Limba noastră. Gâlceava înţelepţilor cu mine (II)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fie că vrem, fie că nu vrem, limba română, ca orice limbă vie, îşi va continua parcursul istoric, de înnoire şi preschimbare, până în ziua morţii ultimului său vorbitor. Acest parcurs nu este un fenomen natural, independent de voinţa oamenilor, nu se petrece de la sine, ci rezultă din interacţiunea dintre spontaneitate şi normă, dintre greşeală şi corectitudine, dintre sociolect şi idiolect, dintre memorie şi uitare.

S-ar putea crede, de către un cititor neprevenit, că norma este o invenţie a gramaticienilor occidentali, începând cu Renaşterea. Nimic mai fals, pentru că orice vorbitor, indiferent de epocă sau meridian, fie el şi neştiutor de carte, respectă o „gramatică intrinsecă”, cea pe care o deprinde din copilărie. Aşadar, vorbim cum auzim vorbindu-se, imitându-i pe ceilalţi. Şi aşa a fost secole de-a rândul. Când societăţile au evoluat, a apărut nevoia de a fixa în scris gândurile, experienţele de viaţă, ideile şi credinţele religioase. Astfel, crearea unui al doilea cod, grafo-simbolic, a condus la naşterea şcolii, pentru a se putea astfel asigura înţelegerea textelor. Desigur, acestea fapte sunt elementare şi nu cred că preopinenţii mei le-ar ignora cumva.

Îşi imaginează cineva însă un învăţământ generalizat şi obligatoriu în afara existenţei normei lingvistice oficiale? Dacă nu, atunci de ce sărim ca arşi când auzim vorbindu-se de „normă”? Ce ne face să considerăm represivă preocuparea pentru ortografie sau ortoepie; respectarea morfologiei, o apucătură elitistă; veghea asupra sintaxei, o intervenţie poliţienească; atragerea atenţiei asupra sensului corect a vreunui cuvânt drept o lezare morală, clamată de câţiva academicieni şi profesori aproape senili, care mai bombăne prin presă, când mai bine ar moţăi împăcaţi cu soarta pe fotoliul lor ponosit.

Dl. Mircea Barbu îmi spunea acum două săptămâni: „cu cât observ mai mult acest fenomen de a corecta fiecare forum, fiecare postare, fiecare conversaţie de metrou, cu atât sunt mai deranjat de el la nivel moral.”

Să îmi fie permis să mă îndoiesc că există cineva care ar sta să corecteze fiecare postare pe Facebook sau că s-ar băga ca o viespe afurisită în conversaţiile oamenilor din metrou. Eu mărturisesc că am păcătuit şi voi păcătui, criticând câte o frază nătângă din media, fără să am ceva cu persoana autorului, şi asta pentru că am îmbrăcat şi eu armura quijotescă a incurabililor visători care cred că mai pot „salva” limba română.

Dar aici nu e vorba doar de o atitudine morală. Spun cei ce nu cred că avem dreptul să propovăduim norma, cum o face şi dl. Mircea Barbu, că obiceiul acesta deprins în şcoală ar ţine de fantasmele mele de segregare a celor ce doresc „să fie ascultaţi”, că aş vrea să lovesc în minorităţi, cum e cea rromă sau maghiară (sic!). Până şi o simpla dezbatere de soiul acesta e, in nuce, segregaţionistă: „A promova această dezbatere despre gramatică nu face altceva decât să excludă oamenii din limba lor şi mai ales din societate.” Aşadar, ce alt ţel malefic aş putea avea decât să exclud oamenii din limba lor (sic!) şi, cu siguranţă, din societate!

În alt loc, un alt comentator citează un articol de blog, în care cei ca mine sunt confundaţi cu „puriştii”:

„Teoria «purităţii limbii» este o formă de naţionalism la care aderă astăzi chiar şi cei mai cosmopoliţi dintre noi. Ea vine dintr-o obscură viziune lingvistică esenţialistă. Cu alte cuvinte, susţinătorii acestei teorii, cei care vorbesc cu infatuare despre «corectitudinea» limbii, atât în ce priveşte vocabularul, cât şi gramatica, împărtăşesc credinţa după care limba este un organism dat de-a gata, eventual ajustat din când în când de Academie, pe care trebuie să-l adorăm şi să-l păstrăm «curat», «pur», etc. Dacă această filozofie a limbii ar fi susţinută doar de diletanţi n-ar fi mare scofală, însă cei mai mulţi profesori de română o predică de la catedră şi o impun, necritic, la ore, sub ameninţarea notelor proaste.” (http://senzatia.wordpress.com/2013/09/28/romgleza-si-ipocrita-puritate-a-limbii/)

Autorul care ne acuză de „naţionalism” nu se revendică, ca noi, „dintr-o obscură viziune lingvistică esenţialistă”; el nu poate fi decât corifeul unei viziuni lingvistice cu adevărat luminate, pe care noi, în ignoranţa noastră crasă, nu o avem cum să o cunoaştem. Prin urmare, tagma de academicieni şi profesorii de limba română este un fel de staul de oi negre şi bune de sacrificat. Mă întreb şi eu buimac: oare sub pojghiţa raţionamentului „democratic” nu curg cumva apele otrăvite ale anarhismului?

Ajungem astfel la chestiunea zilei: de ce să mai învăţăm gramatică, de ce să nu expulzăm din şcoli pe profesorii de limba română, de ce să nu lăsăm limba slobodă şi de izbelişte, sau de ce nu ne apucam, mai bine, doar de engleză, căci ea este limba lumii noi (normată şi ea din păcate!)?

Cum aceste idei războinice mă incită, şi că să mă puteţi linşa cum se cuvine, iată ce cred eu despre LIMBA ROMÂNĂ.

Mai întâi, o limbă nu este doar o îngrămădeală de sunete şi litere (mai corect, simboluri) care ne permit să vorbim la telefonul mobil, să cerem un covrig cu mac, să înjurăm un om care ne încurcă în trafic, să agăţăm tipi sau gagici, să protestăm contra urgiei abătute asupra maidanezilor, să punem la cale o spargere, să ne distrăm în cluburi, să urmărim emisiunile de televiziune, să citim tabloidele online, să lipim pe pereţi virtuali reflecţii despre noi şi despre viaţă etc. etc. O limbă este amprenta sufletului celui care o vorbeşte, adică o realitate unică, aidoma fiinţei care îi dă glas. Ea permite gândurilor să fie gânduri, sentimentelor să fie sentimente, faptelor să fie fapte. Prin ea, omul îşi împărtăşeşte, în felul său propriu, emoţiile, sentimentele, reflecţiile, meditaţiile, visurile şi planurile semenilor din anturajul său. Limba noastră, limbă română, nu este superioară niciunei alte limbi, nu este cu nimic mai „dulce” sau mai „frumoasă”, dar este a noastră, adică este singurul bun patrimonial ce nu poate fi alienat de vreun scelerat în nicio împrejurare a existenţei noastre istorice. Pot preaputernicii oameni de azi să vândă altor neamuri palate, păduri şi munţi, dar limba nu se poate. Ea va dăinui câtă vrem vor mai exista români care să o vorbească.

Pentru mine, limba română este trecutul, prezentul şi viitorul nostru ca neam. Este trăirea celor ce au fost aici şi care ne mai vorbesc „nu din gură, ci din carte”, pentru că sunt deja departe. Glumele, poantele, bancurile, necazurile, dezamăgirile, suferinţele au, înainte de orice, o sonoritate românească. Eliade spunea undeva că nu poate scrie literatură într-o altă limbă, pentru că româna este limba în care visează.

Dacă ne simţim cumva mândri de ceea ce suntem, dacă avem o bună imagine despre noi, putem fi siguri că limba ne-a permis să devenim ceea ce suntem. Limba este substanţa esenţială a creşterii şi devenirii spirituale a fiecăruia dintre noi. Mai mult, tot ceea ce ne înconjoară a fost numit mai întâi în română, iar din lumea această făcută şi din aluatul limbii ne vom hrăni toată viaţa. Este, în adevăr, lumea pe care am mutat-o şi pe care o mutăm zi de zi, din afară, în noi.

Dacă aceste lucruri vă spun ceva este pentru că sunt scrise de la suflet la suflet, în limba română. Cei ce spun că norma, adică logica internă a acestei lumi, nu trebuie luată în seamă, nu vă spun fireşte cât de săracă şi şubredă ar deveni lumea voastră în viitor. Nu cei ce vă îndeamnă blând să învăţaţi cum se cuvine româneşte sunt cei ce vă expulzează din lume, ci aceia care vă împing la nepăsare, dezordine şi la neputinţa de a gândi. Odată ajunşi aici, în deşertul populat de milioane de confraţi, cu gândirea schilodită şi cu simţirea atrofiată, veţi fi, dragii mei tineri, pe veci, din ce în ce mai puţin umani şi mai puţin omenoşi. Iar aici nu va trăi nimeni altcineva decât poporul nostru vegetal.

***

GREŞELI MORFOLOGICE.

„a părea” sau „a pare”; „a apărea” sau „a apare”

Îmi imaginez că toată lumea ştie că în limba română sunt patru conjugări, ceea ce ne readuce în minte modelul latinesc. Aceasta înseamnă că orice verb (la infinitiv) trebuie să intre într-una din aceste categorii, prezentând caracteristici de flexiune asemănătoare cu membri aceleiaşi clase.

Astfel, conjugarea I cuprinde verbele terminate în -a (a exista), conjugarea a II-a conţine verbele terminate în -ea (a putea), în conjugarea a III-a includem verbele terminate în -e (a zice), iar în conjugarea a IV-a intră verbele terminate în -i sau (a iubi, a urî). Să mai menţionăm că doar conjugările I şi a IV-a sunt vii, adică primesc noi verbe, în timp ce conjugările a II-a şi a III-a sunt moarte, adică închise, neproductive. Cu toate acestea, se observă un fenomen de instabilitate şi anume: trecerea unor verbe din categoria a II-a în a III-a şi invers.

Dacă românii nu par a avea probleme cu verbele a avea sau a vedea, în schimb, alte verbe din aceeaşi categorie le pun probleme. Mai mult, unele dicţionare, ca DEX-ul, acceptă şi variante:

PĂREÁ, par, vb. II. Intranz. şi refl. 1. (Cu valoare de semiauxiliar de modalitate) A da impresia, a crea iluzia; a avea aparenţa de... ◊ Loc. vb. A-i părea (cuiva) bine = a se bucura. A-i părea (cuiva) rău = a regreta. ◊ Loc. adv. Pare că = parcă1. ◊ Expr. Pe cât se pare = pe cât se vede, pe cât se înţelege. (Rar) (Impers., introduce o propoziţie subiectivă) Părea că mă aflam într-un mare oraş. ● Intranz. (Rar) A atrage atenţia, a impune. 2. A avea impresia, a-şi închipui, a crede. ● A socoti, a aprecia, a considera, a găsi. 3. A se înşela; a i se năzări. [Var.: (rar) páre vb. III] – Lat. parere.

Deşi nu prea are sens să facem previziuni, în cazul verbelor a părea şi a apărea cred că, în timp, schimbarea conjugării este posibilă. Aud tot mai des în jur, la radio şi televiziune: mi-ar pare bine ca X să nu câştige alegerile sau cred că ar apare într-o lumină pozitivă, în loc de mi-ar părea bine ca X să nu câştige alegerile sau cred că ar apărea într-o lumină pozitivă. Eroarea survine, cum se poate lesne observa, la modurile şi timpurile formate cu infinitivul. Nu doar la condiţional o putem remarca, ci şi indicativul viitor: mâine dosarul va apare în presă, în loc de mâine dosarul va apărea în presă.

Mulţi îmi spun că exagerez, alţii spun că şcoala poartă toată vina, că aşa ceva era inadmisibil „în vremurile în care se făcea carte”. Fireşte, niciodată, în timpurile moderne, şcoala nu a fost atât de ineficace. Un laxism social generalizat a condus la fenomene altădată de neadmis. Tinerii absolvenţi de liceu, frumoşi şi zdraveni, nu prea pot formula enunţări mai elaborate, oricare ar fi contextul, nu sunt capabili să susţină discursul şi mă îndoiesc că au bune competenţe la scris. Din aceea, eşecul şcolii nu poate fi privit decât ca eşec social.

„a plăcea” sau „a place”

Dacă consultăm sursele, ar părea că nu este loc de echivoc:

PLĂCEÁ, plac, vb. II. Intranz. şi tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Ştii că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în faţa unei propuneri, a unei afirmaţii etc. care nu-ţi convine, cu care nu eşti de acord etc. Îmi place să cred că... = sper să... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admiraţie, de plăcere, de iubire faţă de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacţie, de mulţumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ● A-i conveni. ● A vrea, a dori. – Lat. placere.

A fost şi este încă o greşeală să spunem mi-ar place să plecăm vineri la munte, în loc de mi-ar plăcea să plecăm vineri la munte. Din păcate, trebuie să constatăm că fenomenul este în plină expansiune. Mi-ar place a devenit atât de des auzit, încât cei ce rostesc corect mi-ar plăcea au început să aibă şovăieli. Aşa acum spuneam, fenomenele acestea sunt istorice, s-au produs încă din latină, induc instabilitate şi nesiguranţă, dar şcoala trebuie să poată da răspunsurile formative corecte.

„a face” sau „a făcea”

Chiar dacă conjugarea a III-a pare mai bine asimilată, şi doar un număr mic de persoane conjugă unele verbe ca a bate, a trimite, după modelul conjugării a II-a, astăzi se aude şi mi-ar făcea plăcere (proximitatea de „plăcere” să fie de vină?), în loc de mi-ar face plăcere. Să nu ne iluzionăm. Alunecările în păcat sunt tot mai dese, aşa că, auzim: crezi că îmi va trimitea banii; chiar dacă l-aş bătea toată ziua, el face tot ce vrea el, în loc de: crezi că îmi va trimite banii?; chiar dacă l-aş bate toată ziua, el face tot ce vrea el.

Voi cum ziceţi: de ce or cade sau de ce or cădea toate pacostele pe noi?

***

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR.

„Aici se confruntă bani contra bani. Soros contra RMGC” (Adevărul, 12.09.2013); „În derby-ul Rapid – Dinamo se confruntă cel mai bun atac contra cea mai bună apărare” (Gazeta Sporturilor, 11.03.2013)

„A se confrunta”: ceva sau cineva cu altceva sau altcineva. Prepoziţia corectă este „cu”, nu „contra”.

„Românii şi bulgarii sunt cetăţeni cu drepturi depline ale Europei, dar cu toate acestea puterile vechi se comportă ca şi cum statutul nostru ar fi cel de emigrant.” (Adevărul, 16.10.2013)

Articolul posesiv (genitival) se acordă aici cu „cetăţeni”, prin urmare trebuie spus şi scris: „Românii şi bulgarii sunt cetăţeni cu drepturi depline ai Europei…”.

***

POVESTEA VORBEI.

„Academie”. Nu mă îndoiesc de faptul că orice cititor ştie ce este o academie, dar am reprodus acest articol amplu, cu caracter enciclopedic, de pe Internet, pentru ne aduce aminte de academii româneşti din vremuri apuse, dar nu mai puţin vrednice de memorie:

academíe, academii s. f. 1. Societate de savanţi, literaţi, artişti etc.; instituţie superioară de cultură, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea ştiinţelor şi artelor. ♦ Academia = şcoală filozofică (c. 387 î. Hr. – 529 d. Hr.) fundată de Platon la Atena. Academia domnească din Bucureşti = şcoală superioară domnească înfiinţată la Bucureşti de Constantin Brâncoveanu în 1694 la m-rea Sf. Sava. Aici se studiau, printre altele, literatura şi filozofia antică şi creştină. Academia domnească din Iaşi = şcoală superioară domnească creată la Iaşi în 1714 de domnitorul Alexandru Mavrocordat (1711-1716), cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, care era şi conducătorul acestei academii. A fost reorganizată de mai multe ori şi a funcţionat până în 1821. Academia Vasiliană = şcoală superioară domnească înfiinţată în 1640 la Iaşi de Vasile Lupu. A funcţionat în clădirile bis. Sf. Trei Ierarhi şi a avut conducător pe Sofronie Poceatki, fost rector al Academiei din Kiev. Una dintre principalele materii de învăţământ era teologia. Academia duhovnicească de la Putna = instituţie de învăţământ înfiinţată la m-rea Putna în 1759 de Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei, după modelul Academiei movilene de la Kiev. Se predau materii teologice şi de cult, literatură bizantină ş.a. Aici a funcţionat ca profesor şi director arhimadritul Vartolomeu Măzăreanu. Academie Mihăileană = prima şcoală românească din Moldova (1835-1847), înfiinţată la Iaşi sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi, în cadrul căreia a funcţionat şi o facultate de teologie, ale cărei cursuri se ţineau la Seminarul de la Socola. Academia Română = cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România. Iniţial a fost înfiinţată la 1 aprilie 1966 sub denumirea de „Societatea literară română”, iar în 1879 de Academia Română. Dintre clericii români au fost aleşi ca membri ai Academiei (în ordinea cronologică a alegerii): (1867-1879) membru titular: Melchisedec Ştefănescu; membri corespondenţi: Sava Popovici-Barcianu, Zaharia Boiu, Gavrilă Pop, Ioan Popescu; membri de onoare: Grigore Silaşi, Andrei Şaguna; (1880-1918) membri titulari: Augustin Bunea, Vasile Mangra, Ioan Lupaş, Simion Florea Marian; membri corespondenţi: Dimitrie Dan, Iosif Goldiş, Gheorghe Popovici; membri de onoare: Athanasie Mironescu, Ilarion Puşcariu, Iosif Gheorghian, Iosif Naniescu, Nicodim Munteanu, Pimen Georgescu, Eusebiu Popovici; (1918-1948) membri titulari: Nicolae Colan, Nicolae M. Popescu; membri de onoare: Gheorghe Ciuhandu, Vasile Gheorghiu, Iuliu Hossu, Iacov Antonovici, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Nicolae Ivan, Roman Ciorogariu, Vladimir Vasile de Repta; (1949-1989) membri titulari: Ion Agârbiceanu, Gala Galaction (Grigore Pişculescu); (10 septembrie 1991) Dumitru Stăniloaie. 2. Şcoală de învăţământ superior. ♦ Academia de muzică religioasă = instituţie de învăţământ superior, înfiinţată în 1928 pe lângă Patriarhia Română, având ca directori, printre alţii, pe Constantin Brăiloiu (1929-1935) şi pr. Ioan D. Petrescu (1939-1941). A avut ca profesori pe Constantin Brăiloiu, George Breazul, Ioan Chirescu, Paul Constantinescu, Gheorghe Cucu, Dimitrie Cutava, Ion Dumitrescu, Gheorghe Folescu, Mihail Jora, pr. Ioan D. Petrescu şi Ion Popescu-Pasărea. În 1941 a trecut ca secţie la Academia regală de muzică şi artă dramatică, sub directoratul lui Mihail Jora, şi a funcţionat până în 1948, când a fost desfiinţată prin Legea de reorganizare a învăţământului superior. În acelaşi an au fost desfiinţate toate formele de învăţământ muzical religios, în afară de seminariile şi institutele teologice. – Din fr. académie, lat. academia. (DICŢIONAR RELIGIOS, 1994)

Calea prin care acest cuvânt a pătruns în limba noastră este triplă: fr. académie, it. accademia, lat. med. academia, acesta din urmă din gr. akademeia. Numele vine de la grădinile lui Academos, de lângă Atena, unde Platon dădea învăţătură discipolilor săi. Academos este un erou mitologic care apare în povestea răpirii Elenei de către Teseu. Pentru a evită războiul, acesta le divulgă fraţilor Elenei, lui Castor şi lui Polux, locul unde sora lor se afla ascunsă. Se spune că acolo s-ar fi aflat mormântul lui Academos, în apropiere de Keramicos, cimitirul vechii Atene, înconjurat de acele grădini sacre. Cert este că pe acest loc şi-a aşezat Platon Academia (386-385 î. H.). Numele Şcolii filosofice platoniene s-a suprapus, cum arată unii cercetători, peste numele mai vechi al locului, Hekademeia, adică „în afara zidurilor” Atenei. (cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Akademos). În limbile romanice, termenul este atestat mai întâi în italiană, secolele XIII-XIV, apoi franceză, c. 1535.

Iată şi neliniştile lui Alecsandri legate de „învăţarea limbii româneşti” şi de intrarea la Academia ieşeană:

„Fiindcă şcoalele, singurul mijloc de luminare pentru popor, au fost totdeauna neîngrijite de ocârmuire şi fiindcă Mihail Sturza nu numai că nu a urmat glăsuirii Reglementului despre înformarea şcoalelor, ci dimpotrivă a înăduşit pe cât a putut dezvoltarea învăţăturilor în ţară, precum se dovedeşte prin desfiinţarea claselor celor mai însemnate din Academie şi prin nepunerea în lucrare a reformelor propuse de către comisia şcoalelor, Obştea cere: „Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională, spre răspândirea luminilor în tot poporul“, căci acum învăţarea limbii româneşti este dispreţuită şi intrarea în Academie este iertată numai celor care au bani, iar nu poporului sărac.” (ALECSANDRI, V., Protestaţie în numele Moldovei, al omenirii şi al lui Dumnezeu)

Alte eponime legate de ideea de şcoală, ateneu, liceu.

„Acarul Păun”. În multe situaţii o persoană nevinovată ajunge să plătească pentru o faptă pe care nu a comis-o. Acarul Ion Păun nu este un personaj de ficţiune populară sau literară. Iată povestea, bine documentată, relatată cu farmec de Costin Tuchilă pe blogul „Liber să spun”:

„Expresia «acarul Păun» este binecunoscută, folosită frecvent cu sensul de „ţap ispăşitor”, în contextul în care adevăraţii vinovaţi pentru o faptă gravă scapă nepedepsiţi sau cu pedepse minime, în schimb este pedepsită sever fie o persoană nevinovată, fie una care are o vină mai mică. I se asociază şi alt context semantic – aproape subînţeles: neavând relaţii sau vreo funcţie importantă, respectivul trage ponoasele pentru ceilalţi, uneori în mod dramatic.

Puţini mai ştiu astăzi provenienţa exactă a expresiei, complexul de factori care au făcut-o să intre în vocabularul curent al limbii române de peste opt decenii. Mulţi bănuiesc o întâmplare legată de calea ferată, ceea ce este real, dar detaliile rămân obscure.

«Acarul Păun» nu e o legendă, este chiar numele lucrătorului feroviar implicat în cumplitul accident din 2 iulie 1923, din gara Vintileanca (astăzi Săhăteni), în apropiere de Mizil. A fost una dintre catastrofele din istoria Căilor Ferate Române, datorată unui lanţ de erori umane dar şi stării proaste a infrastructurii feroviare din acei ani, pe care presa o semnala. Lingvistic vorbind, rolul presei în lansarea expresiei a fost, se pare, substanţial, pentru că, după sinistra ciocnire din staţia Vintileanca, apăreau atunci, o dată în plus, problemele tehnice ale căilor de rulare şi mai ales ale instalaţiilor aferente.

Omul se numea Ion Păun, era din comuna Jugureni (Prahova) şi lucra ca acar în staţia Vintileanca. În ziua de 2 iulie 1923 era în serviciu la cabina nr. 1 (intrarea în staţie dinspre Mizil) şi a fost găsit principalul vinovat de accidentul în care au murit 75 de oameni, iar peste 200 au fost răniţi, mulţi dintre ei, grav. Condamnat la ani grei de închisoare, a fost eliberat în 1934 şi a murit, în vârstă de 54 de ani, la puţin timp după ce a ieşit din puşcărie. Din derularea faptelor se poate observa că acarul a avut partea lui de vină, numai că nu era singurul vinovat şi nu numai el trebuia să primească pedeapsa cu închisoarea. Dar el a fost până la urmă „ţapul ispăşitor”, fiind cel mai umil dintre toţi şi, în ciuda scandalului de presă, motivat de altfel, şi a pledoariei avocatului, a încasat o pedeapsă drastică.” (Puteţi citi continuarea pe http://libersaspun.3netmedia.ro/cultura/acarul-paun/)

Şi autorul conchide:

„Scandalul a fost unul de proporţii. Numărul de morţi şi răniţi era într-adevăr foarte mare iar împrejurările în care s-a produs catastrofa, aproape neverosimile. Confirmarea arestării acarului Ion Păun, omul cel mai căutat, a venit de la Tribunalul Buzău în 9 august 1923. În pledoaria sa din 23 august 1923, avocatul acarului a demonstrat cu acte că sărmanul lucrător făcuse demersurile necesare pentru înlocuirea macazului defect: un raport către superiori prin care arăta că acest macaz de la cabina nr. 1 prezintă grad ridicat de uzură şi se poate oricând bloca. Nu-l ascultase însă nimeni, pe cine interesa raportul unui biet acar dintr-o biată gară de sat… A fost însă suficient pentru ca presa să explodeze şi să ceară achitarea nefericitului. Zadarnic. El a fost cel condamnat, în timp ce şeful gării şi impiegatul au scăpat doar cu destituirea. Cât despre mecanicul Pacificului, arestat în grabă, în primul moment, dar nevinovat şi desigur eliberat, ne putem imagina prin ce frământări a trecut. Pentru că întotdeauna un asemenea om, primul care înţelege cum s-a produs carnagiul când coboară de pe locomotivă, alături de fochist, îşi poate pune problema dacă nu cumva mai era ceva de făcut, dacă nu putea evita, printr-o minune, dezastrul, fie şi cu o şansă de unu la mie.”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite