Repere esenţiale

Anul cel nou se naşte pentru noi, românii, o dată cu Mihai Eminescu. Repetabila întâlnire cu el e prilej pentru o întăritoare baie de puritate, din ce în ce mai necesară.

Asta, oricât s-ar chinui unii să ne smulgă aripile ce ne înalţă deasupra mizeriilor clipei. Rostul zilelor mari din viaţa unui neam este acesta: să ne amintească faptul că nu suntem nişte atomi haotici, ci verigi dintr-o înlănţuire căreia suntem datori a-i garanta permanenţa, sub steaua călăuzitoare a câtorva repere esenţiale, fără de care n-am mai fi noi înşine.
 
Pustiu alb, în care lumea nu-i decât o zgomotoasă şi găunoasă pată cenuşie hora de îngeri nebuni peste suflete stătute şi, dincolo de toate, broboada de sfinţenie a colindelor, încă aninată de-un capăt de cetină ninsă.

Iarna, numai iarna, vine şi stăruie obsesiv în minţi o întrebare amară şi îngheţată ca ochiul vânătorului alungat de Artemis pe cer: de ce ia Dumnezeu tot? Se dă timpul peste cap şi se face Anul Nou şi nu uităm să punem pe masă pahare cu vin roşu. Cine ştie, vorba lui Nichita, dacă le-o fi sete ‒ şi vor veni să-l bea? Întâiul va fi, de bună seamă, prea grăbitul luptător cu inerţia din Poiana Mărului, coboratorul din veşnic tulburătoarea rapsodie a pădurilor nordului românesc, Nicolae Labiş cel c-un zurgalău în inimă, ridicat din somnul brazilor troieniţi pentru a da veste, dintre cerbi, şi râşi, şi căprioare, că oaste nouă s-a ridicat să-nfrunte greşeala, minciuna şi groaza întru „Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!“ Arghezi va zâmbi hoţeşte pe sub mustaţă la vederea trufaşului marş al tinereţii, la care, din fum de cafenea, va privi îngăduitor Ion Barbu; şi-amândoi sfădiţii cei iubitori de câini vor tresări la adierea tăcută a înălţatului Lucian Blaga, din bârlogu-i clujean, o clipă doar aripile adăstându-i peste un templu al cărţii.

Legănând câte-o puşcă pe hotarul graiului vechilor cronicari de la curţile Moldovei, Creangă şi Sadoveanu, răspopitul după o vânătoare de ciori de pe turla unei biserici, iar părintele Jderilor după una de cocoşi de munte pe valea Frumoasei, grăbesc către „Bolta Rece“, unde prinţul Nichita veghează la împăcarea lui Moromete cu Bozoncea. Şi lor li se alătură alţi hărăziţi de Domnul să fie magii ce-aleargă, călăuziţi de Orion, în întâmpinarea celui de-al şaptelea copil al Ralucăi şi-al lui Gheorghe Eminovici, copil sortit să împlinească, aşa cum nimeni altul n-a mai făcut-o, Testamentul Văcărescului.

Te uită cum mor în decembre poeţii. Tare singur trebuie că e Dumnezeu, de vreme ce-i cheamă grăbit la el pe cei mai buni. Poate pentru a nu-i lasă de tot pradă unor semeni cel mai adesea ingraţi. Sau poate pentru a-i strânge în pumnul de stele pe care, în iubirea-i fără margini, îl aruncă, la fiecare 15 ianuarie, pe cerul sufletului românesc. Anul cel nou se naşte pentru noi, românii, o dată cu Mihai Eminescu. Repetabila întâlnire cu el e prilej pentru o întăritoare baie de puritate, din ce în ce mai necesară. Asta, oricât s-ar chinui unii să ne smulgă aripile ce ne înalţă deasupra mizeriilor clipei. De aici, cred, dorinţa de făurire a unei lumi nealterate, în care stau alături reperele noastre esenţiale, la Cina cea de Taină a spiritului românesc.

Despre ce literatură şi artă se mai poate vorbi în acest imperiu al superficiului devastator?

Provocările civilizaţiei contemporane, ritmul sinucigaş în care sunt ele născocite de un om tot mai avid de nou, de altceva ‒ în fapt, un lamentabil încremenit la nivelul formelor, al culorilor ţipătoare, bune să fure ochii şi să lase creierul şi sufletul în letargie, tot ceea ce implică globalizarea, mercantilismul epocii ‒ fals botezat pragmatism şi ridicat la rang de supremă virtute -, impactul acestui vârtej asupra unui popor rupt de mersul lumii până acum nişte ani şi de atunci încoace blocat într-o uluială tâmpă, din care iese doar pentru a maimuţări ‒ toate acestea stau la originea unei crize a spiritului românesc.

„Despre ce literatură şi artă se mai poate vorbi în acest imperiu al superficiului devastator?“, se întreba, cândva, C.T. Popescu. Nu sunt bani, nu mai are lumea răbdare şi nervi pentru cultură. Probabil că suntem cobaii unui experiment unic: revenirea la animalitate, nu la nivelul unor indivizi sau al unor grupuri, aşa cum s-a întâmplat de câteva ori în istorie, astfel fiind posibile catastrofe ce-au îngrozit omenirea, după care, însă, şi-a revenit. Dar a învăţat ceva din ele? Sau în iureşul nebun al prezentului, uităm? Uităm, de pildă, că „fiecare om câştigat pentru cultură este, implicit, câştigat pentru libertate şi demnitate“, cum zicea A. Buzura. Şi nu ne punem problema că globalizarea înseamnă, printre multe altele, bune şi rele, şi pericolul unei catastrofe la nivelul spiritului uman. Suntem, aşadar, ţintă a ceea ce O. Paler numea „neobarbarie“, care, „spre deosebire de barbaria clasică, atacă dinăuntrul civilizaţiei“.

Cum îl primim pe Eminescu, în acest context, la anii pe care această ciudăţenie, uneori utilă, numită calendar, zice că i-a împlinit de curând? De parcă puştanul nesilitor într-ale şcolii, hoinarul cu pasul, cu mintea şi cu sufletul, veşnicul hoinar oprit, din fericire pentru noi, în răstimpuri, pe câte-o foaie de hârtie, ar avea ani. Atât de puţini sau atât de mulţi. Nu că poetul n-ar avea vârstă, cum se spune, ci pentru că el are vârsta pe care i-o simţim şi ne-o simţim atunci când ne întâlnim cu el.  
 
Pe Eminescu îl sărbătorim programat, după un tipar complet opus lui şi operei lui. La fel cum programat ne bucurăm şi de 1 Decembrie. Nici festivismul stupid şi fad, nici intelighenţia de tarabă, ce flegmează la modul idiot superior în câmpul valorilor autentice, nu ne-au învăţat un lucru esenţial, şi anume că Eminescu nu se află nici la capătul unei flori, nici în vârful bocancului şi că, pentru a-l întâlni, trebuie să ridici, atât cât poţi, privirea.

Smintita cursă către nicăieri a omului contemporan cred că ne va apropia mai mult de omul Eminescu şi de scrisul lui, precum şi de ceilalţi frumoşi dăruiţi limbii române. Pentru că, după cum remarcă fostul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, „între atâtea fenomene perisabile, vulgare, omul simte nevoia unei sfinţiri prin asumarea directă a marilor valori“. La fel, cred că, pe măsură ce se vor înăspri strădaniile de-a ne face să ne uităm identitatea, vom începe să pătrundem mai bine semnificaţiile clipei numite 1 Decembrie, vom învaţa să ne bucurăm că ea ne-a luminat istoria şi ne-a arătat că stă în puterile noastre. Atunci vom putea purcede la ceea ce avem de împlinit.  

Rostul zilelor mari din viaţa unui neam acesta este: să ne amintească faptul că nu suntem nişte atomi haotici, ci verigi dintr-o înlănţuire căreia suntem datori a-i garanta permanenţă, sub steaua călăuzitoare a câtorva repere esenţiale, fără de care n-am mai fi noi înşine.
 
(Articol aparut prima dată în revista de cultură „Al cincilea anotimp“, Oradea, 2001)