Mic îndreptar privind cele mai frecvente greşeli de limbă. Dificultăţi gramaticale (IV)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cum se maltratează verbele româneşti?
Cum se maltratează verbele româneşti?

Încheiem astăzi dificultăţile morfologice persistente. De aceea, nu voi relua toate aspectele din „Îndreptar”, ci doar pe cele curente, discutând şi unele tendinţe recente. Actuala fază se caracterizează îndeosebi prin absenţa modelelor de limbă. Jurnalismul nu mai are demult un stil îngrijit, lumea citeşte tot mai puţin, administraţia centrală nu iese din „limba de lemn“ ş.a.m.d.


Aici nu este vorba doar de greşeli, ci de o indigenţă în folosirea creatoare a limbii. Ne aflăm într-o epocă de sărăcire şi schilodire a celui mai de seamă patrimoniu al neamului românesc. Limba română le pare multora ca excesiv de greoaie, inexpresivă, sau chiar inutilă, drept pentru care nici nu o mai folosesc, preferând engleza. Dar despre „mărirea şi decăderea” limbii noastre, în vremurile acestea, voi vorbi cu altă ocazie, pe baza unui studiu care se va încheia în curând.

VERBUL

Verbele româneşti continuă să fie „maltratate“ după cum se va arăta în cele ce urmează.

  • Unele verbe neologice de conjugarea I nu prezintă alternanţa -o /-oa: invoc, invocă, să invoce, nu invoacă, să invoace; abrog, abrogă, să abroge (nu abroagă, să abroage). La fel: aloc, alocă, să aloce; evoc, evocă, să evoce; revoc, revocă, să revoce. Greşelile provin din analogia cu convoc, convoacă, să convoace; provoc, provoacă, să provoace, unde alternanţa este corectă.
  • Verbele a decerna şi a se prosterna fac la indicativ prezent, persoana I, a II-a, a III-a singular, precum şi la conjunctivul prezent: decernez, decernezi, decernează, să decernez etc., nu decern, decerni, decernă, să decern etc.; mă prosternez, te prosternezi, se prosternează, să mă prosternez, nu mă prostern, te prosterni, se prosternă, să mă prostern etc. (cf. DOOM, 2005)
  • Se scriu şi se pronunţă fără -ez, la indicativ prezent, persoana a III-a singular, verbele: a ignora (ignoră), a îndruma (îndrumă), a înfoia (înfoaie). (cf. DOOM, 2005)
  • Se scrie şi se pronunţă fără şi cu -ez, în această ordine, la indicativ prezent, persoana a III-a singular, verbul: a înjgheba (înjghebează / înjgheabă) ş.a. (cf. DOOM, 2005)
  • Verbul a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui, nu (să) continuu, ca şi la persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia). (cf. DOOM, 2005)
  • Se pronunţă, cu accentul pe prima silabă, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoanele I şi a II-a plural, verbele de conjugarea a III-a: batem, bateţi, să batem, să bateţi, nu bătem, băteţi, să bătem, să băteţi; facem, faceţi, să facem, să faceţi, nu făcem, făceţi, să făcem, să făceţi; mergem, mergeţi, să mergem, să mergeţi, nu mergem, mergeţi, să mergem, să mergeţi.
  • Verbul a scrie, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoanele I şi a II-a plural, se scrie şi se pronunţă scriem, scrieţi, să scriem, să scrieţi, nu scrim, scriţi, să scrim, să scriţi.
  • Se scriu şi se pronunţă fără -esc, la indicativ prezent, persoana a III-a singular, verbele: a bombăni (bombăne), a dăinui (dăinuie), a ţârâi (ţârâie); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”. (cf. DOOM, 2005)
  • Se scriu şi se pronunţă cu şi fără -esc, la indicativ prezent, persoana a III-a singular, verbele: a biciui (biciuie / biciuieşte), a birui (biruie / biruieşte) ş.a. (cf. DOOM, 2005)

„În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.

Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.” (Ioana Vintilă-Rădulescu, Ce e nou în DOOM, Internet)

  • Verbul a mirosi are, la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros, nu (ei) miroase.
  • Verbul a fi, la indicativ prezent, persoana I singular şi plural, persoanele a II-a şi a III-a singular, se scrie şi se pronunţă sunt, suntem, sunteţi, nu sînt, sîntem, sînteţi. De asemenea, verbul a fi, la indicativ prezent, persoanele I şi a II-a plural, se pronunţă suntem, sunteţi, nu suntem, sunteţi.
  • Verbele a aprinde, a arde, a auzi, a cădea etc. se scriu şi se pronunţă la persoana I singular a indicativului prezent şi la persoana a III-a singular şi plural a conjunctivului prezent: aprind, să aprindă, nu aprinz, să aprinză; ard, să ardă, nu arz, să arză; aud, să audă, nu auz, să auză; cad, să cadă, nu caz, să cază.
  • Verbele a pieri, a sări etc. se scriu şi se pronunţă la persoanele I şi a II-a singular ale indicativului prezent şi la persoana a III-a singular şi plural a conjunctivului prezent: pier, pieri, să piară, nu piei, să pieie; sar, sari, să sară, nu sai sau sări, să saie.
  •  Este neliterar verbul a vroi (rezultat din contopirea verbelor literare a vrea cu a voi) cu respectivele sale forme nerecomandate: vroiesc, vroieşti, am vroit, vroiam, vroiai etc.
  • Verbul a trebui, ca impersonal, are forme doar pentru persoana a III-a singular: trebuie, trebuia, a trebuit, să trebuiască etc., nu trebuieşte, să trebuie. Când nu este impersonal, are forme şi pentru persoana a III-a plural: Actele îmi trebuiau la bancă.
  • Verbele de conjugarea a IV-a terminate în -i se scriu şi se pronunţă, la persoana I a perfectului simplu, (eu) sfârşii, venii, iar la persoana a III-a: (el) sfârşie, veni.
  • Conjunctivul prezent al verbului a avea se scrie şi se pronunţă la persoana a III-a singular şi plural: să aibă, nu să aibe.
  • Auxiliarul persoanei I singular al condiţionalului optativ se scrie şi se pronunţă aş, nu aşi.
  • Imperativul negativ al verbelor a duce, a face, a zice se scrie şi se pronunţă: nu duce, nu face, nu zice, şi nu nu du, nu fă, nu zi. La imperativul afirmativ aceste ultime forme sunt cele corecte: du, fă, zi. Scriem cu un singur i: zi (ceva)!, nu zii (ceva)!
  • Imperativul negativ al verbului a fi se scrie cu un singur i: nu fi (rău)! În schimb, imperativul afirmativ se scrie cu doi i: fii (bun)!
  •  Se scrie şi se pronunţă, la infinitiv, a apărea, a cădea, a plăcea, a prevedea, nu a apare, a cade, a pare, a place, a prevede. La fel, la indicativul viitor şi la condiţionalul optativ: va apărea, ar apărea, nu va apare, ar apare etc.
  • Se scrie şi se pronunţă, la infinitiv, a face, nu a făcea. La fel, la indicativul viitor şi la condiţionalul optativ: va face, ar face, nu va făcea, ar făcea.
  • Verbele de conjugarea a IV-a terminate în -î, se scriu cu această literă la finală, nu cu -â: a hotărî, nu a hotărâ, etc.
  • Se scrie cu â gerunziul format cu -ând: cântând, având, făcând, urând.

(va continua)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite