Dicţionarul secolului XXI (1)

Cred că a venit vremea ca Academia Română, prin institutul său specializat, să ne ofere un dicţionar standard, contemporan, pentru marele public, care să ţină seama de cele mai bune practici din lexicografia internaţională, cu precădere de cele din culturile romanice, pe temeiul simplu al înrudirii şi asemănării. Fireşte, dicţionarul nu poate fi privit ca o ruptură în raport cu actualul DEX, ci ca o continuare a acestuia.

Discuţia oportunităţii unei noi ediţii, a III-a, ţine atât de nevoi de reorganizare şi actualizare a macro şi microstructurii, dar şi de presiunea tot mai evidentă pe care o exercită Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), 2005, prin mulţimea de schimbări introduse, şi care necesită un comentariu aparte privind dependenţa dintre cele două opere lexicografice.

Mai mult, un dicţionar actual şi actualizabil este, în realitate, o bază de date electronică care permite nu doar stocarea corectă a tuturor informaţiilor despre un cuvânt, dar şi remedierea multor vicii ale dicţionarelor tradiţionale, concepute pentru a fi publicate pe hârtie. Totodată, este absolut necesară elaborarea unui corpus lingvistic ca suport al dicţionarului. Să familiarizăm şi publicul larg cu imperativul corpusului lingvistic.

Corpusul lingvistic reuneşte sursele documentare folosite pentru atestări, pentru precizarea sensurilor, a comportamentului gramatical etc. şi care trebuie colectate în format electronic şi cercetate la redactarea fiecărei intrări. În bunele practici, sursele documentare sunt: operele literare ale scriitorilor români şi moldoveni (din Republica Moldova) reprezentativi; opere de natură ştiinţifică şi tehnică, originale sau traduceri; articole de presă din România şi din Republica Moldova; opere de natură juridică; discursuri parlamentare; interviuri şi alte intervenţii cu caracter oral. Toate acestea, în proporţie şi reprezentativitate adecvată, ar trebuie să formeze încă inexistentul Corpus de referinţă al limbii române.

Desigur, surselor documentare li se mai adaugă sursele lexicografice, publicate în România şi în Republica Moldova, precum şi dicţionarele de specialitate din varii domenii ştiinţifice şi tehnice. Toate sursele, corect catalogate, formează Bibliografia dicţionarului.

Ce cuvinte trebuie cuprinse în dicţionar?

Un astfel de dicţionar include, în primul rând, vocabularul general al limbii române standard. Din vocabularul general fac parte cuvintele folosite în mod curent, în limba de zi cu zi, în principalele oraşe din România şi Republica Moldova. Acestora li se adaugă cuvintele cu o anumită frecvenţă, preluate din autorii români (secolele XIX-XXI), precum şi cuvintele curente care apar în mijloacele de comunicare socială, mai ales în presa scrisă. Este deosebit de important însă ca dicţionarul să-şi fixeze un cadru referenţial în timp şi în spaţiu. Astfel, dicţionarul nu poate acoperi întreaga istorie a limbii, sarcina Dicţionarului-tezaur al Academiei, el trebuind să se limiteze la ultimele două secole, aşa cum s-a procedat şi în alte culturi, şi nici nu poate reţine toţi termenii dialectali înregistraţi în Atlasul limbii române.

În privinţa vocabularului ştiinţific şi tehnic, dicţionarul ţine seama de termenii ştiinţifici şi tehnici folosiţi în limba curentă, de termenii care, deşi puţin folosiţi, corespund noţiunilor sau conceptelor fundamentale, clasificărilor din ştiinţe şi descrierilor tehnice. Acestora li se mai adaugă termenii folosiţi în manualele şcolare.

În privinţa regionalismelor, ar trebui să avem în vedere acei termeni care apar cu o anumită frecvenţă în operele literare, termeni pentru care nu există un corespondent în limba standard, termeni care, deşi nu se folosesc în limba standard, apar totuşi în anumite unităţi frazeologice curente. De asemenea, ar trebui introduşi şi termenii care, deşi regionali, se folosesc pe arii întinse (de exemplu, „paradaisă”, pentru „pătlăgea roşie”).

Principala schimbare aşteptată privind tratamentul regionalismelor ţine de impunerea unor praguri de frecvenţă, precum şi de evitarea înregistrării în dicţionar a tuturor variantelor din atlasul lingvistic. Actualmente, la cuvântul standard „păianjen”, DEX-ul (2009) dă acest număr de variante: „(reg.) păiájen, paiájen, paínjen, paíngăn, păínjen, păínjin, s. m.”, la care ar mai trebui adăugat şi „paing”, dar care are un alt etimon.

Termenii aparţinând argoului sau jargonului trebuie admişi numai în măsura în care se poate demonstra o anumită generalizare în limbajul curent (frecvenţă peste un anumit prag în corpus).

Termenii aparţinând limbajului licenţios trebuie indubitabil incluşi în macrostructura dicţionarului, întrucât aceştia fac parte din vocabularul fundamental, iar dicţionarul nu discriminează cuvintele pe temeiuri morale, politice, religioase etc.

Dintre arhaisme şi cuvintele pătrunse în limbă înainte de secolul al XIX-lea, trebuie păstraţi toţi termenii care încă sunt folosiţi. De asemenea, ne interesează acele vocabule care se referă la obiecte, concepte sau instituţii dispărute, dar care sunt relevante din perspectivă istorică şi culturală.

O serie de neologismele interne, dar mai ales cele formate cu -ism şi -ist, necesită o analiză atentă pentru a se evita includerea celor ce ţin de creaţia individuală, fără difuziune în limbă.

În privinţa împrumuturilor sau a neologismelor externe vor fi incluse, pe lângă cele deja adaptate, termenii des folosiţi, intraductibili sau pentru care nu s-a găsit un echivalent satisfăcător: internet, jazz, marketing, software etc. Un studiu portughez derulat pe mai bine de şase ani a arătat că din circa 4000 de cuvinte cu grafie în limba de origine care au circulat în presa scrisă, dicţionarul a reţinut aproape 1000, prin urmare doar 25 %. Considerăm că acest procent este întrutotul rezonabil. Desigur, este foarte important să lăsăm o perioadă apreciabilă de timp înainte de a decide introducerea unui cuvânt străin în dicţionar, pentru a evita transformarea dicţionarului într-un observator lingvistic.

Elementele de compunere trebuie atent înregistrate şi corelate cu cele prezentate în explicaţiile etimologice, aşa cum s-a procedat şi până acum.

Dintre abrevieri, doar acronimele care apar ca nume comune au intrat în dicţionar: laser, radar, ozene etc. Introducerea siglelor curente, naţionale şi internaţionale, deşi sunt luate în consideraţie în unele dicţionare străine, nu ni se pare necesară. Alte opere lexicografice pot răspunde mai bine acestei necesităţi.

Dacă cuvintele compuse sudate au intrare proprie, compusele care se scriu cu cratimă se regăsesc în articolul dedicat primului element de compunere. De exemplu, „floarea-soarelui”, apare la „floare”. „Nu-mă-uita” nu e de găsit la „nu”... pentru că are intrare separată. Ar trebui să admitem că în cazul acestor compuse trebuie acceptate intrări independente, întrucât, de cele mai multe ori, ele nu au nicio relaţie semantică cu vreunul din elementele de compunere. Ce legătură are „ciuboţica-cucului” cu „ciubotă” sau cu „cuc”?

În concluzie, toate cuvinte compuse unite prin cratimă ar trebui să aibă intrări separare, fiind, în mod neechivoc, cuvinte independente. Astfel, „drum-de-fier” are intrare separată în DOOM, nu şi în DEX. La fel „floare-de-colţ” are intrare separată în DOOM, nu şi în DEX. Sperăm că autorii DEX-ului să adopte în mod constant şi definitiv acest criteriu.

Cu aceasta intrăm şi mai adânc în problema intrărilor şi a nevoii de reorganizare a acestora. Din punctul nostru de vedere, fiecare cuvânt ar avea dreptul la propria sa intrare în dicţionar. Prin urmare, dacă omonimele cu etimologii diferite, au intrări diferite, notate cu cifre arabe la umăr, tot aşa şi omonimele cu aceeaşi etimologie, dar aparţinând la clase gramaticale diferite, ar trebui să aibă intrări separate. De exemplu:

CURÉNT, -Ă, curenţi, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, uşor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente. ◊ Cont curent = cont deschis de o unitate bancară unui client pentru păstrarea mijloacelor băneşti ale acestuia şi efectuarea unor operaţii curente (plăţi şi încasări). 3. (Despre preţuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obişnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalaţie de apă potabilă care poate fi folosită în permanenţă în locuinţe. II. S. m. 1. (Şi în sintagma curent de aer) Deplasare, mişcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferenţă de presiune; flux. 2. Mişcare a apei în direcţia pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = formă de mişcare a apelor oceanice sau maritime, cauzată de vânturile regulate sau periodice, de diferenţele de temperatură şi salinitate etc. 3. (Şi în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcţie, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens şi a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens şi a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, ştiinţifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mişcare artistică sau literară care reuneşte un număr de scriitori sau de artişti în baza unui program estetic şi a unor înclinaţii (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ţine pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ţine, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ţine, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

Ar trebui separat în trei:

curent¹, -ă, -ţi, -te adj. m. şi f.

curent², -ţi s. m.

curent³, -te s. n.

Această soluţie ni se pare un pas înainte, fiind justificată din punct de vedere semantic, morfologic şi sintactic şi conducând la un tratament mai adecvat al acestor cuvinte. Un astfel de tratament apare uneori şi în DEX, dar, după cum se vede, nu este constant (se se fi judecat aşa pentru că se indică o etimologie dublă la substantiv?!):

CAPITÁL¹, (1) capitaluri, s. n. 1. (Ec. pol.) Totalitatea bunurilor economice deţinute de o persoană sau de un grup de persoane, care sunt utilizate în scopul producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării şi obţinerii de profit. 2. (În sintagmele) Capital uman = competenţa salariaţilor, comportamentul şi abilitatea intelectuală. Capital de cunoştinţe = suma cunoştinţelor pe care le posedă cineva; experienţă. – Din fr. capital, germ. Kapital.

CAPITÁL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanţă, de frunte; fundamental, esenţial. ◊ Reparaţie capitală = refacere a părţilor esenţiale ale unei clădiri, ale unei maşini etc. ◊ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanţă exagerată unui fapt, unei afirmaţii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obişnuită şi cu o formă, de obicei, diferită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Din fr. capital.

Mai amuzant este faptul că, în unele situaţii, dicţionarele mai vechi diferenţiau corect. A se compara „complex” în DLRLC (1955-1957), cu articolul „complex” din DEX, 2009:

COMPLÉX¹, complexe, s. n. Întreg, unitate formată din mai multe părţi, din mai multe elemente; sistem care întruneşte în sine mai multe laturi, care îmbrăţişează mai multe domenii; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc. Un element important al complexului de măsuri cerute de introducerea şi aplicarea sistemului de agricultură cu ierburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Mulţi se întreabă... cum este posibilă o reglementare a unui complex atît de uriaş? SAHIA, U.R.S.S. 71. Complexul sportiv de stat « Gata pentru muncă şi apărarea Republicii Populare Romîne (G.M.A.) = sistem complet de educaţie fizică, legat organic de creşterea nivelului ideologic, care cuprinde o serie de probe sportive variate, asigurînd oamenilor muncii o pregătire fizică multilaterală pentru munca de înaltă productivitate şi pentru apărarea patriei.

COMPLÉX², -Ă, complecşi, -xe, adj. Care este format din mai multe părţi, dintr-o bogăţie de elemente variate formînd un tot (v. compus); care întruneşte, îmbrăţişează mai multe laturi sau elemente diferite. Problema naţională este una dintre cele mai importante şi mai complexe probleme ale vieţii sociale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2,36. Avem o bogată şi complexă literatură. CARAGIALE, S. U. 79. Toţi poeţii mari... prin cîteva versuri, zugrăvesc un tablou mare, complex, minunat. GHEREA, ST. CR. I 134.

Şi iată şi articolul din DEX:

COMPLÉX, -Ă, complecşi, -xe, 1. adj., s. n. 1. Adj. Format din mai multe părţi; care întruneşte în sine mai multe laturi sau elemente diferite. ♦ (Mat.) Număr complex = număr alcătuit prin însumarea unui număr real cu un număr imaginar. 2. S. n. Întreg, unitate formată din mai multe părţi, din mai multe elemente diferite; sistem care întruneşte în sine mai multe laturi, care îmbrăţişează mai multe domenii; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc. ♦ Ansamblu de construcţii, de unităţi industriale, comerciale etc. cu funcţii deosebite, grupate teritorial, care alcătuiesc un tot unitar servind aceluiaşi scop. ◊ Complex sportiv = bază sportivă special amenajată pentru practicarea mai multor ramuri de sport. 3. S. n. Ansamblu de tendinţe, amintiri etc. (inconştiente) formate în copilărie pe baza anumitor relaţii familiale şi sociale, care determină comportarea ulterioară a persoanei. ◊ Complex de inferioritate = sentiment de neîncredere în forţele proprii, care se formează de obicei în copilărie, uneori în legătură cu o deficienţă fizică sau psihică. (Psih.) Complexul lui Oedip = ataşament erotic al copilului faţă de părintele de sex opus. – Din fr. complexe, lat. complexus.

(va continua)