Paştele străvechi şi mielul nostru pascal

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Arătam anul trecut că în limba română cuvântul „Paşti” (sau „Paşte”) ne vine, cu acelaşi înţeles, din latinescul bisericesc „paschae” (pluralul lui „pascha”), care, la rândul său, provine din grecescul „pásha (Πάσχα)”, iar acesta din ebraicul: „pésah (פֶּסַח‎)”, doar că, ajunşi aici, dăm de necunoscut.

Articolul de anul trecut: Paşti sau Paşte?

Ebraicul sah este explicat prin verbul pāsah, al cărui sens este oarecum descumpănitor: „a şchiopăta”, „a sări, a ţopăi”, „a sări într-un picior”, fig. „a sări peste”, adică „a omite”, „a cruţa”… Aşa cum bine arată într-o notă din traducerea sa mitropolitul Bartolomeu, Vulgata, adică prima versiune latinească a Bibliei, menţionează: „id est transitus Domini”, „adică trecerea Domnului”. Despre ce trecere să fie vorba?

În Ieşirea, cap. 12, Dumnezeu le vorbeşte lui Moise şi Aaron:

12:2 Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului.

12:3 Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israel şi le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare.

12:4 Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie de ajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce.

12:5 Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied,

12:6 Să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară.

12:7 Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce.

12:8 Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare.

12:9 Dar să nu-l mâncaţi nefript de ajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele.

12:10 Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc.

12:11 Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.

12:12 În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului şi voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor şi al dobitoacelor, şi voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul.

12:13 Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului.

12:14 Ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa sărbătoarea Domnului, din neam în neam; ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi.”

Ne vom opri aici, la prima pomenire a cuvântului „Paşti” în Vechiul Testament. Observăm cum „trecerea lui Dumnezeu” peste acel pământ va lovi crunt pe egipteni, dar îi va cruţa pe evreii care îşi spoiseră cu sânge de miel sacrificat uşorii şi pragul de sus al uşii caselor. Avem aici, în chip indiscutabil, pomenirea ritualului mielului pascal.

Ulterior, s-a văzut în Paştele evreiesc o sărbătoare a trecerii de la sclavie la liberate, căci neamul acesta, condus de Moise, va trece Marea Roşie ajungând slobod pe pământul făgăduinţei. În fiecare an, evrei îşi sărbătoresc, cu o săptămână înaintea noastră, Paştele. Este vorba, în esenţă, de o sărbătoare a familiei, celebrată cu o cină specială, numită seder, când se citeşte Hagada, care ne povesteşte fapte şi minuni legate de acest eveniment.

În vremurile străvechi, când majoritatea evreilor trăiau în deşert ca păstori nomazi, oamenii serbau venirea primăverii sacrificând un miel. Mai târziu, a apărut o altă sărbătoare a primăverii, cu caracter agricol, Hag ha'Maţot, când, timp de şapte zile, nu se mănâncă pâine dospită. Temeiul se regăseşte într-o poruncă a lui Dumnezeu: „Şapte zile să mâncaţi azime; din ziua întâi să depărtaţi din casele voastre dospitura, căci cine va mânca dospit din ziua întâi până în ziua a şaptea, sufletul aceluia se va stârpi din Israel.” (Ieşirea, 12: 15)

Cu timpul, aceste două sărbători s-au asociat exodului. Pe de o parte, Hag ha'Pesach a fost identificată cu „trecerea Domnului” nimicindu-i pe nou-născuţii egipteni, iar, pe de altă parte, Hag ha'Maţot a fost legată de faptul că, în fuga lor din Egipt, evreii nu au mai avut vreme să aştepte ca aluatul să dospească şi, astfel, au pus în cuptor pâinile cu aluatul nefermentat (azime).

Să ne mai amintim şi de un alt obicei din noaptea de ajun: bedikat hameţ. Este vorba de căutarea simbolică, prin casă, a alimentelor dospite şi care trebuie eliminate. Părinţii ascund atunci câteva firimituri de pâine prin casă, iar copii le caută, cu o lumânare, pentru a putea ajunge la cele mai dosnice cotloane. Cu ajutorul unei pene şi a unei linguri de lemn, firimiturile sunt culese, iar în dimineaţa următoare sunt arse în afara casei (biur hameţ).

Am să povestesc acum ce se mănâncă în seara de seder.

  • Pe o tavă cu mai multe separeuri, numită keara, se pun, mai întâi, trei maţot (azime). Acestea reprezintă cele trei caste iudaice: Cohen, Levi şi Israel. De asemenea, reprezintă şi pe cei trei patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov. Fireşte, azimele aduc aminte şi de fuga evreilor din Egipt.
  • Se pune apoi gâtul ars al unui găini sau aripa superioară, numite zeroa, şi care aduce aminte de mielul pascal. Din pricina templului distrus, evreii nu mai pot sacrifica mielul care ar fi trebuit mâncat la sfârşitul mesei, înainte de miezul nopţii.
  • În partea superioară stânga, opus osului, se pune un ou fiert tare. Sunt două explicaţii: oul aminteşte de un alt sacrificiu dus la templu şi care astăzi nu poate fi împlinit, templul fiind dărâmat. Pe de altă parte, oul este un aliment dăruit unei persoane îndoliate. În ciuda atmosferei de sărbătoare, evreii nu pot uita că până la venirea lui Mesia, bucuria lor nu poate fi deplină. Alţii văd în ou simbolul vieţii şi renaşterea.
  • Oul se trece prin apă sărată, care aminteşte de lacrimile suferinţei, dar şi ale bucuriei izbăvirii din robie.
  • În centru se pune maror, hrean care trebuie mâncat înainte şi care, fiind tare şi amar, ne aminteşte de viaţa grea a celor ce au pătimit în robie, în Egipt.
  • În partea de jos din dreapta, sub zeora, se pune haroset. Este o pastă din nuci şi măr, cu scorţişoară şi miere, care aduce aminte de lutul pe care străbunii l-au modelat în lungul lor exil în Egipt. Alţii spun că acesta simbolizează mortarul folosit de sclavii evrei la construcţiile faraonului.
  • În partea de jos din stânga, sub ou, se pune karpas: cartofi fierţi sau ridichi şi pătrunjel care se înmoaie în apa sărată şi simbolizează atât mâncarea săracă a sclavilor evrei, dar şi venirea primăverii. Pentru aceasta există două explicaţii: cuvântul ebraic karpas este acrostihul unei fraze care spune: „600.000 au trudit până la istovire”. Un alt motiv este şi acela de a trezi interesul copiilor pentru seder-ul de Paşti.

Fireşte, există mici variaţii care ţin de locul de pe pământ în care trăiesc evreii. Nouă însă nu ne rămâne decât să medităm cum se cuvine la sensurile simbolice ascunse în bucatele noastre tradiţionale şi pe care creştinii ortodocşi le pun pe masa pascală.

„Junghiaţi mielul Paştilor şi vă sfinţiţi şi-l pregătiţi pentru fraţii voştri, ca să facă ei după cuvântul Domnului care s-a dat prin Moise.” (II Paralipomena, 35:6)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite