Povestea lui Moş Crăciun

O poveste pentru omuleţi şi pentru oameni mari. Pentru cei mari şi poate interesaţi de chestiuni lingvistice, vom face, spre final, şi un excurs etimologic.

Simpaticul moş, a cărui sosire este aşteptată în noaptea acesta, era, la începuturi, Sf. Nicolae (c. 270-c. 345 d. Hr.) preţuit de toţi creştinii şi care, în Occident, apare mai târziu, în unele iconografii, reprezentat cu barbă albă şi cu o mantie roşie. Călătorea, se pare, pe spinarea unui măgăruş. A fost de faţă la faimosul sinod de la Niceea (325 d. Hr.). La peste şase secole după moarte, moaştele sale i-au fost aduse din Mira natală la Bari, în 1087. Un deget de la mâna dreaptă a ajuns şi la Bucureşti, în secolul al XIX-lea, fiind depus cu mare evlavie, cum se zice, la Biserica Sf. Gheorghe-nou. Este neîndoios unul din cei mai iubiţi sfinţi ai ortodoxiei. Mult mau târziu, devine protector al copiilor şi aducător de daruri, aşa cum se serbează şi la noi.

Zece Axinte Uricariul, preluat de cronicarul Ureche „Vă leato 6999 (1491). Într-acesta an să ştii cetitoriule că au zidit Ştefan vodă bisérica lui sfeti Nicolae din târgul Iaşii; de nu crezi, caută la vă leatul ce scrie deasupra uşii biséricii, iară nu cum scrie înapoi.”

În „Didahii” (red. 1709-1716), Antim Ivireanul preamăreşte sfântul: „Că precum zice Sinesie, că nu vor lipsi împăratului niciodată ostaş, aşa nu vor lipsi nici păstorii din besérica lui Hristos pentru ca să mângăe pre norodul cel ales al lui Dumnezeu, cu céle bune şi de folos, dintru cari păstori au fost unul şi fericitul şi minunatul Nicolae, episcopul Mirelor Lichiei, făcătoriul de minuni, a căruia prăznuim, astăzi, cinstita pomenire, carele s-au arătat adevărat următoriu dascalului şi învăţătoriului său, lui Hristos; şi au înmulţit talantul ce i s-au încredinţat, nu îndoit, ci întreit, că s-au nevoit de au săvârşit trei bunătăţi mari: una spre cinstea şi lauda stăpânului său Hristos, a dooa spre întemeiarea credinţii cei de obşte a toatei politiei creştineşti şi a treia spre folosul turmei sale ce i s-au încredinţat.”

În ciuda faptului că, în secolul al XVI-lea, în Occident, Reforma i-a interzis sărbătorirea pretutindeni în Europa protestantă, olandezii i-au păstrat tradiţia ca aducător de daruri copiilor. În neerlandeză, se numeşte Sinter Klaas, de unde americanii i-au preluat numele: Santa Claus.

Într-un text de Crăciun, de C. C. More, „The night before Christmas” (1821), sfântul călătorea într-o sanie trasă de reni. Acelaşi autor publică un poem „A Visit From St Nicholas” în ziarul „Sentinel”, din New York, pe 23 decembrie 1823. Sf. Nick este descris ca un bătrânel grăsuţ şi cu o burtică care tremura ca gelatina când râdea, totul într-o perspectivă miniaturală. Autorul mai vorbeşte de nişte elfi care duceau daruri copiilor, coborând pe hornurile caselor, şi de o sanie trasă de opt reni: Blitzen, Dasher, Dancer, Comet, Cupid, Donder, Prancer şi Vixen (al nouălea ren, Rudolf, apare în 1939).

În 1863, „Harper’s Illustrated weekly” publică desenul lui Thomas Nast, care va deveni celebru. Tot el va desena, în 1885, călătoria lui St Nick prin lume, plecând de la reşedinţa sa, de la Polul Nord.

Dar imaginea celebrului, de acum, Santa Claus se răspândeşte abia în 1931 (ilustrat de Haddon Sundblom) şi se datorează campaniei publicitare a firmei Coca-cola. Este şi motivul pentru care roşul şi albul suni marcante în vestimentaţia acestuia, fiind culorile companiei. Îl vedem pe Santa Claus bând Coca-cola pentru a-şi reîmprospăta forţele!

Lumea catolică a protestat împotriva acestei invazii publicitare. Pentru catolici, cel ce le aducea darurile era Pruncul Isus. Mulţi oameni, din lumea catolică, trecuţi de miezul vieţii strâmbă şi astăzi din nas când le vorbeşti de „Moş Crăciun”! Îţi zic nostalgic: „Pe vremea mea era Pruncul Isus…”

În regimul comunist de la noi, aducătorul de daruri de bună-purtare s-a numit Moş Gerilă, numele fiind preluat de la unul din personajele lui Creangă contextualizat în plină iarnă geroasă şi cu multă zăpadă (Povestea lui Harap-Alb)

Astăzi ne-am întors la Moş Crăciun.

Lingvistic vorbind, „moş” este un cuvânt vechi, cel mai probabil autohton. Este modul în care au fost numiţi, peste tot în românitate, bărbaţii în etate. Zice Ureche, după Axinte Uricariul (1641) „Şi au domnit cu fiiu-său dinpreună, doi ani şi noao luni şi asuprind-o boala, au mersu şi ia pe urma moşilor săi…”

Al. Ciorănescu, în Dicţionarul etimologic al limbii române (1958-1966), dă şi o listă de derivate, majoritatea astăzi uitate: „Der. moaşe, s. f. (bătrînică; bunică; mătuşă, titlu de respect; femeie care asistă la naştere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moşean, s. m. (înv., moştenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moşi, vb. (a da ajutor la naştere; a se foi); moşit, s. n. (asistenţa moaşei la naştere); moşic, s. m. (bătrînel); moşie, s. f. (înv., origine, speţă; înv., patrie, ţară; înv., patrimoniu; proprietate, moştenire); moşier, s. m. (proprietar funciar); moşieresc, adj. (de moşier); moşinaş, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaş; moşneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moşneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moşteneag, dim. al lui moştean; după Scriban, în loc de *moşineac, cf. şi Bogrea, Dacor., III, 733); moşnegeşte, adv. (ca bătrînii); moşoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită aşa pentru că se obişnuieşte să se dea de pomană în ziua morţilor (Candrea); moşuţ, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuţ > moţ „smoc”; strămoş, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoaşe, s. f. (străbunică); strămoşesc, adj. (ancestral); strămoşie, s. f. (calitate de strămoş). – Cf. moşnean.

Tot Al. Ciorănescu indică şi răspândirea cuvântului din română în alte limbi vecine: „Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” şi „moaşă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).” (rut. însemnă „rutean, ucrainean”)

Despre „Crăciun” am mai scris. Neavând date noi, voi relua ultima parte a articolului de anul trecut şi pe care cititorul în poate găsi în întregime în arhiva ziarului:

Pentru a ne situa în timp, să ne reamintim că sărbătorirea creştinească a Crăciunului, ziua naşterii lui Iisus Hristos, a fost introdusă în 529 d. Hr. de către împăratul Iustinian. În zona noastră, Crăciunul începe să fie sărbătorit prin secolul al IX-lea.

Termenul „Crăciun”, încă nelămurit etimologic pe deplin, este un termen popular, tradiţional, pentru una din cele mai mari sărbători din calendarul creştin. În sensul acesta P. P. Panaitescu nota: „Creştinismul nostru păstrează forme latine, dar mai ales arhaice, cum e cazul cu Crăciun, biserică, sărbătoare etc., datând din veacurile IV-V. Aceste cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia lui Traian, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii care se numesc Illyricum, înglobând şi Dacia nord-dunăreană.”

Termenul a fost atestat pentru prima oară, în documente româneşti, la 1652. Fiind probabil moştenit din latină, apare cu rotacism: crăciur, adică cu r în loc de n.

Termenul folosit însă de Biserica Ortodoxă Română este „Naşterea Domnului”. Să ne amintim că în Cazania de la Govora, din 1642, dar şi în Cazania lui Varlaam, din 1643, întâlnim „Sărbătoarea Născutului”, ca primă formă ecleziastică în dauna formei populare „Crăciun”. Deşi textele bisericeşti ale secolelor XVI-XVIII nu pomenesc Crăciunul, resimţit ca termen laic, mitropolitul Sucevei, Ghedon, vorbeşte despre „ziua Crăciunului” într-o scrisoare către Gh. Racoţi.

Din ipotezele etimologice prezentate mai sus, cea îmbrăţişată de Academie este aceea care explică „Crăciun” ca provenind din „creatio, creationem”, în linia Aron şi Ovid Densuşianu, Al. Rosetti, Al. Graur, Al. Ciorănescu. BOR respinge însă această linie explicativă argumentând: „În Simbolul de credinţa de la Sinodul I ecumenic din 325, care reprezintă învăţătura de bază a Bisericii creştine, în art. 2 se afirmă clar despre Iisus: «născut, nu făcut, cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut» (s-au creat). Avem doua verbe cu înţeles distinct, care nu se pot nici suprapune şi nici considera sinonime. Nu se pot confunda născut cu făcut sau creat.

În limba româna nu avem un urmaş pentru creatio. Creare, creatură sunt neologisme cărturăreşti (din fr. creer). Din latinul natalis avem însa în română cuvântul nat, de unde expresia: Tot satul îşi are natul lui, adică fiecare cu obârşia, cu generaţia (generatio, -onis) neamului său, din care se naşte fiecare. Cuvântul nat (natus) nu are legătură cu Crăciunul, ca în limbile romanice apusene, şi cu atât mai puţin nu are o legătură cu creatio.”

În schimb, BOR consideră adecvată explicarea termenului „Crăciun” prin calatio: „În lumina realităţilor istorico-eclesiastice din secolele IV-V din România Orientală, etimologia cuvântului crăciun se justifică şi după înţeles şi după formă, fonetic, din lat. calatio, -onem > cărăciune, prin contracţie, Crăciun (dr. Crăciun, ar. Cârciun – crâciun, gl. Cărciun), cu rotacizarea lui «l» intervocalic şi cu «c» – provenit din «t + i + o», «u», ca în «tăciune» din lat. «titionem», «fecior» din lat. «fetiolus» şi «picior» din lat. «petioles»”.

Este evident că termenul „Crăciun” poate fi pus în legătură cu formele slave din zonele vecine limbii române, neputându-se elimina cu desăvârşire ideea circulaţiei acestuia, precum şi influenţele fonetismului slav. În aromână, „Crâciunu” însemnă „Crăciun”, iar „crăciunu”, „buştean”, ceea ce poate susţine ideea „medierii” slave, în sensul lui Al, Rosetti, ipoteză combătută însă de Al. Ciorănescu ş. a.

Ipotezele recente care aduc în discuţie substratul traco-dacic pun în evidenţă o suprapunere a creştinismului peste culturile străvechi, dar lucrurile nu sunt limpezi.

Faptul că termenul „Crăciun” este o realitate lingvistică populară explică multitudinea de termeni relaţionaţi, mulţi cu un semantism mai restrâns, însă cu totul particular, şi pe care i-am selecţionat din blogul lui Adrian Portase, din care citez, cu mici libertăţi şi adaptări:

Crăciunul mic (Sărbătoarea Tăierii împrejur a Mântuitorului sau Anul Nou civil – 1 ianuarie)

crăciun (icoana reprezentând Naşterea Domnului cu care preoţii sau dascălii umblă pe la casele oamenilor binecuvântându-i: „Când vine preotul cu crăciunul, trebuie neapărat ca să şază pe pat!”);

Moş Crăciun (personaj legendar, cu barbă mare, albă, cu o mantie lungă roşie, care aduce daruri copiilor în noaptea Crăciunului; în textele mai vechi, personajul este direct legat de Naşterea Domnului: „Sus în dalbe mănăstiri/ Şede Bunul Dumnezeu/ Lângă Bunul Dumnezeu/ Şede Maica Precista/ Lângă Maica Precista/ Şede bătrânul Crăciun (…)”; „Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut Fiul lui Dumnezeu”; „Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul”);

pom de Crăciun (brad/molid împodobit cu, globuri, beteală, dulciuri, jucării şi lumânări şi care se face în ajunul Crăciunului);

crăciun, pl. crăciunuri (înv. ultima lună a anului; decembrie);

crăciun (colacul pe care îl fac femeile de Crăciun, păstrându-l până primăvara când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune înaintea pornitului la arat şi apoi e mâncat de plugari la ogor);

Moşii de Crăciun (pomana pe care o fac femeile pentru sufletele celor decedaţi);

Buşteanul Crăciunului (în noaptea de Crăciun nu trebuie ca să se stingă focul în vatră; de aceea, se pune un buştean, care capătă această denumire). A se vedea exemplul de mai sus, la aromâni.

ANTROPONIME. Crăciun sau Crăciuna, nume proprii provenite prin conversiune Numele Crăciun este atestat în limba română, de la 1492 (în documente din timpul lui Ştefan cel Mare se găsesc trei persoane cu acest nume). Alte antroponime: Creciun, Crăciunaş, Crăciunel, Crăciuneasa, Crăciunoiu, Crăciuneanu, Crăciunescu, Crăciunete, Crăciunică.

TOPONIME. Toponimia românească a reţinut, la rândul ei, denumiri de vechi localităţi cum sunt: Crăciuna din judeţul Vrancea (cetate construită înainte de 1471 de domnul Ţării Româneşti – Radu cel Frumos, localizată de unii istorici pe înălţimea Măgura Odobeştilor. Cucerită în martie 1482 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a făcut parte apoi din sistemul defensiv al Moldovei); Crăciunelu de Jos din judeţul Alba, pe Târnava (comună cu 4388 de locuitori); Crăciuneşti din judeţul Mureş (comună cu 4938 de locuitori); Crăciuneni; Crăciuneşti; Crăciunei. Acestea conferă indirect vechimea numelui propriu Crăciun, ştiut fiind că multe denumiri de aşezări rurale şi-au primit numele, de la antroponimul ce-l desemna pe întemeietorul satului, în acest caz, fiind vorba de purtători ai numelui Crăciun.

Oricum ar fi, la o sărbătoare veche, un termen românesc fondat pe elemente vechi. Iată de ce noaptea de Moş-Ajun va rămâne o noapte magică pentru cei mici şi cei mari. Le doresc tuturor cititorilor: Crăciun fericit!