Mic îndreptar privind cele mai frecvente greşeli de limbă. Dificultăţi fonetice

Se simte cineva mai cult ignorând regulile?

Ne-am propus, de-a lungul unei serii de articole, să prezentăm cele mai frecvente dificultăţi de limbă, surprinse în manifestările actuale, dificultăţi atât de pronunţie, cât şi de scriere. Să o spunem de la început: multe dintre aceste perturbări se datorează cu precădere transformărilor din societatea românească din ultimii douăzeci şi cinci de ani.

Poate că nu toată lumea ştie, dar Academia Română este forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii”. Acest lucru este stabilit conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001. Ministerul Educaţiei este, astfel, obligat să vegheze, în întreg sistemul de învăţământ, asupra respectării acestor norme. De asemenea, instituţiile statului, mijloacele de comunicare în masă, editurile etc. sunt obligate să respecte normele Academiei, în beneficul societăţii şi al prezervării celui mai importat patrimoniu al neamului. Respectul pentru normă însemnă, deopotrivă, acceptarea normalităţii în folosirea limbii. Fireşte, „normalitatea” are pentru noi şi un sens „median”, aşa cum termenul este folosit în ştiinţele umane sau sociale.

Cu toate acestea, trebuie arătat că mişcarea de protest împotriva Hotărârii Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „â” şi „sunt”, se menţine, o serie de publicaţii sau figuri publice utilizând încă norma anterioară. S-a creat astfel, nu ştim pentru câtă vreme, o situaţie ciudată: în România, uneori în aceiaşi publicaţie, cum este „Adevărul”, de pildă, sunt folosite ambele norme. Rebeliunea nu este, totuşi, un semn de maturitate. În această privinţă, Ioana Vintilă-Rădulescu, coordonatoarea Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, afirmă:

„Considerăm neavenită continuarea războiului celor două litere, „â din a” şi „î din i”: indiferent de motivaţii, schimbarea, din nou, a acestei convenţii grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o cultură care pretinde a fi luată în serios.”

Personal mă îndoiesc că pretindem, culturaliceşte, a fi luaţi în serios. De aceea, principial, trebuie să fiu de acord că nu văd niciun beneficiu în a continua „rezistenţa ortografică”. Mai mult, pentru tinerii de azi, cu atâtea ezitări în folosirea corectă şi expresivă a limbii noastre, o socotesc o încăpăţinare pernicioasă. Este adevărat că, de-a lungul scurtei noastre istorii culturale moderne, o serie de cărturari sau scriitori şi-au impus idiolectul (varianta proprie) în dauna normei. În ciuda faptului că o cultură poate tolera fonetisme regionale, populare, familiare, nu este firesc ca orice fragment din clasici, folosit de manuale, să impună o serie de note sau recursul la glosar, ca şi cum am avea de-a face cu mostre arhaice sau folclorice.

Un al doilea curent perturbator este legat de o convingere semidoctă: limba noastră ar avea de câştigat dacă s-ar elimina diacriticele. În treacăt fie spus, ceea ce m-a mirat şi mă miră încă este faptul că statul permite comercializarea de computere, uneori în şcoli, fără o tastatură care să conţină semnele alfabetului nostru. Prin toate ţările pe unde am umblat, peste tot am dat de tastaturi adaptate. În Franţa, ai tastatura franceza, în Portugalia, pe cea portugheză, în Spania, pe cea spaniolă, iar acest fapt este generalizat. Deşi în România am văzut odată o tastatură cu caractere româneşti, nu am putut să o examinez pe îndelete, aşa că nu pot decât să-i arestez existenţa. Este evident că nu veţi găsi în lumea occidentală pagini serioase pe Web, mai ales cele realizate din fonduri europene, care să nu respecte normele ortografice şi de punctuaţie ale limbilor respective. Ideea că lumea se îndreaptă spre simplificare este poate un adevăr, dar, deocamdată, nimic nu ne îndreptăţeşte să nesocotim legile ţării. Norma lingvistică este un fapt obligatoriu pentru toţi cei şcoliţi sau care se vor şcoli. Mă întreb, cărui fapt îi datorăm atâta revoltă potrivnică? Scrie cineva capodopere ignorând normele?

Se simte cineva mai cult ignorând regulile?

În articolul de săptămâna trecută am tratat chestiunea alfabetului limbii române. Voi rezuma azi punctul meu de vedere, apoi vom trece în revistă cele mai frecvente probleme de ortoepie (pronunţie) şi ortografie (scriere) actuale. Am susţinut în privinţă alfabetului limbii române, piatra de temelie a exprimării în scris, că Academie ar trebui să menţină norma din 1995, la care se pot adăuga, ca tolerate, pronunţiile „şcolare” sau cele „străine”, impuse prin tradiţie, dar că ar fi bine să detaşăm o singură formă de pronunţare a literelor alfabetului nostru. Spre bucuria mea, un număr mare de cititori au apreciat acest punct de vedere. Le mulţumesc şi pe această cale.

Vom trece acum în revistă dificultăţile fonetice, altfel spus, cele legate de cum scriem anumite sunete sau de cum pronunţăm anumite litere. Din motive de economie, acest „mic manual” prezintă doar cazurile raportate ca având o mare frecvenţă.

• Se scrie şi se pronunţă a, nu ea: aşază (nu aşează); deşartă (nu deşeartă); înşală (nu înşeală); şade (nu şeade).
• Se scrie şi se pronunţă ă, nu e: grijă (nu grije); îngraşă (nu îngraşe); plajă (nu plaje); uşă (nu uşe).
• Se scrie î, nu â: bineînţeles (nu bineânţeles); subînţeles (nu subânţeles).
• Se scrie â, nu i: creând (nu creind).
• Se pronunţă ie, nu e: eu (ieu, nu eu); el (iel, nu el); ea (ia, nu ea); ei (iei, nu ei); ele (iele, nu ele); eşti (ieşti, nu eşti); este (ieste, nu este); e (ie, nu e); eram (ieram, nu eram); erai (ierai, nu erai); era (iera, nu era); eraţi (ieraţi, nu eraţi); erau (ierau, nu erau). Această pronunţie, fără i asilabic iniţial, se aude frecvent la şcolarii mici atunci când citesc.
• Se pronunţă e, nu ă: de (de, nu dă); pe (pe, nu pă).
• Se scrie şi se pronunţă e-e, nu eie: alee (ale-e, nu aleie); idee (ide-e, nu ideie); licee (lice-e,nu liceie).
• Se scrie şi se pronunţă cunoştinţă, nu cunoştiinţă.
• Se scrie şi se pronunţă ea, nu a: greşeală, nu greşală.
• Se scrie şi se pronunţă e-e, nu ei: aceea, nu aceia (la feminin); creează nu creiază.
• Se scrie şi se pronunţă o-o, nu o: alcool, nu alcol; cooptează nu coptează; zoologie nu zologie. Reducerea la vocală se face, mai ales, în vorbire.
• Se pronunţă cu accentul pe radical persoana I plural a indicativului prezent al verbelor de conjugarea a III-a: facem, nu făcem; zicem, nu zicem.
• Numelor proprii provenite din substantive comune se pronunţă astfel: Ciubotariu, nu Ciubotariu; Coşeriu, nu Coşeriu; Pescariu, nu Pescariu; Morariu, nu Morariu; Olariu, nu Olariu; Treistariu, nu Treistariu. Deşi greşită, această pronunţie este foarte răspândită la televiziune, radio, cu acordul tacit al persoanelor care poartă aceste nume.
• X se pronunţă gz, nu cs: examen, exemplu, exact, exil.
• X se pronunţă cs în: excludere, explozie, expediţie.
• Se scrie şi se pronunţă z, nu s: cizmă, nu cismă; cizmar, nu cismar; izlaz, nu islaz.
• Prefixele sau prefixoidele se scriu legat, nu cu cratimă, ca în alte limbi: antifraudă, nu anti-fraudă; postuniversitar, nu post-universitar; transatlantic, nu trans-atlantic.
• Se scriu cu consoane duble: înnoda, înnoi, înnopta, înnora; interregn, interrelaţie; transsiberian, transsexual.

(va continua)