Cele 10 mituri privind Tezaurul României de la Moscova

Cum e practica în presa noastră de toate zilele, am să vă spun că, în curând (staţi pe recepţie), va avea loc un eveniment, dar nu o să aflaţi din prima despre ce este vorba, unde se va întâmpla, ce se va întâmpla.

Tot dintr-o cutumă ad-hoc din ultima perioadă, dacă poţi cita cât mai mult dintr-un alt text şi reuşeşti să te bagi şi pe tine în seamă, în acest răstimp, cu un comentariu adăugat, cu atât mai bine.

De aceea, pentru început, am să continui cu o poveste cât un paragraf. Un fel de paranteză personală la textul ce va urma.

Diplomaţii trimişi la Moscova, pe lângă faptul că nu cunosc cât de lung le poate fi mandatul, pe lângă cotidienele sarcini legate de domeniul de acreditare, ştiu că există două subiecte despre care pot fi întrebaţi oricând: tezaurul şi militarii români decedaţi în prizonierat. De ce? Cum? Cine? Unde? Ce se mai poate face? Dacă pot avea şi o contribuţie personală la răspunsuri, meritul compensează potenţialele disconforturi personale. La cel privind militarii români căzuţi în prizonierat şi decedaţi în pădurile de mesteceni ale Rusiei, am avut.

Şi acum despre ”miturile Tezaurului de la Moscova”. Sunt zece. Şi nu sunt identificate de mine, dar despre aceasta, mai mult, în câteva zile.

Încep cu...

1. Lipsa documentelor oficiale care să ajute la reconstituirea întortocheatului traseu sovietic al Tezaurului bancar, patrimonial-cultural şi istoric, al României, predat autorităţilor ruse între decembrie 1916 şi august 1917, constituie cea mai facilă justificare pentru punerea în circulaţie a unor „spuse” lipsite de orice argumentaţie, care mai şi sunt etichetate adeseori drept aserţiuni imuabile.(...)

Dar (...) în arhivele ruse se pot fi identifica sute de documente încă nevalorificate istoriografic privind destinul sovietic al  Tezaurului României ajuns în depozitele Kremlinului în decembrie 1916 şi iulie 1917.

 Foto: vice.com

O imagine care conţine sămânţă comestibilă, pavajDescriere generată automat

2. Minimalizarea nivelului de negociere, pregătire şi efectuare a evacuării aurului României în Rusia

Documentele (...) demonstrează faptul că evacuarea la Moscova, în decembrie 1916-iulie 1917, a Tezaurului României s-a făcut cu implicarea directă a celor mai înalte instanţe imperiale ruse: ţarul Nicolae al II-lea; şefii guvernului de la Petrograd, miniştrii de finanţe şi externe, şeful Stavka, generalul cu cea mai înaltă funcţie în Armata rusă, ambasadorii Poklevski-Kozel şi Mosolov, zeci de demnitari, generali şi funcţionari angrenaţi în mecanismul birocratic, dar eficient, de finalizare a unei operaţiuni financiare interstatale care a fost iniţiată de către partea rusă şi finalizată prin folosirea tuturor metodelor clasice de dezinformare, intimidare şi presiune asupra partenerilor de coaliţie români.

3. Aurul BNR ar fi fost folosit pentru finanţarea comuniştilor români: „Aurul ar fi fost folosit atunci, în deplină cunoştinţă de cauză, pentru finanţarea comuniştilor din România [....] dar în decursul timpului s-au scos bunuri şi valori din Tezaurul României, s-au vândut obiecte preţioase pentru finanţarea partidelor comuniste, inclusiv a Partidului Comunist din România. Au fost mulţi comunişti români care au trăit la Moscova, unde au fost întreţinuţi de sovietici, între aceştia Alexandru Nicolau, Bazil Sârbu, Eugen Zalick. De asemenea, organizaţia Ajutorul Roşu pentru România dispunea de fonduri, probabil tot din Tezaurul României” (Apud: Marian Voicu, Tezaurul României..., pag. 310 şi 334). (...)

În fostele arhive ale Kominternului (actualele RGASPI) de la Moscova sunt păstrate dosarele personale ale 2.568 „membri ai Partidului Comunist din România”, care reprezintă doar 2,2% din comuniştii celor 92 de ţări ale lumii care s-au aflat  în evidenţele structurilor de cadre ale Internaţionalei Comuniste create la 2 martie 1919.

Plecând de la succinta prezentare de mai sus, susţinătorii acestui deşănţat mit kominternist ar trebui să îşi pună în cel mai serios mod o întrebare ce pare a fi logică: dacă României i-au fost confiscate peste 93 de tone de aur pentru finanţarea a mai puţin de 2.600 de emigranţi comunişti aflaţi sub controlul şi în subzistenţa Kominternului, ce datorii istorice au alte state ai căror comunişti au fost finanţaţi de către Internaţionala a III-a?

Pentru a le uşura acest demers pseudoştiinţific (care s-ar înscrie în „logica” argumentelor lor), le enumăr ţările cu un număr mai mare de emigranţi politici titulari de dosare personale în Fondul RGASPI nr. 495, opis-urile nr. 186-277: SUA (6.693 dosare), Germania (13.882), Polonia (11.581), Franţa (8.900), Ungaria (6.376), Spania (4.102), Italia (3.635), Cehoslovacia (3.634), China (3.442), Bulgaria (2.853), Austria (2.816) etc.

 Foto: TVR

O imagine care conţine textDescriere generată automat

4. Presupusa lipsă de consistenţă juridică a documentelor semnate de către împuterniciţii români şi ruşi la predarea-primirea celor două componente ale Tezaurului României evacuat la Moscova (...).

Procedura urmată de către două state în decembrie1916 - februarie 1917 şi iulie - august 1917 a respectat întocmai practica juridică internaţională uzuală în epocă, situaţie ilustrată în alte două documente semnate în august 1916.

Tratatul de alianţă cu Antanta şi Convenţia militară din 4/17 august 1916 au fost semnate de către ambasadorii (contele Saint Aulaire / Franţa, Sir George Barclay / Marea Britanie, Stanislav Poklevski Kozel / Rusia şi Carlo Fasciotti / Italia), respectiv ataşaţii militari (col. Desprès / Franţa, lt. col. Thomson / Marea Britanie, lt. col. Ferigo / Italia şi col. Tatarinov / Rusia) ai celor patru state cărora România li s-a alăturat în efortul comun de campanie.

Din câte se ştie, nici una din părţile semnatare (inclusiv Rusia!) sau vreun jurist specializat în drept internaţional din aceste state nu a contestat, în secolul trecut de la încheierea Primului Război Mondial, valabilitatea celor două documente cu valoare de tratate.

Şi aceasta pentru că ambasadorii semnatari erau „autorizaţi în chip special de respectivele lor guverne” (Tratatul, preambul), iar ataşaţii militari au fost anterior „autorizaţi special de către Comandamentele Supreme ale Armatelor respective”.

5. Bijuteriile reginei Maria ar fi fost predate lui Constantin Diamandi, ambasadorul român la Petrograd, sau au fost salvate de colonelul Boyle.

(...) Mitul privind absolvirea ruşilor de însuşirea bijuteriilor Reginei Maria este contrazis atât de faptul că cele două „lăzi cu briliante” au fost scoase din Kremlin, în februarie 1919, de către comisarul sovietic Ganeţki, cât şi de constatarea logică că acestea erau păstrate în siguranţă în Kremlin şi nu trebuiau „salvate” - de Diamandi (în primele zile din ianuarie 1918) sau Boyle (în decembrie 1917) - înainte de a fi sechestrate de către Lenin (la 13 ianuarie 1918).

Foto: economica.net

Mă opresc, deocamdată, aici, cu această trecere în revistă  a primelor cinci din cele 10 (zece) mituri privind Tezaurul României de la Moscova.

În orice poveste trebuie să fie o aură de mister.

Revin peste câteva zile cu celelalte cinci mituri, definite astfel de cel de la care am preluat textul de mai sus.