Cultura română în epoca derizoriului. Reflecţii cu un an înaintea Centenarului Marii Uniri

0

Publicat: 17.01.2017 12:14

Ultima actualizare: 05.08.2022 19:10

Un articol mai vechi al lui George Călinescu imagina curtea Academiei Române populată de statuile uriaşe ale creatorilor care nu au fost membri ai ilustrului for, în timp ce holurile instituţiei ar găzdui busturile micuţe ale membrilor.

Marele critic, el însuşi membru al Academiei din 1948, voia să spună, cu maliţia sa cunoscută, că ilustra instituţie nu trebuie să abandoneze nici o secundă misiunea sa cea mai înaltă: cea de a oferi culturii române un Panteon viu. Un etalon cât mai exact al geniului românesc. Constatarea că, inevitabil, academiile mai şi greşesc, chiar şi acolo unde au tradiţii mai îndelungate decât la noi, nu-l reconforta, iată, pe Călinescu. Care spunea că, fie şi a posteriori, Academia Română trebuie să vegheze la inventarul de valori al culturii noastre. Inventar care trebuie întreţinut, şi actualizat, permanent.

Din fericire, o privire obiectivă asupra istoriei recente a Academiei noastre arată că ea a reuşit să se adapteze noii structuri a culturii (înglobând ştiinţele exacte şi tehnice, şi promovând dialogul inter şi trans-disciplinar). Mai mult, şi asta mi se pare la fel de important, Academia a furnizat cuvenitele reparaţii: morale — personalităţilor eliminate pe motive politice în regimul comunist, care au fost imediat reprimite, după 1989 —, cât şi axiologice — prin primirea, postumă, ca membri ai Academiei, a creatorilor care, deşi meritau, fuseseră ignoraţi în timpul vieţii.

Ne aflăm, însă, într-un moment în care această activitate recuperatorie, menită să prezerve valorile culturii (ale celei naţionale şi ale celei universale, deopotrivă), trebuie să iasă din curtea Academiei şi să fie promovată la nivelul întregii societăţi româneşti. O societate care, în opinia mea, este ameninţată atât de pericole concrete, de natură socială, precum sărăcia sau şomajul, polarizarea economică, excluderea sau marginalizarea unor largi categorii sociale, analfabetismul funcţional, cât şi de fantasme, care dau naştere unor temeri iraţionale, cum sunt cele legate de globalizare, aşa cum apare ea în anumite discursuri autohtoniste. Toate acestea, într-o combinaţie tot mai evidentă, nasc un nou pericol concret, unul foarte grav: pierderea identităţii. Atât a celei culturale, care o defineşte ca românească, în interiorul identităţii europene, cât şi a identităţii antropologice, aceea care deosebeşte poporul de populaţie şi cultura de divertisment.

Vreau, în consecinţă, să spun că, în opinia mea, am intrat într-o epocă a derizoriului, care este la fel de periculoasă pentru cultură ca şi epoca anti-culturală, reprezentată de defunctul regim comunist. Acum, nimeni nu mai ameninţă făţiş cultura şi pe creatorul ei, nici nu-i mai cenzurează politic manifestările. Însă un văl apăsător de deriziune şi dispreţ, de indiferenţă instituţională şi iresponsabilitate, acoperă, zi de zi, tot ce se face în materie de cultură. De la şcoală, în care se învaţă tot mai puţin (mai ales limbă şi literatură română şi istorie), şi până la mass-media, din care cultura pare că ar fi dispărut, societatea românească experimentează sinucigaş abandonarea culturii. Este, ca să fim sinceri, un fenomen care se înregistrează în toată lumea civilizată, după cum semnalează mulţi publicişti şi scriitori. Însă pare că nicăieri nu are amploarea şi periculozitatea pe care le are în societatea românească. Dacă până acum vorbeam despre dezvoltarea durabilă, acum suntem confruntaţi cu deculturalizarea la fel de durabilă. Şi asta într-o epocă pe care ne-o imaginăm pusă sub zodia creaţiei, inovării, accesului nestingherit la informaţie, a libertăţii depline de cunoaştere.

Nu e nevoie de discursuri pentru a atrage atenţia asupra acestei situaţii grave. E suficientă statistica. Finlanda, cu numai 5,5 milioane de locuitori, tipăreşte anual mai multe titluri, într-un tiraj total mai mare decât ţara noastră, cu 21 milioane de locuitori. Nu calculatorul (deci mondializarea) e de vină pentru această hecatombă a cărţii în ţara noastră. La noi, calculatorul este un turnesol al diviziunii sociale, al marginalizării şi absenţei solidarităţii culturale: avem printre cele mai bune reţele de Internet din lume, avem foarte mulţi tineri conectaţi la tot ce e nou pe planetă, dar 45% din populaţia ţării nu a deschis niciodată un calculator, nici măcar acum, în era tabletei şi a telefoanelor inteligente...

Pe măsură ce studiul limbii şi literaturii române şi, respectiv, al istoriei nu-i mai oferă copilului român nici o certitudine cu privire la cine este el, ca om, în lume, şi cine sunt cei în mijlocul cărora s-a născut şi trăieşte, consumul de cultură — de orice fel, nu numai română — scade la zero.

Ne reunim astăzi în jurul identităţii româneşti. Cine a citit măcar publicistica eminesciană ştie că „De la Roma venim, din Dacia Traiană”. Cine a parcurs proiectele dramatice ale poetului nu are dubii cu privire la originea şi destinul nostru istoric. Este suficient să citim marile creaţii poetice, de la Scrisoarea I la Odă în metru antic, de la Luceafărul la Rugăciunea unui dac, ca să identificăm fără dubiu pecetea spiritului european: o cultură capabilă să producă asemenea creatori este, indiscutabil, o cultură europeană.

Cred că e momentul să declanşăm împreună o bătălie culturală. O bătălie pentru valorile culturii noastre. O bătălie pentru cele de patrimoniu, dar şi pentru cele contemporane, care creează şi azi, în indiferenţa generală, spirit românesc şi civilizaţie europeană, aici, la gurile Dunării. Nu un război, Doamne fereşte, ci o campanie susţinută şi inteligentă, prin care oameni şi instituţii să colaboreze întru repoziţionarea culturii în societate. Aş fi bucuros să putem realiza, prin această campanie, măcar un armistiţiu în războiul româno-român, care face ravagii, dacă nu putem ajunge la o pace durabilă, prin reconciliere naţională.

Am din nou ocazia să vă propun să relansăm ideea Strategiei Culturale Naţionale, care să nu se axeze pe proiecte goale şi pe cheltuirea ingenioasă a banilor publici, naţionali şi europeni. Ci pe crearea unui consens în jurul promovării valorilor culturale naţionale, inclusiv prin măsuri legislative.

Această strategie, în noul context pseudo-cultural al derizoriului generalizat, trebuie să vizeze, în opinia mea, trei ţinte: 1) repoziţionarea socială a creatorului şi, respectiv, a cercetătorului ştiinţific, 2) repoziţionarea şi consolidarea instituţiilor culturale, inclusiv a cercetării ştiinţifice, şi 3) conservarea şi valorificarea superioară a patrimoniului, material şi imaterial. Cultura (capitol în care, insist, trebuie integrată şi cercetarea ştiinţifică) trebuie să beneficieze de proiecţii bugetare multi-anuale şi de o asumare consensuală a creşterii finanţării. E necesară recorelarea ei cu învăţământul şi, respectiv, cu turismul, precum şi o colaborare mai puţin inhibată cu Biserica.

Nu am venit aici, sub cupola ilustră a Academiei Române, leagănul unităţii culturale româneşti, să expun programe politice. Acesta nu este un program politic şi, cu atât mai puţin, nu este un program personal. Ne aflăm în anul 2017, cu un an înaintea Centenarului Marii Uniri. Nu mai avem mult timp la dispoziţie, pentru a întâmpina cum se cuvine acest jubileu, într-un context în care bătălia pentru valori să poată fi câştigată.

Indiferent cât vom performa în domeniile în care suntem monitorizaţi, vom fi cunoscuţi şi respectaţi în Europa numai în măsura în care vom fi capabili să creăm, să protejăm şi să susţinem valori. Numai aducând pe scena culturii europene asemenea valori, vom putea să ne protejăm identitatea culturală.

Nu numai drepturile, ci şi identitatea unei naţiuni se afirmă prin creaţie, nu prin proclamaţii şi butaforie.

*

(Discursul susţinut de Ionuţ Vulpescu, Ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale, la Academia Română, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, în cadrul sesiunii solemne intitulate „În jurul identităţii româneşti“.)