Renăscând din cenuşă: modernitate grefată clădirilor istorice
0
Bucureştiul are un mare stoc de clădiri de epocă în atractive stiluri, însă majoritatea aflate într-o avansată stare de deteriorare. Din cauza nerealismului pieţei imobiliare acestea sunt supravaluate, împovarând până la imposibil costurile de restaurare si renovare care le-ar aduce la vechea glorie. O soluţie, încercată cu succes mai ales în vestul Europei, e grefarea formelor arhitecturale moderne in ţesătura arhitecturii istorice.
Unul din cele mai cunoscute exemple ale acestui tip de revitalizare este Parlamentul din Berlin, lăsat in ruină după război timp de cincizeci de ani, ce a renăscut din cenuşă după reunificarea Germaniei, prin uimitoarea creaţie semnata de Sir Norman Foster. Bucureştiul conţine la rândul său un interesant exemplu de acest gen, deşi de o amploare mult mai mică, şi anume, clădirea care găzduia odinioară ambasada Imperiului Austro-Ungar. Structura situată în apropierea a ceea ce acum este Muzeul National de Artă a României, are printre locatarii contemporani, cât se poate de potrivit, sediul Uniunii Arhitecţilor. Exemplul acesteia ar putea fi urmat in cazul multor alte edificii de epocă ce îşi aşteaptă încă readucerea la viaţă.
Clădirea ce a devenit emblematică peisajului construit al capitalei, are o interesantă poveste epitomizând problemele arhitecturii istorice ale acestei ţări. În cea de-a doua jumătate a sec. 19, influenţa Imperiului Habsburgic asupra României a crescut considerabil, pe măsură ce vechea hegemonie otomană in regiune era in decădere inexorabilă, iar Rusia, un alt actor important implicat in treburile interne ale principatelor ce aveau să formeze atunci statul român, încă se clătina in urma înfrângerii suferite în războiul din Crimea. Legaţia diplomatică a Vienei, vazuta in cartea poştală veche de mai jos, circulată in 1905, a ajuns asfel să ocupe un spaţiu de prim-ordin in Bucureşti, fiind amplasata peste drum de palatul princiar si tron, ce vor deveni regale in urma încoronarii de la 1881, habsburgii afirmandu-şi în acest mod şi mai mult statutul proeminent pe scena româneasca.
Situaţia s-a schimbat radical după Primul Război Mondial, odata cu dispariţia Imperiului Austro-Ungar de pe hartă şi din istorie. Noile state apărute din acel organism şi-au stabilit ambasade în alte locuri din Bucuresti. Sediul ambasadei Austriei ocupa astăzi o frumoasă clădire in stil Arts and Crafts interbelic de tip central european, in timp ce ambasada Ungariei se află intr-o vilă grandioasă, in stil Beaux Arts, ambele clădiri găsindu-se in zona Gradinii Icoanei.
În perioada comunistă, fosta ambasada austro-ungară a fost folosită de temuta Securitate, găzduind una din secţiile de informaţii externe. Astfel, ea a devenit ţinta furiei populatiei in timpul Revoluţiei din decembrie 1989, suferind un incendiu devastator, împreună cu Biblioteca Centrală Universitară din apropiere, in timpul confuziei generale de pe străzi si tirurilor haotice de gloanţe.
Clădirea a fost lăsată în ruină ani de-a rândul după răsturnarea regimului comunist, până când arhitecţii Zeno Bogdanescu si Dan Marin au readus-o la viata printr-un proiect de excepţie, cu contribuţia unei companii de ingineri-constructori, Popp & Asociaţii. Ei au reuşit să transforme imobilul într-o manieră inovatoare, cu volumetrie şi proporţii plăcute ochiului, conferindu-i o nouă personalitate în peisajul arhitectural al oraşului. Forma futuristă de sticlă, oţel şi aluminiu este superb integrată structurii istorice de mijloc de secol XIX ce este în stil neorenascentist german, reuşind totuşi să contrarieze multe persoane, generând chiar proteste.
Cele alte câteva încercări de salvare de fragmente de clădire de epocă prin integrare cu structuri moderne sunt ca o regulă eşecuri, demonstrând lipsa de viziune, talent arhitectural şi subordonarea la interese imobiliare în detrimentul comunităţii, pentru maximizarea exagerată a profitului. În acest sens citez aici elocventa ilustraţie a copertei cărţii istoricului Dinu C. Giurescu, “Arhitectura Bucureştiului – încotro?” (Vremea 2010), care abordează subiectul distrugerii identităţii arhitecturale, cu o clădire de hotel dezastruos încheiată între o casă de tip Mic Paris datând din anii 1900 care e înghiţită de o configuraţie post-2000 din materiale ieftine ce se vrea modernă, totul rezultând într-o struţo-cămilă arhitecturală, simptomatică pentru estetica urbană post-comunistă.
În opinia mea, bijuteria arhitecturală a fostei Legaţii Austro-Ungare, în varianta ei transformată, este un exemplu singular de lucrare ce merită a fi emulat în cadrul diversei şi substanţialei pieţe imobiliare de epocă a Bucureştiului, care nu a beneficiat de investiţii suficiente şi mai ales vizionare. Oraşul este plin de clădiri de patrimoniu în ruină, demolate abuziv sau renovate agresiv, cu rezultate enorm de păguboase pentru mândria civică şi identitatea istorică a urbei.
Se încarcă comentariile...
