Poliţia şi cultura: Cum devine atractiv un fost arest preventiv
0
Un grup de tineri bucureşteni au deschis pentru public uşile unei foste secţii de poliţie din centrul Capitalei. În clădire a fost organizată o expoziţie temporară inedită, care prezintă nealterat spaţiul de arest preventiv al secţiei.
În Centrul Vechi al Bucureştiului, mai exact într-o piaţetă de pe strada Stelea Spătarul, la numărul 13, cam la 100 de metri de magazinul Cocor, se găseşte o clădire cu o istorie de aproximativ 90 de ani, dintre care 60 a funcţionat ca sediu de arest preventiv al unei secţii de poliţie.
A fost construită în anii 1920 pentru a găzdui birourile unei întreprinderi de construcţii, însă rolul i-a fost schimbat de către comunişti, nerăbdători să reorganizeze fiecare detaliu al defunctei ordini burghezo-moşiereşti.
Clădirea aceasta a fost martoră la cele mai radicale schimbări politice din istoria României, însă niciuna nu a fost de bun augur. În 1948, a fost naţionalizată şi transformată în sediu de poliţie cu spaţii pentru arest preventiv. A păstrat această funcţie până în 2012, deşi arestul preventiv a fost desfiinţat la începutul anului 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană. Atunci, Secţia 10 de Poliţie, cea care a funcţionat în imobil în anii de tranziţie postcomunistă, a fost nevoită să caute alt spaţiu. Acesta era compromis, contravenea normelor comunitare cu privire la tratamentul persoanelor reţinute.
Lumina
De afară, din stradă, clădirea aproape că nu se vede de o perdea de copaci – specii lemnoase autohtone. Înăuntru, la intrare, o imagine firească pentru situaţia în care se află imobilul: pereţi scorojiţi, uşi vechi şi tocite, scări înguste cu balustradele ruginite. Abia în subsol, unde fuseseră improvizate celulele de detenţie în fostele spaţii de depozitare ale clădirii de birouri, priveliştea contrazice orice aşteptare, fie ea mai bună ori mai rea. O capsulă a unui timp despre care puţini se mai încumetă să creadă că a existat.
Locul acesta păstrează memoria unor vremuri în care, la lumina zilei, se combătea aprig exploatarea omului de către om, iar în beciuri, omul era dezumanizat. Mărturie stau cele şase celule mici, întunecoase şi jilave, dispuse faţă în faţă de-a lungul unui hol îngust. Astăzi, sumbrul labirint subteran se descoperă puţin câte puţin, cât permite fasciculul circular al unei laterne cu lumină rece; înainte, locul era electrificat, există încă întrerupătoarele. Totuşi, această orbitoare absenţă a luminii care te întâmpină, fie şi pentru o secundă, la intrarea într-o celulă, este artificiul ambiental care suplineşte lipsa altor elemente care au fost cândva.
Puşcăria
Aici nu s-a făcut puşcărie politică, nu s-au scris poezii creştine în cod Morse şi, cel mai probabil, nu s-a murit pentru idei. Comunismul a avut borfaşii lui, valutişti, derbedei, hoţi de lănţişoare, contabili lacomi. După Revoluţie, băieţii de cartier au început să respire aerul granulat al celulelor de pe Stelea Spătarul. „Băieţi cu bani mulţi au căzut şi-i doare tare“, ne spunea Tataee de la BUG Mafia. Erau anii când România nu-şi exportase peste hotare societatea infracţională. Pe pereţi, printre bucăţile de tencuială căzută, stau scrijelite mesajele şi numele unora dintre ocupanţii temporari. Însemne ale unor istorii mici şi personale, care probabil nu vor fi niciodată descifrate. Vor rămâne doar ca poveşti de puşcărie spuse după prea multe beri sau ca visuri negre ale celor care au trecut pe-aici şi regretă.
„F*ck This Jail“
Subsolul acesta imund este într-o pendulare perpetuă între grotesc şi sacru. În celule se găsesc aproape toate formele pe care le îmbracă suferinţa sau, în fine, sentimentul acela care stăpâneşte omul închis între patru pereţi. În faţa deznădejdii, fiecare caută refugiul cel mai facil. De pildă, în 2003, Ver$ace a decorat pereţii, de-o parte şi de alta a uşii temniţei, cu ceea ce am putea numi, în termeni colocviali, desene tribale. Într-o lume normală, Ver$ace ar fi avut un nume şi un prenume şi s-ar fi recomandat artist social. Nu a fost să fie, a rămas doar un pseudonim scrijelit pe un perete cuprins de igrasie. În jur, gânduri succinte în limbaj de cartier, cuvinte ironice ori brutal de sincere – „I’m so pleased to be here“, „F*ck This Jail!“ (n.r. – Sunt atât de încântat să fiu aici, Să mă f*t în ea de închisoare!).
Pe alt perete, hazardul, ori poate chiar intenţia, a creat o secvenţă de un umor amar: lângă o copertă a „Psaltirii Maicii Domnului“ a fost lipit un abţibild cu personajul de import Hello Kitty, pe care scrie „Best wishes for you“ (n.r. – Cele mai bune gânduri). Dedesubt, stă scris, cel mai probabil de acelaşi om copleşit de situaţie: „Doamne ajutămă!“ şi „Mama te iubesc!!! /Încă sper/ Te rog iartămă“ . În altă celulă apare „răzbunare“ – inevitabilul – şi „orfanu Baicului“ – care pare să aibă o legătură cu sentimentele revanşarde. Greu de desluşit.
«Şuteală cu şmenuială» este o expoziţie care s-a construit pe sine, singură, în timp. Este un spaţiu autentic, nu există intervenţii curatoriale. Adriana Simion, organizator
Singurul beci de unde se poate privi cerul
Aproape prin fiecare cameră sunt lipite fotografii decupate din reviste colorate, cu domnişoare din acelea cu decolteuri adânci şi priviri senine. Posterele sunt slinoase, decolorate ici şi colo, cu colţurile rupte. Trebuie să fie cumplită disperarea unui bărbat care nu ştie când va mai atinge o femeie şi tot ce îi rămâne este racordul fin al imaginaţiei.
În altă celulă, un poster desfăşoară pe întreg peretele o imagine anostă de la tropice – un clişeu maritim cu câţiva palmieri înghesuiţi pe o plajă care abia se distinge. Şi, totuşi, acesta e singurul loc din beci unde se poate privi cerul.
Sigur că nu doar celulele de arest sunt necorespunzătoare. Carcera este neîncăpătoare, cu dimensiuni similare cu ale debaralei lângă care se află. Grupul sanitar are, în loc de uşă, o bucată de pânză; există un singur robinet pentru două chiuvete, şi-acela încă picură din când în când; din cele trei veceuri turceşti, două se află în aceeaşi cameră, faţă în faţă, fără perdea. Te gândeşti cu groază că aici au fost cândva oameni.
Manasia Hub, un mall al ideilor
Vizitarea clădirii de pe Stelea Spătarul, 13 nu este o întâmplare oarecare. În culise, există o acţiune cu premeditare şi planuri de viitor bine conturate. Carevasăzică, dintre milioanele de oameni care aleargă care-ncotro prin oraşul acesta – mereu grăbiţi, mereu prea preocupaţi de propria libertate ca să mai poată aprecia firescul acestei situaţii –,câţiva s-au mobilizat şi au organizat expoziţia numită ambiţios „Şuteală cu şmenuială“. De fapt, numele este preluat chiar de pe pereţii camerelor întunecoase. Expoziţia prezintă un spaţiu inaccesibil majorităţii: o clădire de birouri interbelică, transformată într-un arest preventiv înfiinţat de regimul comunist, rămas moştenire României postdecembriste.
Expoziţia este găzduită şi organizată de Manasia Hub, un proiect amplu care reuneşte sub acelaşi acoperiş mai multe astfel de intenţii culturale. Ideea de a crea un astfel de spaţiu, un hub cultural, e strâns legată de amplasamentul clădirii în peisajul urbanistic. „Piaţeta, pe vremuri era folosită ca loc de adunare. Aici veneau oamenii şi făceau schimb de informaţii. Am ales un nume de sat românesc, Manasia, pentru că piaţeta seamănă cu centrul unui sat. Avem secţie de poliţie, dispensar, biserică, avem chiar şi cârciumă. Astfel am vrut să aducem centrul satului în centrul oraşului. Ruralul în urban“, explică Daniel Petrescu, unul dintre fondatorii Manasia Hub.
Aşadar, dorinţa organizatorilor este să revitalizeze vechea clădire şi să desfăşoare aici o serie de acţiuni culturale şi artistice. Uşile arestului preventiv, de pildă, vor rămâne deschise timp de două luni, după care spaţiul va fi recondiţionat parţial şi amenajat pentru a acomoda o galerie de artă. „Clădirea nu spune doar povestea violenţei, a poliţiei, ci e chiar o mărturie a regimului comunist. Noi dorim să reficţionalizăm acest spaţiu. Pentru asta, venim cu un model nou – primul hub cultural, nişat pe artă vizuală, într-un spaţiu reconvertit. Dar nu mizăm numai pe arta vizuală. Orice iniţiativă e binevenită. Hubul vine şi în întâmpinarea altor activităţi, de la jocuri la conferinţe, la un bar unde se pot naşte idei şi proiecte“, detaliază Adriana Simion, unul dintre iniţiatorii proiectului.
În incinta clădirii de pe Stelea Spătarul funcţionează şi un café-bar – vara, în grădină, iarna, în clădire – unde se vor organiza, printre altele, dezbateri cu profesori de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Atenţie!, nu e nimic elitist aici, nu va veni niciun aristocrat cu pretenţii ca să peroreze despre nemurirea sufletului sau mai ştim noi despre ce.Temele de discuţie propuse pentru început sunt dintre cele mai accesibile celor neacomodaţi cu instinctele filosofice – prietenie, sex şi raţunile consumului de alcool. Ulterior, subiectele pot fi propuse chiar de public, iar organizatorii sunt deschişi la conversaţii incitante despre orice: „Ne dorim să vorbim despre subiecte care ne interesează pe toţi, care să fie accesibile tuturor, care aparent nu au legătură cu filosofia. Sperăm să popularizăm filosofia, să o aducem în spaţii mai puţin academice, să vină oamenii şi să înţeleagă ce e, de fapt, filosofia, de ce te ajută la nivelul vieţii tale cotidiene“, spune Adriana Simion.
Se încarcă comentariile...
