Dicţionarul secolului XXI (2)

Unul din principiile călăuzitoare ale noului dicţionar ar trebui să fie acesta: fiecare cuvânt să aibă dreptul la propria sa intrare. Aceasta presupune „dezagregarea” multor intrări care reunesc astăzi substantive, uneori de genuri diferite, şi adjective, pentru simplul motiv că aceste cuvinte, deşi pot avea aceeaşi origine, au comportamente lexico-gramaticale diferite. Mai mult, contravin bunei structurări a bazei de date.

Am să aleg, spre ilustrare, cuvântul „român”. În DEX, 2009, intrarea este aceasta:

ROMẤN, -Ă, români, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care aparţine populaţiei României sau este originară de acolo. 2. (Pop.) Ţăran. ♦ Bărbat, soţ. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Ţara Românească, ţăranilor dependenţi de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparţine României sau românilor (I 1), referitor la România ori la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluţia limbii române anterior diferenţierii dialectale; străromâna. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.

În noul dicţionar, am avea de-a face cu trei intrări, pentru a nu încălca principiul unicităţii morfosintactice:

român¹, români, s. m.

român², -ă, români, -e, adj.

română, s. f. (Şi în sintagma limba română)

Acestea fiind spuse, să examinăm în continuare întreaga microstructură a dicţionarului.

FORMA INTRĂRILOR

În virtutea tradiţiei, intrarea este scrisă cu litere majuscule, aldine, iar accentul este marcat printr-un accent ascuţit la cuvintele polisilabice.

În opinia mea, opţiunea pentru majuscule are defectul de a nu pune în evidenţă cuvintele care se scriu în toate contextele, potrivit normei, cu literă iniţială majusculă. De aceea, ni se pare potrivit să se opteze pentru litere mici, aldine, ca alegere de bază. Se vor scrie cu literă iniţială majusculă cuvinte precum Dumnezeu, Crăciun etc., aşa cum cere ortografia noastră (cf. Scrierea cu literă mare). Cuvintele străine trebuie scrise distinct, în aldine cursive: software, ketchup etc., din acelaşi motiv de diferenţiere. Astfel:

FIÍNŢĂ, fiinţe, s. f.

DUMNEZÉU, (2) dumnezei, s. m.

KÉTCHUP s. n.

Se vor rescrie:

fiinţă, fiinţe, s. f.

Dumnezeu, (2) dumnezei, s. m.

ketchup, s. n.

Problema accentului grafic va fi tratată mai jos.

FONETICĂ ŞI ORTOEPIE

Aceste informaţii au întâietate şi implică răspunsul la două chestiuni: 1) este bine sau nu să menţinem informaţia despre accent în grafia sa actuală? şi 2) este bine să menţinem informaţia selectivă privind pronunţia plasată în penultima secţiune a articolului, aşa cum s-a procedat până acum? Iată un exemplu, unde se poate vedea că accentul este tratat la intrare, iar hiatul după definiţie şi sinonime:

AVIÓN, avioane, s. n. Aeronavă mai grea decât aerul, susţinută de aripi şi propulsată de motoare; aeroplan. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. avion. (DEX, 2009)

În tradiţia noastră lexicografică, accentul este tratat separat de pronunţie. Este soluţia pe care am mai discutat-o aici, de aceea voi relua o singură frază. „După reforma ortografică din 1904, promovată de Titu Maiorescu, când limba română scăpa de accentul ascuţit (-é- şi -ó- pentru diftongii -ea- şi-oa-), Sextil Puşcariu, cel care va fonda Dicţionarul Academiei, în 1906, va profita de eliminarea accentului, pentru a-l folosi, în mod paradoxal, la formele-titlu, pentru indicarea accentuării corecte.” Şi de atunci tot aşa, în operele Academiei, cu excepţia Micului dicţionar academic, 2001-2003, unde accentul tonic a fost reprezentat prin schimbarea stilului literei accentuate.

Socotesc că această soluţie nu mai satisface pentru că dă un aspect nefiresc cuvintelor româneşti la intrare şi pentru că, în cazul în care accentul cade pe literele ă, â, î, formate cu diacritice, avem „diacritic peste diacritic”, ca în „AŞEZĂMẤNT, aşezăminte, s. n.”, ceea ce este nu doar inestetic. Mai mult, din punct de vedere informatic, este nevoie de un efort suplimentar pentru crearea tipului de literă şi echivalarea acestuia cu litera-vocală din forma naturală a cuvântului.

Coroborând cele două necesităţi (marcarea accentului şi precizarea pronunţiei), ajungem la concluzia că doar transcrierea fonetică ne poate scoate din încurcătură. Aşa au procedat multe dicţionare şi nu este rău. Pentru străinii care studiază limba română ar fi un ajutor de nepreţuit. Şi nu doar pentru aceştia. Transcriere fonetică are avantajul de a putea marca accentul, diftongii, triftongii, hiatul, „i şoptit”, literele-consoane problematice, totul integral şi într-un singur loc.

Nu discut aici ce alfabet fonetic să folosim (adaptat sau internaţional). Pentru ilustrare, mi pare normal să-l preluăm pe cel folosit în DOOM, accentul fiind marcat prin subliniere (înger [înǧer]). Aş mai adăuga însă în transcriere şi silabaţia, pentru că ea nu este evidentă doar prin marcarea accentului (de exemplu, oareşicare [ŭareşⁱkare]). Astfel, intrarea „înger” ar arăta în cele din urmă aşa:

înger, îngeri [în-ǧer, în-ǧerⁱ], s. m.

Este o soluţie elegantă şi pe deplin satisfăcătoare.

CLASIFICAREA GRAMATICALĂ

În ceea ce priveşte clasificarea gramaticală, la părţile de vorbire invariabile nu apar subclasificări: adverb (adv.), prepoziţie (prep.), conjuncţie (conj.), interjecţie (interj.). Anumite comportamente cer însă precizări suplimentare care pot apărea în textul respectivului articol, înaintea definiţilor, în paranteze drepte.

În tradiţia lexicografică românească, şi nu numai, la verbe sunt precizate şi subclasele: (reflexiv, tranzitiv, intranzitiv…). Cred că această opţiune ar putea fi şi ea abandonată, menţionându-se, la intrare, doar faptul că avem de-a face cu un verb (vb.). Această poziţie se justifică prin faptul că subclasele mai sus menţionate rezultă din contextul sintactic în care apare respectivul verb. Precizarea sensului, exemple de construcţie sintactică şi eventuale ilustrări (din corpus) sunt neîndoios mai „explicative” decât precizările privind tipurile de complemente admise. Pe de altă parte, ne putem întreba de ce nu am introduce subclase şi la alte categorii. Personal am convingerea că informaţiile privind contextul prin precizări, exemple şi ilustrări (atestări) sunt mai utile la toate clasele morfologice decât subclasificările gramaticale.

Din aceleaşi considerente economice, dacă substantivul sau adjectivul prezintă două forme pentru gen şi două pentru număr, ar trebui dată doar informaţia privind clasa: substantiv (s.) sau adjectiv (adj.). Exemplu:

muncitor¹, -oare, muncitori, -oare, s.

muncitor², -oare, muncitori, -oare, adj.

Informaţia privind genul sau numărul ar trebui dată în următoare situaţii:

• când genul sau numărul este fix: bărbat, bărbaţi s. m.; câlţi, s. m. pl.
• când avem aceeaşi formă pentru două genuri şi/sau numere: gură-cască, s. m şi f., sg. şi pl.
• când se poate opta pentru un gen sau altul: robinet, robinete sau robineţi, s. n sau m.

În ceea ce priveşte pronumele, acceptarea subclaselor este necesară datorită eclectismului acestei părţi de vorbire. Exemple:

eu, pron. pers. m. şi f.

nimeni, pron. neg.

În cazul pronumelor care pot fi şi determinante (adjective pronominale) se poate menţine intrarea unică, cu amendamentul tratării diferenţiate: I. (În poziţie nominală, cu funcţie de pronume)… II. (În poziţie adnominală, cu funcţie de determinant).

Numerale trebuie şi ele să aibă indicaţia de clasă şi de subclasă:

trei, num. card.

treilea, treia, num. ord.

În privinţa celorlalte feluri de numerale, rămâne de văzut dacă ne punem sau nu de acord cu vreo gramatică. Oare numeralele fracţionare vor fi în continuare tratate ca substantive (DOOM, DEX) sau vor primi statut de numeral (doime, treime etc.)?

Deşi categoriile gramaticale sunt, în general, în acord cu gramatica tradiţională, este necesară, în opinia mea, o revizie atentă a claselor şi subclaselor în comparaţia cu actuala Gramatică a Academiei.

Aşa cum s-a observat din exemplele anterioare, există o necesitate, în limba noastră, de a da, în cazul substantivelor şi adjectivelor, forma de plural şi formele de feminin (singular şi plural) la intrare. Altfel spus, intrarea poate avea, cel mult, patru termeni. Această situaţie, particulară limbii noastre, se justifică prin flexiunea destul de complicată a numelui.

La unele verbe se dă şi forma de persoana I singular a indicativului prezent, dar această opţiune este nenecesară întrucât avem posibilitatea de a o întâlni în secţiunea dedicată:

CREÁ, creez, vb.

Informaţiile gramaticale asupra flexiunii ocupă, în unele cazuri, o secţiune independentă. Astfel:

• la pronumele eu: [Dat. mie, îmi, mi; acuz. mine, mă, m-]
• la verbul crea: [Prez. ind. pers. 1 pl. creăm, ger. creând]

Noul DEX va trebui să decidă cât de completă ar trebui să fie această informaţie, altfel spus dacă este necesar sau nu să se preia întreaga informaţie din DOOM. A se compara:

• la pronumele eu: [d. acc. mie, neacc. îmi, mi, mi- (mi-a dat), -mi (dă-mi), -mi- (dându-mi-se);ac. acc. mine (prep. + mine), neacc. mă, mă- (mă-ntreabă), -mă (dă-mă), -mă- (da-mă-vei), m- (m-a dat), -m- (datu-m-a)]
• la verbul crea: [ind. prez. 3 creează, 1 pl. creăm; conj. prez. 3 să creeze; ger. creând; part. creat]

O ultimă chestiune este legată de femininul sau masculinul substantivelor care nu se formează cu morfeme de gen, ci lexical, prin derivare cu sufixe. Este evident că, în acest caz, sunt de aşteptat, două intrări: român şi româncă; leu şi leoaică; pisică şi pisic etc. În astfel de cazuri, ar fi poate de dorit ca la intrarea formei de bază să se adauge o trimitere. Prin urmare, pentru o bună circularitate, nu doar derivatul ar trebui să trimită la forma de bază ci şi invers. Susţinem acest lucru şi pentru că în unele limbi romanice se observă, în aceste situaţii, existenţa genului format gramatical, ceea ce conduce la ideea că, în structura de adâncime, substantivul are două genuri. Aşadar, intrarea la cuvântul „român”, ar arăta astfel:

român¹, români [ro-mân, ro-mânⁱ], s. m. V. şi româncă.

Un alt argument ţine de ideea că în cazul numelor altor popoare, flexiunea este completă (cf. SUEDÉZ, -Ă, suedezi, -e). Dacă comparăm definiţiile, acestea sunt aceleaşi, la forma de bază, şi în cazul restricţiei de gen şi în cazul existenţei a două genuri. A se compara (în DEX):

suedez, -ă, suedezi, -e, s. m. şi f: Persoană care face parte din populaţia Suediei sau este originară de acolo.

român, români, s. m.: Persoană care aparţine populaţiei României sau este originară de acolo.

româncă, românce, s. f.: Femeie care aparţine populaţiei României sau este originară din România.

Pentru ca definiţia cuvântului „român” să fie congruentă cu ideea de „persoană”, trebuie să avem în minte sensul generic, exprimat de obicei prin forma articulată: „Tot românul plânsu-mi-s-a” (EMINESCU, Doină). Altfel, în exemplul „băieţii sunt români, iar fetele sunt italience”, este limpede că nu putem acoperi convenabil conceptul de „persoană” în cazul numelor etnice cu restricţie de gen.

STRUCTURAREA SENSURILOR

Cifrele romane ar trebui rezervate exclusiv cazurilor în care avem de-a face cu schimbarea clasei gramaticale în funcţie de context, ca în cazul pronumelor şi adjectivelor pronominale, aşa cum am arătat mai sus.

Sensurile aceleiaşi intrări ar trebui numerotate cu cifre arabe. O bună practică am găsit-o în dicţionarul Academiei Portugheze, unde s-a adăugat şi cifra 0 în cazul în care se exprimă un sens generic, la substantive care exprimă acţiuni, şi unde se foloseşte parafraza „acţiunea de …. şi rezultatul ei”. Astfel:

GUVERNÁRE, guvernări, s. f. Acţiunea de a guverna; perioadă în care un guvern îşi exercită activitatea.

Cred că această intrare, la care am adăugat încă trei sensuri, ar trebui să arate aşa:

guvernare, guvernări [gu-ver-na-re, gu-ver-nărⁱ] s. f. 0. Acţiunea de a guverna. 1. Exercitarea puterii privind administrarea, controlul şi orientarea diverselor sectoare ale statului precum şi a vieţii dintr-o ţară. = GUVERNANŢĂ. 2. Mod, practică, sistem prin care instituţională este exercitată de către guvernaţi. 3. Perioadă în care un guvern îşi exercită activitatea.

În privinţa ordinei sensurilor cred că este preferabilă adoptarea unui criteriu logic şi nu istorico-etimologic, interesant poate în Dicţionarul-tezaur. Astfel, se pot avea în vedere câteva orientări: 1) de la sensul propriu la cel figurat şi de la sensul concret la cel abstract; 2) de la sensul general la sensuri mai restrânse, specifice; 3) după ordinea precedenţei în descriere.

Vom exemplifica criteriile 1 şi 3, pentru cel de-al doilea, exemplul putând fi „guvernare”. Am preluat sensurile din DEX, cu unele adăugiri.

Pentru bucătărie, de exemplu, ordinea ar trebui să fie următoarea: 1. Încăpere sau clădire special amenajată în care se pregăteşte mâncarea. 2. Pregătirea mâncării sau modul specific de a prepara alimentele. 3. Mulţimea felurilor de mâncare sau a obiceiurilor alimentare specifice unei regiuni sau unei ţări. 4. Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau acţiunilor care servesc la susţinerea unei demonstraţii, la efectuarea unei lucrări după ce s-a stabilit ideea de bază.

Pentru ceai² s. n., care respectă logica zisă a precedenţei, ordinea ar fi următoarea: 1. [De obicei urmat de determinări care arată felul] Băutură obţinută prin maceraţia, infuzia sau decocţia frunzelor de ceai¹. 2. Băutură obţinută prin infuzia frunzelor, fructelor, florilor uscate ale unor plante. 3. Masă uşoară, dimineaţa, la care se bea ceai. 4. Reuniune între prieteni, de obicei după-amiaza, la care se servesc ceai şi diferite gustări sau dulciuri; 5. Reuniune între prieteni, de obicei seara, la care se servesc diferite gustări, băuturi şi se dansează.

Note de încheiere. În varianta electronică, unde nu se pune problema economiei de hârtie, toate accepţiunile fiind afişate de la capăt.

Ideea publicării dicţionarului pe hârtie impune, în mod evident, condiţionări care pot fi însă depăşite în varianta electronică. Ar fi o mare eroare să credem că cele două forme de editare ar arăta la fel, aşa cum se întâmplă acum pe Dexonline, despre care voi vorbi pe larg în ultima mea intervenţie.

(va continua)