„Crăciunul”. Înţelesuri vechi şi mai noi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cei pasionaţi de înţelesurile adânci ale cuvintelor ar putea aduna zeci de pagini pe seama a cât s-a scris şi se va mai scrie la noi despre etimologia cuvântului „Crăciun”. Îi previn pe aceşti cititori că originea acestei vocabule fundamentale nu este pe deplin lămurită nici filologic, şi nici teologic.

Iată de ce am decis să fac o scurtă trecere în revistă a soluţiilor sugerate şi să lărgesc orizonturile acestui cuvânt cu pomenirea multor termeni înrudiţi pentru a avea un tablou mai cuprinzător a ceea ce înseamnă, lexical vorbind, Crăciunul la români.

  • Etimologiile latineşti propuse în ultimii două sute de ani au fost:
  • Carnationem, sau (in)carnationem, la unii, apare pentru prima dată în celebrul Lexicon de la Buda, 1825. Carnationem este forma de acuzativ a lat. carnatio şi se referă la carne (la propriu, „mâncare de carne”), mai abstract, la „incarnare”. Ipoteza „întrupării”, pe care o datorăm Şcolii Ardelene, cu potrivire şi în maghiară (Karácsony), nu are azi decât o valoare pur istorică, căci nici filologia nu a putut aduce argumente dincolo de supoziţie, nici Biserica nu luat-o în seamă.
  •  Haşdeu propune, în Etimologicum Magnum Romaniae, etimonul crastinum, adică „ziua de mâine”, explicaţie rămasă însă fără adepţi.
  • Germanul Hugo Schuchardt îl deriva de la Christi ieiunium („postul lui Hristos”). S-a remarcat asemănarea cu grecescul Χριστούγεννα (Hristúyena) care înseamnă „Naşterea lui Hristos” şi apare în limbile slave vecine cu care româna a fost în contact.
  • O linie puternică care ia în consideraţie etimonul creationem (forma de acuzativ de la creatio; în latina vulgară creation, creatiun) a fost propusă de Aron şi Ovid Densuşianu, dezvoltată de Al. Rosetti şi Al. Graur.

Alexandru Ciorănescu, adeptul aceleiaşi etimologii, face însă o sinteză critică: „Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creaţie” sau „naştere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluţie nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creştineşti a Întrupării (născut, iar nu făcut), şi fiindcă lasă fără obiect personificarea şi fără explicaţie numele de persoană Crăciun. Dificultăţile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e şi rezultatul ea › ă, şi acesta se reduce la e în poziţie atonă, de unde rezultatul de aşteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), şi pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru şi Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, faţă de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, şi se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar şi catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaştem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obţine de la Diana, *zănă şi de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal şi logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificaţia de „copil”.

Prin urmare, etimonul ar putea fi acceptat, dar cu referire la Pruncul Iisus: „Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică şi folosirea acestui cuvînt ca nume de botez şi de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii.” (Al. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române).

  • O ultimă ipoteză latinistă: calationem, forma de acuzativ al lui calatio. Este ipoteza susţinută de Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu. La romani, prin calatio se înţelegea convocarea poporului, în prima zi a lunii, pentru anunţarea sărbătorilor din luna respectivă. Obiceiul este precreştin. Prin extensie, calatio a căpătat sensul de sărbătoare, cea mai importantă chemare fiind la 1 ianuarie.

Acestei etimologii Al. Graur i-a adus următoarea critică: „ne-am apropiat destul de mult din punctul de vedere al formei, căci rezultatul pe care îl aşteptam în româneşte era cărăciune. Dar de data acesta ne poticnim la înţeles: Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce creştinii ar fi adoptat un termen folosit de preoţii politeişti. Etimologia justă, după părerea mea, ne-o furnizează latinul creatio, adică creare, în sens de naştere.”

  • În raport cu aria slavă putem observa că:

6. Unii cercetători, printre care V. Miclosch (1861), consideră o origine slavă, întrucât termenul se regăseşte şi la slavi. Astfel îl întâlnim la bulgari (Kraciun) la ucraineni carpatici (Kerecjuni), la cehi şi slovaci (Kračún). Şi în rusă, găsim forme asemănătoare. În aceste cazuri, ar trebui considerate denumirile slavilor pentru „solstiţiul de iarnă”, cu contaminări ulterioare, creştine, în ţările vecine. Numele actuale ale sărbătorii în aceste limbi sunt însă foarte diverse: Koleda (în bulgară), Vánoce (în cehă) etc. fără vreo legătură, cu excepţia maghiarei.

  • Al Rosetti era de părere că termenul „Crăciun” nu provine direct din latinescul creationem, ci a pătruns prin intermediul formei slave meridionale „Kraciun”. La fel, „termenul maghiar kardcson, karacsony trebuie explicat de asemenea prin slava (kraciun), potrivit legilor fonetice din maghiară”. Să notăm, totuşi, că termenul nu se regăseşte în polonă.

Al. Graur menţionează despre Kraciun ca acesta se regăseşte numai pe teritoriile apropiate noi, „ceea ce arata că în cazul acesta slavii au împrumutat de la noi, şi nu invers. Poate că tot din română provine şi numele maghiar karacsony (primul a se explica prin aceea că în maghiară nu se încep de obicei cuvintele cu un grup de consoane)”.

Gh. Mihăilă îl atestează la 1198, în spaţiul autohton.

C. Originea daco-tracă:

  •  Citez din Wikipedia: „Sorin Paliga susţine că termenul Crăciun este un cuvânt de origine daco-tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia solstiţiului de iarnă. Precum şi în albaneză kercu „bucată de lemn”, în italiană Ceppo („Crăciun”, dar şi „creangă”/„cracă”) tot aşa şi în română Crăciun ar însemna „crenguţă”/„crăcuţă”. Aceasta posibilitate lingvistică este susţinută şi de obiceiul roman de a pune crenguţe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstiţiului de iarnă şi a festivităţilor Sol Invictus.”
  • Mai mulţi adepţi ai dacismului sunt de părere că sărbătoarea Crăciunului era sărbătoarea soarelui la daci, peste care s-a suprapus cea creştină. Forma ar depinde şi de pluralul crăci, de la cracă (de vâsc, de exemplu).

Să tragem acum cuvenitele concluzii.

  • Pentru a ne situa în timp, să ne reamintim că sărbătorirea creştinească a Crăciunului, ziua naşterii lui Iisus Hristos, a fost introdusă, în 529 d.H., de către împăratul Iustinian. În zona noastră, Crăciunul începe să fie sărbătorit în secolul al IX-lea.
  • Termenul „Crăciun”, încă nelămurit etimologic pe deplin, este un termen popular, tradiţional pentru una din cele mai mari sărbători din calendarul creştin. În sensul acesta P. P. Panaitescu nota: „Creştinismul nostru păstrează forme latine, dar mai ales arhaice, cum e cazul cu Crăciun, biserică, sărbătoare etc., datând din veacurile IV-V. Aceste cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia lui Traian, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii care se numesc Illyricum, înglobând şi Dacia nord-dunăreană.” Termenul a fost atestat pentru prima oară în documente româneşti la 1652. Fiind probabil moştenit din latină, apare cu rotacism: crăciur, adică cu r în loc de n.
  • Termenul folosit însă de Biserica Ortodoxă Română este „Naşterea Domnului”. Să ne amintim că în Cazania de la Govora, din 1642, dar şi în Cazania lui Varlaam, din 1643, întâlnim „Sărbătoarea Născutului”, ca primă formă ecleziastică în dauna formei populare „Crăciun”. Deşi textele bisericeşti ale secolelor XVI-XVIII nu pomenesc „Crăciunul”, resimţit ca termen laic, mitropolitul Sucevei, Ghedon, vorbeşte despre „ziua Crăciunului” într-o scrisoare către Gh. Racoţi.
  • Din ipotezele etimologice prezentate mai sus, cea îmbrăţişată de Academie este cea care explică „Crăciun” ca provenind din „creatio, creationem”, în linia Aron şi Ovid Densuşianu, Al. Rosetti, Al. Graur, Al. Ciorănescu. BOR respinge însă această linie explicativă argumentând: „În Simbolul de credinţă de la Sinodul I ecumenic din 325, care reprezintă învăţătura de bază a Bisericii creştine, în art. 2 se afirmă clar despre Iisus: «născut, nu făcut, cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut» (s-au creat). Avem doua verbe cu înţeles distinct, care nu se pot nici suprapune şi nici considera sinonime. Nu se pot confunda născut cu făcut sau creat.

În limba româna nu avem un urmaş pentru creatio. Creare, creatură sunt neologisme cărturăreşti (din fr. creer). Din latinul natalis avem însa în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul lui, adică fiecare cu obârşia, cu generaţia (generatio, -onis) neamului său, din care se naşte fiecare. Cuvântul nat (natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene, şi cu atât mai puţin nu are o legătură cu creatio.”

  • În schimb, BOR consideră adecvată explicarea termenului „Crăciun” prin calatio: „În lumina realităţilor istorico-eclesiastice din secolele IV-V din România Orientală, etimologia cuvântului crăciun se justifică şi după înţeles şi după formă, fonetic, din lat. calatio, -onem > cărăciune, prin contracţie, Crăciun (dr. Crăciun, ar. Cârciun – crâciun, gl. Cărciun), cu rotacizarea lui «l» intervocalic şi cu «c» – provenit din «t + i + o», «u», ca în «tăciune» din lat. «titionem», «fecior» din lat. «fetiolus» şi «picior» din lat. «petioles»”.
  • Este evident că termenul „Crăciun” poate fi pus în legătură cu formele slave din zonele vecine limbii române neputându-se elimina cu desăvârşire ideea circulaţiei acestuia, precum şi influenţele fonetismului slav. În aromână, „Crâciunu” însemnă „Crăciun”, iar „crâciunu”, „buştean”, ceea ce poate susţine ideea „medierii” slave în sensul lui Rosetti.
  • Ipotezele recente ce aduc în discuţie substratul traco-dacic pun în evidenţă o suprapunere a creştinismului peste culturile străvechi.
  • Faptul că termenul „Crăciun” este o realitate lingvistică populară explică multitudinea de termeni relaţionaţi, mulţi cu un semantism mai restrâns însă cu totul particular şi pe care i-am selecţionat din blogul lui Adrian Portase, din care citez, cu mici libertăţi şi adaptări:

Crăciunul mic: Sărbătoarea Tăierii împrejur a Mântuitorului sau Anul Nou civil – 1 ianuarie;

crăciun: icoana reprezentând Naşterea Domnului cu care preoţii sau dascălii umblă pe la casele oamenilor binecuvântându-i: „Când vine preotul cu crăciunul, trebuie neapărat ca să şază pe pat!”;

Moş Crăciun: personaj legendar, cu barbă mare, albă, cu o mantie lungă roşie, care aduce daruri copiilor în noaptea Crăciunului; în textele mai vechi, personajul este direct legat de Naşterea Domnului: „Sus în dalbe mănăstiri/ Şede Bunul Dumnezeu/ Lângă Bunul Dumnezeu/ Şede Maica Precista/ Lângă Maica Precista/ Şede bătrânul Crăciun (…)”; „Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut Fiul lui Dumnezeu”; „Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul”;

pom de Crăciun: brad/molid împodobit cu, globuri, beteală, dulciuri, jucării şi lumânări şi care se face în ajunul Crăciunului;

crăciun, pl. crăciunuri: înv. ultima lună a anului; decembrie;

crăciun, colacul pe care îl fac femeile de Crăciun, păstrându-l până primăvara când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune înaintea pornitului la arat şi apoi e mâncat de plugari la ogor;

moşii de Crăciun: pomana pe care o fac femeile pentru sufletele celor decedaţi;

buşteanul Crăciunului: în noaptea de Crăciun nu trebuie ca să se stingă focul în vatră; de aceea, se pune un buştean, care capătă această denumire). A se vedea exemplul de mai sus, la aromâni.

ANTROPONIME. Crăciun sau Crăciuna, nume proprii provenite prin conversiune Numele Crăciun este atestat în limba română, de la 1492 (în documente din timpul lui Ştefan cel Mare se găsesc trei persoane cu acest nume). Alte antroponime: Creciun, Crăciunaş, Crăciunel, Crăciuneasa, Crăciunoiu, Crăciuneanu, Crăciunescu, Crăciunete, Crăciunică.

TOPONIME. Toponimia românească a reţinut, la rândul ei, denumiri de vechi localităţi cum sunt: Crăciuna din judeţul Vrancea (cetate construită înainte de 1471 de domnul Ţării Româneşti – Radu cel Frumos, localizată de unii istorici pe înălţimea Măgura Odobeştilor. Cucerită în martie 1482 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a făcut parte apoi din sistemul defensiv al Moldovei); Crăciunelu de Jos din judeţul Alba, pe Târnava (comună cu 4388 de locuitori); Crăciuneşti din judeţul Mureş (comună cu 4938 de locuitori); Crăciuneni; Crăciuneşti; Crăciunei. Acestea conferă indirect vechimea numelui propriu Crăciun, ştiut fiind că multe denumiri de aşezări rurale şi-au primit numele, de la antroponimul ce-l desemna pe întemeietorul satului, în acest caz, fiind vorba de purtători ai numelui Crăciun.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite