult sau mai puţin abilă este însăşi esenţa discursului pretins ştiinţific.

*

Vom fi probabil cu toţii de acord că, atunci când vorbim de teze de licenţă, de masterat sau de doctorat, acceptarea plagiatului din comoditate, indiferenţă, corupţie sau pentru că şi noi îl practicăm, este un fapt pernicios şi, prin urmare, inacceptabil. De aceea, o serie de recomandări metodologice vor trebui (re)scrise (vă amintiţi de cartea lui Umberto Eco Cum se face o teză de licenţă?), dar şi transpuse în dezbateri etice şi, mai ales, în acţiuni de formare pentru eradicarea acestei pandemii, pentru a-l ajuta pe studentul din orice domeniu să navigheze pe apele învolburate ale redactării ştiinţifice, cu atât mai anevoie, cu cât şcoala nu i-a stimulat aproape niciodată scrierea creativă. Or, acest lucru nu este posibil într-o şcoală în care învăţarea este redusă la memorare şi reproducere şi în care copilul sau adolescentul nu ajunge niciodată să cunoască cu propria lui minte, adică să devină autorul propriei cunoaşteri.

Plagiatul este, aşadar, la limită, naufragiul aşteptat al actualului sistem de învăţământ, pentru că astfel de eşuări sunt pretutindeni, nu numai pe nepăsătoarele noastre plaiuri mioritice!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

35 Comentarii

Vanatorul/d.c.
12.02.2016, 13:27:16

Nu stiu ce sa spun..Daca nici macar dl. Caragea n-a reusit sa ma lamureasca cum vine chestia asta cu ..plagiatul, atunci cine..? Poate ca, daca ar incerca un ..expert in materie de asa ceva, in sfarsit, as pricepe si eu despre ce e vorba. Bunaoara, ma gandesc la dl.dr. Victor Ponta, indiscutabil o somitatate in domeniu, altminteri nu l-ar fi pomenit atat de des si mai mult decat entuziasmate angentiile de presa., basca cateva reviste si ziare prestigioase.

+3 (5 voturi)
Laurenţiu Faighel
12.02.2016, 14:50:04

Nu ştiu exact unde anume se încadrează plagiatul demnitarilor români, dar ştiu că reprezintă un adevărat cancer al societăţii contemporane.

+2 (2 voturi)
Dan Caragea
12.02.2016, 15:09:20

Laurentiu Faighel Pentru unele denunțuri, binevoiți a vedea acest site: http://www.plagiate.ro/Ro/ro.first0.htm

+1 (1 vot)
Tomescu Tom
12.02.2016, 17:25:38

Plagiatul dovedit este sau nu o infractiune ? Intreb fiindca fabricile de masterate si doctorate lucreaza la capacitate maxima ....pe bani grei....

+1 (1 vot)
Dan Caragea
12.02.2016, 19:57:50

Tomescu Tom Plagiatul (evident, dovedit!) este judecat în contemporaneitate, dar și istoric, din punct de vedere etic (condamnarea plagiatorului la „oprobriul public”), dar și juridic (condamnarea plagiatorului de o instanță de judecată) dacă autorul care a fost plagiat depune o plângere în acest sens. Da, fabricile de teze vor funcționa atâta vreme cât corupția este îngăduită de sistem. Personal cred că sunt necesare măsuri ferme, dar și ani de formare a capacității de redactare, capacitate ignorată azi de sistemul de învățământ românesc.

+2 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (35)

Modifică Setările