Scrisoare deschisă adresată domnului ministru al Culturii, Kelemen Hunor
0Personal cred că una dintre tragediile culturii româneşti o reprezintă distrugerea civilizaţiei rurale, începută după cel de-Al Doilea Război Mondial, continuată după 1990 şi care astăzi îşi atinge una dintre fazele finale.
Stimate Domnule Ministru al Culturii,
Vreau din capul locului să vă spun că această scrisoare deschisă nu este una de protest şi nu ţine cont de etnia sau orientarea dumneavoastră politică. Aş fi scris aceste rânduri indiferent de cine ar fi ocupat acest portofoliu, care după părerea mea este unul dintre cele mai complexe din cabinetul ministerial. Cred însă, că este şi unul dintre cele mai valoroase, cel care asigură continuitatea identităţii din care facem parte (indiferent de etnie, religie sau statut social), care are un rol esenţial în educarea următoarelor generaţii şi a înţelegerii trecutului. Din păcate însă, este şi unul dintre domeniile cele mai neglijate sau adesea, batjocorite din 1990 încoace. Nu doresc să vă scriu despre destinul patrimoniului cultural din România (sunt atât de multe exemple, încât nu aş ştii cu ce să încep: de la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, bisericile fortificate şi palatele nobiliare din Transilvania, la culele olteneşti şi bisericile de lemn din întreaga ţară, veritabile comori ale patrimoniului românesc, care se deteriorează de la an la an, sub ochii noştri), ci despre o persoană care s-a angajat extrem de puternic în conservarea acestui patrimoniu şi care merită respectul şi consideraţia noastră şi în special a dumneavoastră, în calitate de Ministru al Culturii. Este vorba de Peter Hurley, organizatorul Festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” de la Săpânţa.
Personal cred că una dintre tragediile culturii româneşti o reprezintă distrugerea civilizaţiei rurale, începută după cel de-Al Doilea Război Mondial, continuată după 1990 şi care astăzi îşi atinge una dintre fazele finale.
Maramureşul este, poate, cel mai bun exemplu: civilizaţia arhaică a satului maramureşan se deteriorează tot mai mult sub influenţele moderniste ale celor care lucrează în vestul Europei şi cu banii câştigaţi acolo, îşi construiesc vile noi, distrugând casele tradiţionale de lemn în care au crescut generaţii de-a rândul, distrugând însă şi un mod de viaţă şi o civilizaţie. Ar fi incorect ca eu, care locuiesc într-o metropolă şi într-o casă care îmi oferă tot confortul, să critic dorinţa acestor oameni de a beneficia de un grad de confort sporit. Critic însă autorităţile (atât cele locale, cât şi cele naţionale) care de 25 de ani au asistat pasive la acest proces, care s-a acutizat tot mai mult odată cu trecerea timpului. Critic acele entităţi care în loc să legifereze foarte clar protejarea patrimoniului, care să promoveze valorile autentice ale Maramureşului, să încurajeze continuarea tradiţiilor şi obiceiurilor seculare, au preferat să fie martori tăcuţi sau chiar părtaşi la deterioarea lor ireversibilă. Totuşi, noroc că mai există o mână de oameni care au înţeles ce înseamnă Maramureşul şi promovează valorile autentice ale acestei provincii istorice binecuvântate.
Unul dintre ei este şi motivul acestei scrisori: Peter Hurley, organizatorul festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”. Acest irlandez „a aterizat” pe la începutul anilor 2000 în România, cu intenţia de a face studii de piaţă pentru multinaţionale interesate să investească aici. Nu a trecut mult timp şi s-a îndrăgostit iremediabil de România, în special de Maramureş. Conform propriilor spuse, aceste locuri şi modul de viaţă al acestor oameni sunt foarte asemănătoare vechilor civilizaţii (celtice) din Irlanda, care în ultimul secol s-au pierdut complet şi care, în mod miraculos, pot fi descoperite în România. L-au impresionat în special oamenii: este unul dintre cei care a avut înţelepciunea şi răbdarea de a merge din sat în sat, de a intra în vorbă cu oamenii, de a-i vizita în casele lor, de a-i asculta şi a-i cunoaşte, sfârşind prin a se îndrăgosti de ei. Acest lucru este evidenţiat în fantastica călătorie pe care a făcut-o în Postul Crăciunului de la Săpânţa la Bucureşti, dormind şi mâncând doar la oameni acasă (majoritatea necunoscuţi), care indiferent de etnie (români, secui, romi etc) l-au primit şi şi-au împărţit puţinul cu el. Cartea pe care a scris-o în urma acestei călătorii este o lecţie de mândrie locală şi naţională pe care acest irlandez ne-o dă şi pe care ar trebui să o cunoaştem cu toţii!
Totuşi, marea realizare a lui Peter Hurley este festivalul intercultural de la Săpânţa, ajuns anul acesta la a cincea ediţie. Acest irlandez a avut nebunia de a aduce într-un sat din nordul României, alături de corul femeilor din sat şi corul bărbătesc al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, Orchestra Naţională a Irlandei, Filarmonica din Dublin pentru a concerta în inima Maramureşului, în vatra satului românesc pentru turişti, dar în primul rând pentru localnici! Precedând acest concert, au fost câteva zile în care a adunat o mare parte a meşterilor populari din satele învecinate, a alcătuit o hartă interactivă şi a îndemnat turiştii să îi viziteze în mediul lor natural, în vatra satului, în casele şi atelierele lor. Este, după câte ştiu eu, una dintre primele iniţiative de acest gen, care are ca scop popularizarea acestor artişti populari, ultimii păstrători de tradiţie autentică maramureşană. Punctul culminant l-a reprezentat însă concerut propriu-zis, care a avut loc în ziua de „Sfântă Mărie”, 15 august. „În bătătura satului”, la aproximativ 3 kilometri de celebrul „Cimitir Vesel”, a fost amenajat un spaţiu de 20.000 de metri pătraţi, împărţit în două secţiuni: prima parte a fost destinată bucătăriei tradiţionale maramureşene, unde se serveau mâncăruri locale, iar cea de-a doua era destinată meşterilor populari din „Harta Comorilor Vii”. Punctul culminant l-a reprezentat însă scena gigantică, demnă de marile festivaluri de muzică din Europa, pe care au urcat nişte artişti cu pregătiri şi moduri de viaţă total diferite. În partea superioară dreaptă au urcat pe scenă membrii corului Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, cei care în urmă cu câţiva ani cântaseră pe muzica marelui compozitor irlandez Shaun Davey epitafele crucilor Cimitirului Vesel din Săpânţa. Întrebat fiind de Peter Hurley care ar fi visul lui, acesta spusese că ar vrea să aducă „Vocile Cimitirului Vesel” acasă, adică la Săpânţa, ceea ce s-a şi întâmplat. În partea inferioară a scenei, au luat loc membrii Orchestrei Naţionale a Irlandei, Filarmonica din Dublin, sub bagheta dirijorului David Brophy, din care nu au lipsit şi celebrele cimpoaie. Poate cea mai frumoasă apariţie au reprezentat-o femeile din Săpânţa, care alcătuiesc corul bisericesc, oameni simpli, dar emanând bunătate şi voioşie, fără studii muzicale, dar care au compensat prin mărinimie şi mândria de a se afla pe acea scenă. În total 100 de muzicieni din Irlanda, Scoţia, Spania şi România. A urmat un concert fenomenal împărţit în două acte: în primul s-au cântat epitafele de pe crucile Cimitirului Vesel (pe muzica lui Shaun Davey) , iar în cea de-a doua parte, orchestra, acompaniată de corul bărbătesc de la Sibiu şi cel al femeilor din sat, au interpretat o celebră baladă irlandeză, concertul încheindu-se pe versurile lui Mihai Eminescu: „Dintre sute de catarge”...
Acest spectacol desăvârşit nu ar fi putut avea loc fără iniţiatorul şi organizatorul principal, Peter Hurley. Pe lângă timpul investit în aceşti cinci ani, enorma energie risipită şi de oamenii pe care i-a mobilizat, a investit personal, peste 500.000 de euro în acest festival, din care s-a ales cu multe bucurii, dar şi cum multe frustrări şi nereuşite, nemaivorbind de vreo remuneraţie financiară. I-am scris un e-mail săptămâna trecută pentru a-l felicita pentru reuşita festivalului şi mi-a răspuns dezamăgit şi descumpănit că este distrus din punct de vedere psihic, că fondurile pe care conta întârzie şi că o mare parte a muzicienilor şi a distribuitorilor (doar sonorizarea a costat câteva zeci de mii de euro, ea fiind adusă din Germania) sunt încă neplătiţi. Mi-a spus că cel mai probabil nu va mai continua şi anul viitor, fapt care mi se pare nu doar extrem de trist, dar chiar tragic. Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care vă adresez această scrisoare, rugându-vă, în calitate de cetăţean al acestei ţări şi plătitor de taxe şi impozite, să luaţi atitudine faţă de acest om, faţă de ceea ce a făcut şi face în continuare pentru cultura ţării noastre. Domnule ministru, ştiu că sunteţi un om al culturii, că proveniţi, ca şi mine, dintr-un oraş cu un bogat patrimoniu multietnic şi multicultural care se doreşte a fi capitală culturală europeană în curând, şi de aceea vă rog să luaţi atitudine faţă de Peter Hurley, irlandezul care, prin eforturile de a organiza acest festival, a contribuit nu doar la promovarea culturii autentice româneşti, dar şi la conservarea şi întărirea ei. Mi-ar plăcea să cred că veţi putea purta o discuţie cu el, să îi explicaţi cât de mult este apreciată munca lui şi, cine ştie, poate să îl înduplecaţi să continue festivalul şi anul viitor. Şi chiar dacă îşi va menţine decizia, mi-aş dori să ştie măcar că eforturile sale sunt apreciate şi că are toată stima şi respectul nostru şi că tot ce a făcut nu a fost în zadar. Pe al meu îl are demult!
Cu stimă,
Traian Almăşan,
Cluj-Napoca, 22 septembrie 2014
Se încarcă comentariile...
