Istoria Bucureştiului: Scurt itinerariu istoric al zonelor pietonale din Capitală

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ateneul Român, inaugurat în 1888 Fotografii: Shutterstock, operanb.ro
Ateneul Român, inaugurat în 1888 Fotografii: Shutterstock, operanb.ro

La finalul lunii mai, Primăria Capitalei a decis să le ofere pietonilor mai mult spaţiu de recreere: şapte zone din centru devin pietonale în fiecare sfârşit de săptămână, între orele 08.00 şi 22.00. Iniţiativa e mai veche şi aparţine Asociaţiei ARCEN, însă a stat la sertar până acum. Aceste zone de promenadă sunt adevărate bijuterii culturale, aşa că „Weekend Adevărul“ vă propune o scurtă incursiune istorică pe bulevarde şi străduţe lăturalnice.

Pe calea regală spre Palatul Cotroceni

Bd. Eroilor – Bd. Eroii Sanitari – Piaţa Operei – Str. Dr. Lister – Str. Dr. Gr. Romniceanu

Obiectivele istorice abundă chiar şi pe malurile Dâmboviţei. La intersecţia Splaiului Independenţei cu Bulevardul Eroilor Sanitari, în vecinătatea Operei Naţionale, trecătorul se poate opri pentru a aduce un omagiu celor căzuţi în luptă. Operă a sculptorului italian Raffaello Romanelli, Monumentul Eroilor Sanitari a fost înălţat în 1932, în timpul mandatului primarului Dem. I. Dobrescu, şi este închinat memoriei medicilor, sanitarilor şi asistentelor medicale care au salvat vieţi pe fronturile Primului Război Mondial. Şi această arteră, aflată în prelungirea Bulevardului Elisabeta, se încadrează ,,căii regale“ care făcea legătura între centrul oraşului şi zona Palatului Cotroceni. De-a lungul bulevardului se află o serie de construcţii ridicate mai ales în primele decenii ale secolului XX, cele mai multe din categoria vilelor, dat fiind că zona avea un caracter rezidenţial. 

harta zona pietonala 3

Zona pietonală acoperă doar o parte a cartierului Cotroceni, însă clădirile cu valoare istorică (unele dintre ele aflate chiar în patrimoniul naţional) sunt înşirate de-a lungul străzilor care în weekend sunt libere. Un pont: pe strada Romniceanu, căutaţi Casa cu lei, cunoscută şi ca Vila Mimi, operă interbelică a Virginiei Andreescu Haret, prima femeie care a absolvit Facultatea de Arhitectură din Bucureşti.

Peste drum de Piaţa Operei, pe care astăzi o găsiţi sub denumirea de Piaţa Doctor Victor Babeş, se află Opera Naţională Română (foto). Actuala clădire, cu o capacitate de 952 de locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă şi Balet.

opera nationala

Calea Victoriei, fără de care nu se poate

harta zona pietonala 2

Calea Victoriei (de la Bd. Regina Elisabeta) – Str. Eforie – Str. Domniţa Anastasia – Str. Ing. A Saligny – Spl. Independenţei

E nevoie de timp pentru a zburda în voie pe Calea Victoriei în jos. Vreme rezervată pentru plimbat, admirat şi vizitat. Totuşi, fosta stradă Podul Mogoşoaiei e o zonă de la care cu greu te poţi abate. E simplu: de la Universitate mergeţi spre Cercul Militar şi-acolo vă opriţi. Chiar dacă e mare tentaţia de a face dreapta, spre Casa Capşa, nu faceţi: zona ferită de forfota oraşului şi de zgomotul claxoanelor e în jos, către Splaiul Independenţei. Primul monument care vă va ieşi în cale este Biserica Zlătari, ridicată de Matei Basarab în 1635. După cutremurele din 1802 şi 1838, a fost reconstruită de egumenul Calistrat Livis, după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, şi pictată de Gheorghe Tăttărescu. Biserica are un vecin de seamă: Muzeul Naţional de Istorie a României. Clădirea e fostul Palat al Poştelor, piatra de temelie fiind pusă în 1864, după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. Poşta centrală a oraşului a funcţionat în clădire până în 1970, când au început lucrări de renovare a Muzeului. Pe 8 mai 1972 era deschis pentru public cel mai mare muzeu de istorie din ţară.

Peste drum se află una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti: Palatul CEC (foto). Construită pe locul unde se afla mănăstirea şi hanul „Sfântul Ioan cel Mare“, eleganta clădire a urmat planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Lucrările au început în 1897, iar recepţia s-a făcut trei ani mai târziu. Clădirea, ce poartă amprenta stilului eclectic, cu cupolele renascentiste din sticlă şi metal, e emblematică nu doar prin frumuseţe, ci şi prin rezistenţă, întrucât niciun cutremur nu a afectat-o serios. Eleganţa şi bogăţia arhitecturală din interior sunt arareori date spre vizitare publicului, aşa că palatul nu poate fi admirat decât din stradă.

Imagine indisponibilă

„Unde cântau printre tufişuri lăutarii“

harta zona pietonala 1

Str. Polonă (de la Bd. Dacia) – Str. A.D. Xenopol – Str. Dionisie Lupu – Str. C.A. Rosetti – Str. J.L. Calderon (de la Str. C.A. Rosetti) – Str. I.L. Caragiale – Str. Icoanei – Str. A. Vlaicu

Acesta e un perimetru presărat cu clădiri istorice şi pomi seculari, cu trotuare mici şi cochete, care împrejmuieşte două oaze verzi ale Bucureştiului: Parcul Ioanid (foto) şi Grădina Icoanei. Fostă grădină cu numele de Breasla, bucata de pământ a fost cumpărată, în 1856, de către George Ioanid, editor şi proprietarul uneia dintre primele librării din Bucureşti. După moartea sa, terenul a fost vândut Primăriei Capitalei. Zona grădinii „de margine de oraş unde se făceau petrecerile, unde mergea lumea să chefuiască, unde se întâlneau amorezaţii şi unde cântau printre tufişuri lăutarii“, aşa cum o descrie Constantin Bacalbaşa, se transformă într-o adevărată operă urbană la începutul secolului XX, în timpul mandatului de primar al lui Vintilă Brătianu.

Aşadar, în jurul Parcului Ioanid, dar şi în împrejurimile parcului vecin, Grădina Icoanei, pot fi admirate case care încă poartă semnătura unor arhitecţi români celebri, precum Mincu, Berindei, Cerchez şi Smărăndescu. Pe frumoasa stradă a Icoanei, umbrită de copaci interbelici, puteţi admira un imobil de preţuit al învăţământului românesc, Şcoala Centrală, precum şi grădinile sale interioare, ce poartă semnătura arhitectului Ion Mincu (Atenţie, numai norocoşii pot avea şansa de a vizita interiorul şcolii!).

parcul ioanid

De la Victoriei la Magheru: cafenele, ambasade şi biserici

Bd. Dacia – Bd. N. Bălcescu – Str. G. Enescu – Calea Victoriei

biserica amzei

Dacă urci spre Academia Română, pe Calea Victoriei, pe toate străduţele de pe partea dreaptă ce te duc în final spre Piaţa Romană, găseşti zeci de puburi şi restaurante ce ţin în viaţă zona plină de clădiri vechi: teatre (ca Teatrul ACT şi Teatrul „Ion Creangă“), două clădiri ministeriale în care activează Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat şi Minsterul de Consultări Publice şi Dialog Social, sediul Ambasadei Franţei, ascuns printre alte cădiri academice, precum Liceul „George Călinescu“ şi câteva biblioteci, inclusiv una destinată cărţilor francofone.

E o zonă dominată de o şcoală şi un liceu, dar şi de renumita şi plina de viaţă Piaţă a Amzei, ale cărei vechi tarabe nu se mai găsesc la faţa locului, ci doar în amintiri şi cărţi istorice. În locul ei este acum o clădire nouă, care este mai mereu goală, dar în faţa căreia găseşti oricând buchete de flori de cumpărat.

În centrul zonei, găsim Biserica Amzei (foto), ridicată la sfârştiul anului 1800. O bisericuţă cochetă, ctitorie a vistierului Amza Năescu. Aceasta a fost rezidită de arhitectul Alexandru Săvulescu, cel care a proiectat şi clădirea Muzeului Naţional de Istorie a României, secondat de Siegfried Kofczinsky, proiectant al Castelului Peleş din Sinaia. Tot aici găsim şi cea mai veche sinagogă din Bucureşti, Sinagoga Eşua Tova, construită în 1840, în stil maur. Zona mai are şi două părculeţe, Parcul Ion I. C. Brătianu în nord şi, mai la sud, aproape de strada George Enescu, Parcul Chiul. La ieşirea către Bulevardul Magheru, trecătorul este întâmpinat de statuia celui mai mare compozitor român, Gerge Enescu.


În amintirea bucuriei şi eleganţei de altădată

harta zona pietonala 4

Str. G. Enescu – Str. N. Golescu – Calea Victoriei – Str. C.A. Rosetti – Bd. N. Bălcescu

Aici e artă pură şi-atât. Când maşinile nu mai circulă, călătorul se bucură doar de liniştea şi somptuozitatea Ateneului Român (foto). Desigur, asta când nu se organizează Festivalul sau Concursul „George Enescu“ – atunci zona freamătă de oameni îmbrăcaţi la patru ace. În alte zile, printre zborurile zecilor de porumbei care şi-au făcut acolo casă, se aud repetiţiile: din sălile Ateneului vin sunete elegante de instrumente.

Ridicat în 1888, după planurile arhitectului francez A. Galleron, Ateneul a devenit un reper pentru toate manifestările de răsunet desfăşurate în Bucureşti – iar istoria se repetă! Are 2.500 de locuri, o faţadă somptuoasă ce aminteşte de Erechteionul de la Atena (cu opt coloane de 12 metri înălţime, desfăşurate pe 48 de metri). Şi e bine de menţionat şi că aici s-a reunit Parlamentul României Mari în anii 1919-1920. Grădina din faţa Ateneului a fost gazdă pentru mai multe statui de-a lungul timpului: Mihail Kogălniceanu, Constantin Esarcu, C.A. Rosetti, V. A. Urechia, Ienăchiţă Văcărescu, I. Em. Florescu, Traian Demetrescu, iar acum, Mihai Eminescu.

În spatele Ateneului, privirea trecătorului trebuie să se înalţe. Clădirile sunt înalte, specifice primei jumătăţi a secolului XX, cu lucrături migăloase, de stil neoromânesc. Un alt pont de actualitate: la parterul lor, pentru o vară toridă, se găsesc câteva gelaterii, numai bune pentru o oprire gastronomică din periplul cultural. Deşi nu este o zonă mare destinată exclusiv pietonilor, această parte a centrului bucureştean este imaginea bucuriei şi a eleganţei de odinioară – străzi micuţe şi cochete, bulevarde mari şi impunătoare. Şi doar gândiţi-vă câţi oameni importanţi au trecut pe aici: de la politicieni la artişti.

Peste drum, de această dată părăsind zona de linişte, trecătorul va trebui să puncteze pe traseul lui Muzeul Naţional de Artă al României, fostul Palat Regal. Cele două galerii de artă, cea europeană şi cea românească, trebuie văzute măcar o dată în viaţă. Când timpul este bun pentru o plimbare în zonele pietonale, nu uitaţi să treceţi în intinerariu şi vizitarea Sălii Tronului – se face doar în anumite weekenduri, deci numai bine pentru a le îmbina pe toate.

Ateneul roman

O zonă mutilată de istorie

Str. E. Quinet (de la Str. Academiei) – Str. Biserica Enei

casa capsa

Pe strada Edgar Quinet, colţ cu Casa Capşa (foto), loc renumit pentru că era frecventat de mari scriitori şi artişti ai vremii, precum Eminescu şi Caragiale, chiar lângă Universitatea din Bucureşti, din multele clădiri înalte de apartamente şi birouri iese în evidenţă una, cum ar spune specialiştii, o clădire-accent. Nu e om care să treacă prin zonă şi să nu remarce cele cinci cariatide masive ale Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, retezate de la ombilic în sus, din care nu au mai rămas decât drapeurile inferioare, rigide ca nişte caneluri. Mărturii ale unei lumi cândva în plină forţă, burghezo-moşiereşti cum ar zice unii, dar mutilată dintr-o idee a moralei socialiste. Toată zona abundă de exemplare reprezentative pentru cultura arhitecturală a perioadei interbelice târzii, sinteza specifică epocii, între estetica Art Deco şi clasicismul monumental.

Apărută pentru prima dată în planurile maiorului Pappasoglu din 1870-1875, cu numele de Strada Nouă, strada Edgar Quinet era mica străpungere ce traversa vechiul domeniu al marelui vornic Slătineanu, unde funcţiona deja, de pe la 1830, un teatru (Teatrul Vechi din strada Academiei) şi faimoasa sală de bal Momolo sau Slătineanu, cu birt şi cofetărie la parter, amenajate chiar în casele Slătineanu dinspre Podul Mogoşoaiei şi cumpărate de fraţii Capşa în 1868. Dacă mergeţi către Piaţa Revoluţiei, pe străduţa dintre clădirea menţionată mai sus şi Blocul Dunărea, căzut la cutremur, o să vedeţi, probabil, o plăcuţă pe care scrie Strada Biserica Enei. Strada există, însă nu se găseşte nicio Biserică a Enei. Ceva mai jos, după clădirea Arhitecturii, găsiţi o altă biserică, ce poartă hramul „Sfântul Nicolae dintr-o Zi“. Biserica Enei a existat cândva, chiar vizavi de Teatrul Naţional. Micuţă, veche, construită mai întâi din lemn, în jurul anului 1600. Aproape 100 de ani mai târziu, lăcaşul de cult a fost rezidit, din piatră şi cărămidă, de către jupâneasa Safta, cumnata Doamnei Marica, soţia lui Constantin Brâncoveanu. Însă la sfârşitul lunii aprilie 1977 a fost demolată. Unii spun că din cauza rănilor suferite la cutremur. Alţii susţin că din cauza reconstrucţiei comuniste, cutremurul fiind un pretext. Înca avea pictura murală originală, de o mare frumuseţe, de la rezidirea ei, plus o zonă repictată de Gheorghe Tăttărescu.


Promenadă pe trotuarul iluziilor comunismului

Bd. Unirii (între Piaţa Constituţiei şi locala de vest a Pieţei Unirii)

Persoane participă la evenimentul de redeschidere a fântânilor din Piata Unirii din Bucureşti FOTO Inquam Photos  Octav Ganea

Zona Unirii nu mai e ce-a fost odată. Nu e nici ce-au promis şi visat comuniştii să facă din ea. „Bucureştii se transformă pe zi ce trece într-un oraş modern, capitală a unui stat în care se desăvârşeşte construcţia socialismului. Măreţele construcţii ale socialismului se înalţă în fiecare colţ al oraşului.“ Asta au făcut. Poate că niciun alt cartier nu exemplifică mai bine grandoarea comunistă.

Pornind la pas din zona fântânilor spre Casa Poporului, se merge alene, la umbra castanilor, pe dorinţele sălbatice ale lui Nicolae Ceauşescu. Dictatorul a visat să radă centrul istoric al Bucureştiului pentru a face loc arhitecturii megalomane de o glorie îndoielnică. A început să dărâme mai ales după cutremurul din 1977: de pildă, nou-înfiinţatul cartier, denumit Centrul Civic, avea nevoie de o arteră principală, care avea să înceapă din piata semicirculară din faţa Casei Poporului şi să se întindă, cale de vreo 5 kilometri, până în rondul Pieţei Alba Iulia. Ca orice dictator care se respecta, Ceauşescu a dorit explicit ca noul bulevard să fie mai lat decât Champs-Élysées-ul parizian. Bulevardul Victoria Socialismului a dat, de fapt, o nouă direcţie de dezvoltare a oraşului, pentru că a schimbat axul original, care pleca de la nord spre sud, despicând acum Bucureştiul în cruce, de la est la vest.

Instalarea fântânilor de la Unirii a fost, probabil, cea mai bună idee a arhitecţilor vremii, pentru că amortizează impactul betoanelor din jur şi produc vara o atmosferă tolerabilă. Acum, că au şi program artistic, muzical şi vizual, se poate spune că adună pe bună dreptate cetăţenii urbei în căutare de relaxare în inima oraşului.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite