Eminescu despre formele fără fond

Formele fãrã fond alcãtuiesc o temã fundamentalã în opera eminescianã. Dacã Maiorescu are o abordare mai mult teoreticã a formei fãrã fond, în literaturã şi culturã, şi parţial în viaţa politicã, Eminescu vede în formele fãrã fond un principiu explicativ al tuturor evenimentelor şi faptelor din societate.

                  În Studii asupra stării actuale, Eminescu expune direcţiile doctrinei sale asupra formelor fără fond. Exegetul constată că din timpul războaielor lui Napoleon I a apărut în Ţările Române curentul raţionalist: „un raţionalism strălucit şi spiritual, lipsit de cunoştinţe positive“, care „credea în Apus să pună lumea în orânduială numai prin propriul aparat al deducţiunilor logice, ale căror premise nu erau bazate nici pe esperienţă, nici pe organizaţia înnăscută a statului şi a societăţii, ca obiecte ale naturei“. Raţionalismul apusean a găsit la români un gol intelectual „setos de civilizaţie“, care „a primit fără control“ toate ideile moderne, iar efectul a fost deformarea sensurilor reale ale culturii adevărate, neînţelegerea libertăţii „care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii“. Românilor li s-au oferit utopii, cum ar fi „libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analogă“. Gravitatea situaţiei derivă din adoptarea de idei străine în lipsa oricărei activităţii proprii de creaţie, şi acest act „a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi“. Ideea este excepţională, dar de regulă este omisă inexplicabil din exegezele eminesciene, şi aceasta numai din cauza reticenţei faţă de doctrina poetului.

Avem un nivel de civilizaţie identic cu cel din Europa numai pentru că am adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente? Răspunsul lui Eminescu este categoric negativ, întrucât introducerea tuturor formelor noi s-a făcut „fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de  producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“ (Opere, XI, 18). Perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală.

Pentru el, dezvoltarea unei naţiuni parcurge un traseu unic – evoluţia de la fond la formă, fondul fiind cel care se primeneşte continuu, iar forma, cea care se conservă: „Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou“(Opere, XII, 159). Aduce exemplul Angliei, care „stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern, de munca modernă“ (Opere, XII, 160), în comparaţie cu Rusia, Germania şi Franţa, bântuite de crize sociale.

În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la convingerea că acestea vor schimba rapid realităţile vechi făcute responsabile pentru situaţia societăţii româneşti. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituţiile moderne şi fondul autohton, precum şi un conţinut vechi îmbrăcat într-o formă nouă.

Noile forme nu au un conţinut nou, ci îmbracă acelaşi conţinut vechi, fără să se schimbe nimic. O formă nu schimbă prin sine o realitate, ci ea doar o întăreşte sau, dimpotrivă, o falsifică. Fondul este întotdeauna organic, iar forma, sub care apare, i se asociază numai dacă şi ea capătă organicitate. Fondul are o stabilitate mult mai mare, întrucât el ţine de durata lungă a unei societăţi, pe când forma, adoptată din altă societate, exprimă mai mult durata scurtă a societăţii care o preia deoarece nu derivă din fondul autohton.

La noi au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative ale celor vechi, le-au scos şi mai mult în evidenţă şi, totodată, au dat naştere la fenomene noi, cu consecinţe dezastruoase în viaţa poporului român. Spre deosebire de alţi gânditori români, Eminescu nu vede în formele fără fond doar o simplă nepotrivire între instituţiile de tip occidental introduse la noi şi fondul autohton, ci ar reprezenta o falsificare brutală a profilului poporului român, o contradicţie între aceste instituţii şi spiritul românesc.

Dezvoltarea modernă a dus la un constituirea unui stat discreţionar, căruia i se supune societatea, şi nu, cum ar fi fost firesc, a unui stat pe care societatea să-l controleze: „Statul e atât de omnipotent în România încât totul atârnă de centru, până şi numirea unui primar de comună rurală“ (Opere, XI, 268-269). Consecinţa a fost crearea de „goluri artificiale în viaţa statului“ umplute de un „sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra ţării întregi, influinţat însă totdauna în mod absolut de guvernul central, şi-au format în fiece părticică organele sale, sub forma de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii în sus şi în jos, care nici ştiau ce să consilieze, nici aveau ce reprezenta decât pe persoanele din care erau compuse. Mii de funcţiuni noi s-au înfiinţat cari să garanteze exerciţiul libertăţilor publice şi private, dar s-au ocupat de oameni cari nici ştiau ce însemnează întreaga organizaţia aceasta. Toate braţele cât[e] puteau munci sau produce ceva folositor s-au detras ramurilor de activitate economică pentru a aspira la funcţiuni publice, încât, în locul întrecerii pe calea industriei şi a muncei în genere, viaţa naţiei se preface într-o întrecere în palavre, într-o luptă pentru puterea statului ca mijloc de existenţă“ (Opere, X, 259).

Formele fără fond decurg din saltul peste etape în dezvoltarea istorică; astfel, ele apar ca artificiale, întrucât nu sunt efectul unei evoluţii organice a societăţii româneşti.

Eminescu discută cauzele formelor fără fond. O primă cauză se referă la inexistenţa unei nobilimi ereditare autohtone, dar am avut, în schimb, „un fel de nobilime de serviciu“.Dacă ar fi existat o clasă nobiliară ereditară, altfel s-ar fi derulat procesul de modernizare românească, crede poetul (Opere, X, 166). O altă cauză a formelor fără fond este „vecinica neaşezare a lucrurilor de la noi“, poetul rezonând cu vorbele lui Grigore Ureche despre Moldova – „ţară mişcătoare şi neaşezată“.

Observăm la Eminescu preocuparea pentru unitatea dintre real şi ideal. Discrepanţele, contradicţiile care apar din exagerarea unuia sau altuia dintre cei doi termeni sunt, neîndoios, fapte ce s-au manifestat în procesul modernizării României. Prin dovedirea caracterului abstract al unor idei şi reforme burgheze, Eminescu voia să argumenteze lipsa de legitimitate a capitalismului în România, care a lovit puternic şi nemilos în ţărănime.

Decalajul dintre scop şi mijloace transpare din scrierile eminesciene ca una dintre cauzele ce generează forme fără fond. De altfel, Eminescu semnalează manifestarea, în viaţa publică, a discrepanţei dintre trebuinţele artificiale şi mijloacele de a le înfăptui. Stimularea unei trebuinţe trebuie să aibă la bază posibilităţi concrete de realizare: „E un principiu conservator de-a nu avea ambiţii în disproporţie cu mijloacele de cari dispui, de-a nu încorda puterea impozabilă până la istovire“ (Opere, XII, 63). Gânditorul aşază problema relaţiei dintre mijloace şi scop pe temeiul tradiţiei. Orice ţel al unui om politic, partid politic sau clasă socială nu poate ocoli tradiţia unui popor.

Altfel, se ajunge la forme goale, la apariţia unor trebuinţe care nu se pot satisface şi, de aici, efecte importante asupra evoluţiei spirituale şi sociale a unui popor. Eminescu, sesizând o serie de fenomene contradictorii reale, ajunge uneori până acolo încât să nu recunoască nici un progres în procesul de modernizare a ţării: „Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“ (Opere, XI, 18). Este de reţinut din acest pasaj că Eminescu dă şi un alt sens relaţiei dintre mijloc şi scop. Nu numai înfăptuirea unui scop cu mult superior posibilităţilor şi condiţiilor interne poate constitui o formă fără fond, dar şi un scop inactual, anacronic, reprezintă o formă goală, lipsită de fundament real, de acel conţinut care să-i ofere posibilitatea concretizării lui.

O altă cauză ar fi inadecvarea noilor forme la realitatea românească: „S-au importat instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui“ (Opere, XIII, 193). Prin urmare „cu forme goale în locul fondului [...] nu se regenerează şi nu se-ntăreşte o naţie“ (Opere, XI, 348).

Eminescu concepe dezvoltarea societăţii româneşti ca proces social apt să realizeze progresul real, în beneficial tuturor categoriilor sociale, şi nicidecum ca revenire la faze istorice din trecut, recte la feudalism. El este partizanul stabilităţii şi echilibrului social.  Fiind o ţară agricolă, România nu-şi putea permite schimbări radicale, ci o evoluţie care să-i conserve necondiţionat toate elementele de stabilitate.

Fragment din Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc, Editura Comunicare.ro, 2007