Stela Giurgeanu: Limba noastră-i foc ce arde. „Vă belesc, să moară mama că vă belesc“
0
Să scrii un articol despre limbajul injurios din mass-media românească este o provocare. În primul rînd, pentru că subiectul este unul mult prea generos pentru a putea fi cuprins într-o singură pagină de ziar.
În al doilea rînd, implică şi un risc personal: încercînd să te documentezi – adică să auzi şi să citeşti o sumedenie de sudălmi, care mai de care mai dezgustătoare – este foarte uşor să te pierzi într-o spirală a abjecţiilor. De altfel, reacţia mea, după cîteva ore de documentare, a fost fragmentată în trei secvenţe: stupoare, rîs isteric, depresie.
Am început cu o simplă căutare pe Internet: am găsit zeci de mii de pagini cu referiri la înjurăturile vehiculate în mass-media. Pe YouTube există chiar o sintagmă standard a căutărilor: „înjurături tv în direct“. Găseşti, aşadar, fără probleme, nenumărate fragmente din emisiuni TV sau de Radio, „talk-show-uri“ de „succes“ sau emisiuni de divertisment, în care tot felul de personaje, vedete sau reprezentanţi ai „cremei“ societăţii din România înjură şi se înjură ca la uşa cortului.
Dar cum s-a ajuns aici? Cum se face că limbajul din mass-media românească poate fi atît de libertin? Cine şi de ce a tras perdeaua, lăsînd la vedere obscenităţile de mahala?
Mulţi ar da vina pe tabloidizare, o tabloidizare care a cuprins presa de la noi, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Dar tabloidul, cel puţin la început, s-a bazat mai mult pe „senzaţionalul“ unor ştiri, de multe ori groteşti şi de foarte multe ori inventate. Ideea economică din spatele acestui tip de presă este foarte simplă. Pe cînd jurnalismul de calitate necesită bani şi timp, presa „uşoară“ poate fi făcută de mai toată lumea, cu condiţia să aibă un obraz gros şi un creier plin de năzbîtii.
Totuşi, revin:
. Tabloidele internaţionale (precum The Sun, Daily Mirror) mizează mai mult pe informaţii intime, pe scandaluri amoroase sau pe dezvăluri senzaţionale din viaţa privată a unor persoane publice, neatentînd însă atît de grobian la demnitatea umană.
În schimb, în România, ideea de tabloidizare (via audienţă) nu implică numai terfelirea imaginii publice, ci şi împroşcarea cu noroi a onoarei persoanei vizate, folosind acuze nefondate şi un limbaj degradant: am observat că cele mai la îndemnînă „injurii“ sînt elemente care alcătuiesc, de altfel, şi discursul urii: eşti „retard“, eşti „gay“ sau eşti „ţigan“ – afirmaţiile rasiste şi discriminatorii fiind baza discursului obscen.
Pornind de la principiul că ştiri precum „găinile violate de un sătean beat“ vor face audienţă, căci se fabrică ieftin şi se vînd în cantităţi industriale, s-a ajuns însă la o metodă mult mai perversă: nu mai e vorba de o ocheadă pe gaura cheii, ci de o năvălire cu bocancii în viaţa cuiva. Nici măcar nu se mai inventează ştiri dezgustătoare, ci se invită în platou oameni cu gura spurcată, care sînt transformaţi în vedete şi puşi să se înjure între ei, pînă cînd înjurătura devine „trendy“. Pentru asta s-a mizat puternic şi pe indivizi precum Vadim Tudor sau George Becali, deschizătorii acestui drum – oameni „politici“ şi cu bani – detalii care au constituit, fără îndoială, atuuri în patentarea lor.
O parte a publicului a văzut în bani şi poziţie socială un argument de necontestat al valorii acestora. Şi i-au acceptat. Alta, majoritatea, a fost însă şocată de asemenea apariţii. Căci nu ne venea să credem ce auzim la televizor, pleiada de înjurături în care se lansa Vadim Tudor fiind de-a dreptul patologică – caz cu care televiziunea prilejuia o întîlnire nemijlocită (căci moderatorii nu făceau decît să-şi frece bucuroşi mîinile: cu cît vorba era mai groasă, cu atît creşteau cifrele audienţei). Cunosc mulţi oameni care se uitau, pe vremuri, la emisiunile unde erau invitaţi Becali sau Vadim Tudor, nu pentru că ar fi fost „fani“ – ci din contră, pentru că erau fascinaţi de obscenitatea absurdă vehiculată în aceste emisiuni. Între timp, au renunţat, căci înjurătura la TV nu mai e ceva inedit, ci o normalitate. Asta însă a consolidat audienţa.
O audienţă atrasă în cel mai pervers mod cu putinţă. Pentru că nu te poţi opri să nu hohoteşti de rîs şi să nu povesteşti mai apoi, şi altora, emisiuni aparent inocente, de amiază, în care, de pildă (exemplele următoare sînt luate absolut alandala, pescuite de pe net şi YouTube), o Andreea Tonciu se „ia în gură cu o doamnă de pe plajă“: „Ia uite, mînca-ţi-aş talentul tău, cum arată. Dar nu vă e ruşine, doamnă, să staţi aşa?“ La replica celei vizate – „Tu eşti năsoasa aia de la televizor?“, Andreea Tonciu se dezlănţuie: „Du-te dreacu, fă! Pune carnea pe tine, fă! Marş la coteţ! Marş, fă, la puşcărie pă 50 de ani!“
Nu te poţi abţine să nu rîzi, chiar şi siderat, cînd două doamne, Carmen Harra (vizionară, cîntăreaţă şi doctor) şi Mara Bănică (jurnalistă) se contrează în direct: „Eu cu oameni de o anumită speţă n-am ce vorbi, eu am apărut în întreaga lume“, „Aţi apărut şi în underworld, doamnă, bineînţeles, că dacă aţi făcut facultatea de hipnoză... înseamnă că sînteţi un futurolog perfect, am înţeles că vreţi să vă căsătoriţi“, „Draga mea, trebuie să fii tratată mental, eşti bolnavă de invidie“, „...Ce să invidiez, doamnă, la dumneavoastră (...), că i-aţi spus lui Serghei Mizil că o are mică?“ Discuţia între cele două doamne s-a terminat cu un „Du-te în Dumnezeii tăi!“
Continuarea schimbului de replici a avut loc mai tîrziu, între aceeaşi jurnalistă şi fiica doamnei Carmen Harra, Alexandra, o domnişoară finuţă şi blondă care, cu un fin accent american, a susţinut că mama ei nu mai vrea să vorbească cu un aşa „jeg de om“ – adică cu jurnalista. Înfuriată, cea vizată ripostează: „Se cacă mă-ta, nu? Băi, balenă împuţită! Jeg eşti tu cu mă-ta!“ Blonda sare şi ea: „Te iei tu de mama, idioato, îţi arăt eu ţie! Futu-ţi cristoşii mă-tii!“... etc. etc. În tot acest timp, invitaţii chiuiau, publicul era în delir, iar moderatorul se prefăcea înfiorat, jenat şi pudic: aoleo, nu mai vorbiţi aşa, vai, nu se face, etc. etc.
Se încarcă comentariile...
