Palatul Ştirbei, decăderea: „Caracterul decorativ în stil Empire şi Biedermeyer a dispărut cu desăvârşire“

Palatul Ştirbei de pe Calea Victoriei, o bijuterie arhitecturală, astăzi aflată în ruină. Fotografii: stirbey.com

Eleganţa de odinioară a Palatului Ştirbei a fost ştirbită. A fost, pe rând, epicentru al distracţiei bucureştene, reşedinţă a domnitorului, magazin de desfacere şi sediu de muzee. Astăzi, soarta lui e incertă şi stă în pixul instituţiilor statului şi în dorinţa de profit a investitorilor.

Pe Calea Victoriei 107 se găseşte o perlă arhitecturală în prăbuşire. Frumuseţea coloanelor şi a ancadramentelor dantelate e ştirbită de tencuiala căzută, de tabla ruginită, de pereţii umezi şi găuriţi. Bătrânul Palat Ştirbei păstrează, însă, în spatele „ridurilor“, eleganţa de odinioară.

Somptuoasa construcţie e sinonimă cu istoria şi datează chiar dinainte de făurirea Micii Uniri. În prima jumătate a secolului XIX, în vremurile când tinerii intelectuali mergeau la studii la Paris şi se întorceau cu visuri revoluţionare şi idealuri naţionale, Barbu D. Ştirbei – bunicul politicianului şi confidentului reginei Maria, Barbu A. Ştirbei – hotărăşte că unui mare logofăt i se potriveşte o reşedinţă mare. Aşadar, în 1835, îşi alege parcela ce o deţinea pe Podul Mogoşoaiei şi îi încredinţează lucrările de construcţie arhitectului francez Michel Sanjouand, în acel moment arhitect-şef al Capitalei. Alegerea a fost în pas cu moda: neoclasicul, cu tot peisajul lui.

Balurile, faima şi mândria

După inagurare, balurile şi seratele dansante au început să-i aducă faima noului palat. Una dintre poveşti aminteşte petrecerea dată cu ocazia vizitei prinţului Albert de Prusia din 22 iunie 1843: „Totul este occidental în salonul cel mare, mobilier, luminăţie, pendula deasupra căminului, toaletele doamnelor şi fracurile domnilor, numai câţiva boieri bătrâni îngiubeniţi şi un arnăut în fustanelă şi turban mai amintesc de Orientul apropiat“.

În 1849, locuinţa familiei capătă rang de Palat Domnesc, căci Barbu Ştirbei devine domn al Ţării Româneşti. De aceea, lângă palat, a fost construită o nouă clădire, mai mică, destinată Corpului de Gardă. În toamna lui 1853, ruşii intră în ţară, iar Ştirbei fuge la Viena. Şi cum palatul era liber, noii lideri îl transformă în propria reşedinţă. Câteva luni mai târziu, istoria consemnează vizita uneia dintre cele mai îndrăgite vedete ale cancanului parizian: Rose Pompon. Ea era doar în trecere, dar îşi dorea cu ardoare paşaportul către Rusia, garanţie pe care i-o putea oferi doar Feldmareşalul Paschievici. Legenda spune că, după ce au petrecut la palat, Rose a plecat cu braţul plin de liliac din curtea reşedinţei. Completarea vine din cartea „Podul Mogoşoaiei“, de Gheorghe Crutzescu: „După mulţi ani, la Paris, Rose Pompon, deschizând o carte, găseşte într’ânsa o floare uscată de liliac şi o panglicuţă pe care sta scris: «fleur de lilas, cueillie le 21 avril dans le jardin du Palais Ştirbey, occupe par le Marechal P. Grand jour de bonheur». Azi, un liliac mare mai înfloreşte în grădina Palatului. Cine ştie, este poate acelaşi de la care a rupt mareşalul câteva fire, acum 90 de ani“.

Mi se pare că în această grădină romantică, pe care două generaţii succesive au lăsat-o să se prăpădească, am simţit pentru prima dată plăcerea de a trăi, acea emoţie şi moleşeală care pun stăpânire pe noi odată cu primele zile frumoase de primăvară. Eliza Brătianu, nepoata domnitorului Barbu Ştirbei

Foto: Palatul Ştirbei, la finalul secolul al XIX-lea. Sursa: stirbey.com

Magazinul Ştirbei de pe Victoriei

După moartea lui Barbu Ştirbei, palatul trece în posesia fiilor săi, Gheorghe şi Alexandru. Celui din urmă îi sunt atribuite cele mai cunoscute modificări ale clădirii. În 1882, Friederic Hartmann realizează un plan de îmbunătăţire a faţadei, care se remarcă printr-un etaj cu turn şi cele patru cariatide. Mai apoi, la sfârşitul secolului XIX, reşedinţa nobiliară e din nou reamenajată. Clădirea fostului corp de gardă devine Magazinul Ştirbei, iar în spate, în zona dinspre străzile Banului şi Budişteanu, se vor construi Pivniţele Ştirbei şi clădirea pentru Administraţia Centrală a Bunurilor Ştirbei.

În perioada interbelică, aceste pivniţe sunt extinse şi unite printr-o galerie subterană de vechile pivniţe ale palatului – afacerile nu trebuiau să întrerupă liniştea rezidenţilor. Palatul Ştirbei nu era apreciat doar pentru eleganţa arhitecturală sau pentru evenimentele pe care le găzduia, ci şi pentru grădinile sale. Cea din spatele clădirii a rămas neparcelată mult timp, chiar şi în perioada comunistă, însă curtea de onoare, cea din faţă, s-a diminuat treptat, cu fiecare modificare a Căii Victoriei.

Despre curtea palatului, Eliza Brătianu spunea: „Închisă din toate părţile, răspândind miros de liliac şi salcâm, era plină de micşunele. Mi se pare că în această grădină romantică, pe care două generaţii succesive au lăsat-o să se prăpădească, am simţit pentru prima dată plăcerea de a trăi, acea emoţie şi moleşeală care pun stăpânire pe noi odată cu primele zile frumoase de primăvară“.

Comuniştii calcă totul în picioare

Una dintre cele mai mari distrugeri provocate proprietăţii Ştirbei de pe Calea Victoriei a fost dărâmarea capelei palatului. Domnitorul Barbu Ştirbei s-a îngrijit de soarta micului lăcaş chiar şi prin testament, lăsând-o moştenitorilor „sub îndatorire de a ţine capela din palatu în toată vremea cu cea mai bună orânduială spre pomenirea noastră“. O mărturie despre capelă vine tot de la Eliza Brătianu, nepoata domnitorului: „O bisericuţă (paraclis) la care conducea o sală lungă, îngustă, plină de mister şi groază, întregea acest apartament pe care tata l-a schimbat cu totul după războiul din 1877“. Se pare că edificiul a fost dărâmat în anii 1980, perioadă când regimul comunist a dispus distrugerea mai multor lăcaşe de cult.

În 1948, la naţionalizare, nu mai contau moştenitorii sau istoria. Totul trecea în folosinţa statului. Consecinţele aveau să fie imediate şi devastatoare: în 1954, arhitectul Duiliu Marcu, membru al Direcţiei Generale a Monumentelor Istorice, conchidea raportul amplu al distrugerilor. „Astfel, caracterul decorativ foarte precis în stil Empire şi Biedermayer al acestei vechi locuinţe, care reprezenta un document arhitectural preţios a dispărut cu desăvârşire“. De la preluarea de către stat, în 1948 şi până în 1954, Palatul Ştirbei a fost sediu al administraţiei Uniunii Femeilor Democrate din România. Apoi, clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Populară până în 1977, când e afectată de cutremur. După o reabilitare superficială, palatul a găzduit Muzeul ceramicii şi sticlei, instituţie ce a funcţionat aici până în 1994.

După 20 de ani, nimic de bine

Odată cu închiderea muzeului, în 1994, Palatul Ştirbei a fost trimis pe lungul drum al retrocedărilor. În 2004, moştenitorii dinastiei Ştirbei intră în posesia bunurilor, iar un an mai târziu, palatul este vândut, pentru 11 milioane de euro, omului de afaceri Ovidiu Popescu. Cu toate că atât palatul, cât şi anexele erau catalogate monumente de categoria A (de interes naţional), grajdurile şi cramele au fost dărâmate, fiind declarate la o altă adresă.

Aprobările pentru dărâmare şi construirea unui mall au venit fără întârziere de la Ministerul Culturii, de la Direcţia de Cultură a Municipiului Bucureşti şi de la Primăria Sectorului 1. Nu şi de la Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, semnătură fără de care niciun alt aviz nu s-ar fi putut da. Din acest motiv, Palatul Ştirbei a generat prima anchetă a DNA pe tema clădirilor de patrimoniu distruse. Pe lista persoanelor anchetate de procurori se află fostul primar al Sectorului 1, Andrei Chiliman, fostul arhitect-şef al Sectorului 1, funcţionari ai Direcţiei de Cultură a Municipiului Bucureşti şi fostul secretar de stat în Ministerul Culturii, Radu Boroianu.

După moartea lui Ovidiu Popescu, în 2011, palatul a intrat în posesia fiului său, Alexandru. În luna mai 2019, clădirea a fost vândută companiei imobiliare Hagag, care în prezent doreşte ridicarea unei clădiri cu şapte etaje în grădina istorică a palatului. Elaborarea planului urbanistic zonal a fost pusă în dezbatere publică de Primăria Municipiului Bucureşti (PMB) în timpul stării de urgenţă, dar la intervenţia societăţii civile, perioada de dezbatere a fost reluată după 15 mai. Până în momentul redactării acestui text, PMB nu a luat o decizie cu privire la PUZ şi la soarta clădirii istorice.