Dicţionar de sentimente: toleranţă/intoleranţă

„Intoleranţa apare în ochii celorlalţi că o manifestare excesivă, nestăpânită şi intransigentă, aşa cum întâlnim la personalităţile paranoide” FOTO Shutterstock

Nu ştiu ce ar trebui să înţelegem mai degrabă prin „toleranţă”: un sentiment, o stare de spirit, o judecată, o trăsătură de personalitate, o atitudine sau un comportament? Poate că „toleranţă”, sau opusul lui, „intoleranţa”, presupune întregul hexagon care face ca emoţiile, trăirile, credinţele, judecăţile, faptele şi manifestările oamenilor să fie un tot dinamic, o reţea de cauze şi efecte interschimbătoare şi în continuă devenire.

„A tolera” însemna, încă din latina clasică, „a suporta, a îndura”. „Permit, îngădui (trec cu vederea) lucruri pe care aş avea dreptul ori puterea să le opresc”, scrie, în dicţionarul său, A. Scriban, în 1939. Deşi atestat abia în secolul al XIV-lea în franceză, cuvântul „toleranţă”, exprimă una din virtuţile cardinale ale creştinismului, religia iubirii aproapelui şi a blândeţii de miel. În numele acestor valori, se va ridica Erasmus din Rotterdam în apărarea celor urgisiţi şi acuzaţi de erezie. John Locke va scrie şi el, la vremea sa, o importantă A Letter Concerning Toleration, în 1699, iar Voltaire un cunoscut Traité sur la tolérance, în 1763.

Nu trebuie să confundăm însă acest concept „iluminat” nici cu nepăsarea, nici cu supunerea, nici cu indulgenţa, nici cu îngăduinţa spiritelor moi sau indiferente, pentru că „toleranţa” se naşte dintr-o lungă şi grea şlefuire raţională a impulsului primitiv. Este o operă a supraeului, înalţă şi desăvârşeşte moral individul.

Dimpotrivă, „intoleranţa” apare în ochii celorlalţi că o manifestare excesivă, nestăpânită şi intransigentă, aşa cum întâlnim la personalităţile paranoide. „Intoleranţii” resping cu suficienţă şi cu duritate ideile sau faptele ce nu le sunt pe potrivă, cu o exagerată siguranţă de sine asupra adevărului, cu o convingere care, deşi neunanimă, este proclamată ca universal valabilă. „Intolerantul” este falsul tribun, cu gesturile lui teatrale şi chipul pătruns de importanţa ideilor ce îi răsună în cap mesianic.

În toate împrejurările, dar mai ales în disputele civice, persoanele intolerante se manifestă cu iritare şi agresivitate, blocând, nediplomatic, căile de comunicare, ale înţelegerii, negocierii sau compromisului. „Intolerantul” este lipsit de flexibilitate, de arta argumentării, nu se poate purta nici molâu nici machiavelic. Ne putem întreba ce motivaţie îl mână: o exagerat de bună imagine de sine, autostima hipertrofiată, despotismul afectiv, dispreţul pentru diferenţă sau propensiunea spre fanatism?

Persoanele intolerante pierd întotdeauna la masa verde pentru că nu pot transforma lozincile în argumente, urletele în voce temperată, ură pentru cei diferiţi în compasiune. Altminteri, iată marea lecţie a lui Voltaire: „Je n'aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu'à la mort pour que vous puissiez les exprimer.”(Nu îmi plac deloc ideile voastre, dar mă voi bate până la moarte pentru ca voi să le puteţi exprima.)