Patrimoniu

articolul anterior articolul urmator

Un muzeu... mai larg decât judeţul

0
27 Sep 2018 14:17:21
Sanda Vişan
Muzeul Brăilei Carol I şi Teatrul Maria Filotti FOTO Sanda Vişan
Muzeul Brăilei Carol I şi Teatrul Maria Filotti FOTO Sanda Vişan

La mijlocul lunii septembrie am fost invitatǎ la consistentul Festival Zile şi Nopţi de Teatru la Brǎila, organizat de Teatrul Maria Filotti. Şi, ca întotdeauna când mǎ aflu în oraşul de la Dunǎre, nu pierd prilejul sǎ aflu ce mai e nou şi la vecinul Teatrului din inima oraşului, la Muzeul Brǎilei Carol I.

Fiindcǎ este unul din muzeele vii ale ţǎrii, cu o activitate ştiinţificǎ notabilǎ şi o deschidere activǎ cǎtre diverse categorii de public, la care alte instituţii similare sunt mai puţin atente. Iar eu m-am aflat la Brǎila tocmai în perioada în care Muzeul se aflǎ în mijlocul unei controverse publice. Aşa cǎ am vrut sǎ aflu opinia directorului (pardon, managerului!) instituţiei, prof. univ. dr. Ionel Cândea, membru corespondent al Academiei Române.

Şase muzee într-unul singur

Sanda Vişan – Muzeul Brǎilei are sediul central în Piaţa Traian, dar, de fapt, gestionaţi mai multe clǎdiri istorice din oraş. Care este gama activitǎţilor Muzeului?

Ionel Cândea - Este foarte largǎ, pentru cǎ avem secţie de arheologie, de istorie, de etnografie, de artǎ, de memoriale, care înseamnǎ Casele Perpessicius, Istrati şi Fǎnuş Neagu (la Grǎdiştea) şi o secţie de ştiintele naturii, cea mai oropsitǎ, rǎmasǎ la ediţia 1987, deşi am cerut de câteva ori fonduri de la Consiliul Judeţean, cu scopul de a închide suprafaţa de peste cinci hectare de stejari seculari, pentru exprimarea a ceea ce însemna Balta Brǎilei de altǎdatǎ, cu câteva diorame.

S.V. - La câte lucruri faceţi, îmi închipui cǎ aveţi o echipǎ mare. Câţi angajaţi are instituţia?

I.C. - Ne chinuim cu 72 de angajaţi ai Muzeului. Gestionǎm 8 clǎdiri, adicǎ 5.700 mp de supraveghere şi curǎţenie. Câteva persoane sunt supraveghetoare, au rǎmas vreo 5 paznici, angajaţi ai muzeului.

În rest, statul roman a externalizat aceste servicii. De aici a apǎrut nevoia de a avea supraveghetoare câte trebuie, cum spune legea, care nu distribuie un numǎr de metri pǎtraţi per supraveghetoare, ci spune cǎ managementul trebuie sǎ ia mǎsuri, astfel încât sǎ nu se întâmple nimic cu patrimoniul.

S.V. - Dar aceste supraveghetoare din spaţiile deschise publicului nu trebuie sǎ fie personal specializat?

I.C. - Ba da. Ne strǎduim ca, din toate cele care au fost cândva, ieşite la pensie sau cu diverse situaţii, sǎ alegem acum.

S.V. - Şi acest personal nu mai este angajat de muzeu?

I.C. - Nu. Sunt angajaţii unei firme de curǎţenie şi supraveghere. Existǎ o lege care spune cǎ numǎrul de bugetari dintr-un judeţ trebuie sǎ fie în nu ştiu ce proporţie cu numǎrul de locuitori. Cu cât scade numǎrul de locuitori, trebuie sǎ scadǎ şi numǎrul de bugetari.

S.V. - Dar acesta nu este un fel de a masca problemele?

I.C. - Pe aceastǎ lege mi i-au tǎiat pe ambii directori adjuncţi anul acesta.

S.V. - Aşadar, angajaţi sau contractaţi, ce personal aveţi în total?

I.C. - 72 de angajaţi şi 26 de supraveghetoare.

Sala Maxy din cadrul Muzeului Brăilei

S.V. - Am citit în presa localǎ cǎ sunteţi “muzeul pensionarilor”. Aşa este?

I.C. - E pur si simplu o jignire sǎ vorbeşti aşa despre o persoanǎ de pregǎtirea doamnei Maria Stoica, care este de peste 30 de ani în muzeu, cu merite extraordinare în ce priveşte creşterea patrimoniului, a organizǎrii expoziţiei la Muzeul Nicǎpetre şi a întregii Secţii de artǎ. Ca şi despre alţi colegi. Este, de fapt jocul politic mizer al unor politicieni, pentru interese meschine.

S.V. - Aveţi si tineri care lucreazǎ în muzeu?

I.C. - Am şi nominalizat, într-un rǎspuns cǎtre ziarul local, care nu mi-a respectat dreptul la replicǎ, o tânǎrǎ foarte bine pregǎtitǎ, de la Sectia de artǎ, drd. Alina Mircea, posesoarea unei diplome de master obţinute peste hotare. Pe urmǎ, îl avem pe Costin Croitoru, la arheologie. Dar avem şi o generaţie puţin mai încoace, Stǎnicǎ Pandrea, şeful Secţiei de arheologie, care conduce şantierul deschis pentru descǎrcarea de sarcinǎ arheologicǎ, a zonei de construcţie a singurului pod suspendat peste Dunǎre, cǎtre Tulcea. Acolo nu e o lucrare uşoarǎ.

S.V. – Un pod proiectat a fi terminat in 2022. Şi pentru care încasaţi nişte bani, adicǎ venituri fǎcute de muzeu. Şi nu sunt puţini bani.

I.C. - Da, dar nu pot sǎ-i folosesc aşa cum ar vrea managerul muzeului.

S.V. - De ce, aveţi constrângeri?

I.C. - Vor sǎ se acopere cu ei toate celelalte cheltuieli curente, gaz, luminǎ etc., lucru cu care nu pot sǎ fiu de acord, pentru cǎ ceea ce avem aici, în pǎstrare şi administrare, toate colecţiile sunt ale statului. Statul are obligaţia sǎ şi le apere. Şi mai vreau sǎ spun aici cǎ existǎ totalǎ discriminare între muzee şi biblioteci.

S.V. - În ce sens?

I.C. - Bibliotecile sunt bugetate 100% de la stat, în timp ce muzeele, se spune prin lege, se autofinanţeazǎ şi sunt subvenţionate de la bugetul de stat. Recunosc imediat cǎ bugetul înseamnǎ cam 95% subvenţie, dar sumele de astǎzi, avute drept sarcinǎ de autofinanţare, înseamnǎ foarte mult. Am avut 200.000 lei anul acesta, dar l-au ridicat la 400.000, prin intrarea banilor de la şantier.

S.V. - Înteleg cǎ s-au încasat de la CNAIR peste 300.000 de lei.

I.C. - Nu toţi vor veni anul acesta, 55% din ei mi-i dau anul acesta.

S.V. - Şi nu puteţi dispune de aceste fonduri în favoarea colecţiilor?

I.C. - Nu, fiindcǎ banii sunt la Judeţ, care le dǎ drumul doar în ultima zi. Eu înţeleg, fiindcǎ rectificarea bugetarǎ este destul de strâmtǎ, de grea, nu s-a obţinut de la centru ceea ce s-a cerut. Dar aici este dibǎcia actului managerial: sǎ faci venituri şi din ele sǎ amplifici actul cultural.

Şi în aceastǎ situaţie, totuşi primim reproşuri, ca şi cum ar fi ale noastre, nu ale statului, lucrurile de aici, adunate cu trudǎ, cu o bibliotecǎ documentarǎ de instituţie, necesarǎ cercetǎrii, ca sǎ nu mǎ duc la Academie, la Bucureşti, sau la Biblioteca V.A. Urechia, la Galaţi.


Sala Nae Ionescu şi Anton Dumitriu

Cine nu iubeşte cartea?

Muzeul Brǎilei Carol I şi-a constituit de-a lungul timpului, un fond de documente de valoare regionalǎ şi naţionalǎ şi a contribuit prin Editura Istros, înfiinţatǎ în 1995, şi la alcǎtuirea unui portofoliu de 463 de titluri, lucrǎri ale unor prestigioşi cercetǎtori şi istorici, sau memorialistica unor participanţi importanţi la evenimente istorice ale continentului european, care au influenţat direct sau indirect evoluţia ţǎrii noastre. Multe dintre volumele apǎrute la Istros au primit premii ale Academiei Române, ceea ce aşeazǎ Brǎila, Muzeul şi Editura lui, pe palierul de vârf al producţiei intelectuale româneşti.

S.V. – De ce vi se reproşeazǎ existenţa unui masiv fond de carte, producţie a Editurii Istros a Muzeului Brǎilei?

I.C. - Cred cǎ am deranjat pe cineva cu tot ce s-a realizat la Brǎila. Nici un alt coleg n-a fost oprit sǎ facǎ ce am fǎcut eu. Brǎila a avut noroc cu o serie de finanţǎri pe care le-am primit, este adevǎrat, de la Consiliul judeţean. Şi ele au crescut an de an, pentru cǎ şi proiectele noastre au fost tot mai ambiţioase. A existat coeditarea cu Editura Academiei, care a vǎzut cǎ suntem oameni serioşi şi ne ţinem de cuvânt, cǎ editǎm lucruri de calitate.

Între seriile care au ieşit la editurǎ, amintesc Teze de doctorat, care azi a stârnit o discutie amplǎ, alunecând ades în penibil. Ce am publicat noi însǎ la Editura Istros sunt peste 45 de titluri, dintre care 12 au primit Premiul Academiei.

S.V. - Sunt, adicǎ, lucrǎri ale unor cercetǎtori de valoare.

I.C. - Da, studenţi şi doctoranzi care au reuşit performanţe excepţionale. Am teze pe care le aştept de doi sau trei ani, pentru calitatea lor, de pildǎ reconstituirea bibliotecii Mavrocordaţilor, cu toate cele trei generaţii. Aştept teze susţinute la alţi profesori, nu neapǎrat la mine, acesta nu e un criteriu.

S.V. - Sunt doctoranzi din toatǎ ţara?

I.C. - Desigur. S-au nimerit şi câţiva doctoranzi din zona noastra, de la Galaţi, care sunt azi profesori universitari şi oameni de toatǎ calitatea, în ceea ce priveşte cercetarea istoriei contemporane, cum este Constantin Ardeleanu, care a publicat teza la Istros, cu 6-7 ani în urmǎ, şi au fost apoi premiaţi. Rǎposatul profesor Şerban Papacostea a fost absolut încântat de lucrarea colegului Ardeleanu despre Gurile Dunǎrii şi interesele Angliei. Sunt lucruri de importanţǎ localǎ, cǎ suntem pe Dunǎre – deşi Timişoara e mai pe Dunǎre acum decât orice alt oraş din ţarǎ!- şi desigur cǎ mǎ interesau comerţul la Gurile Dunǎrii, politica englezilor etc.

S.V. - Brǎila fiind tradiţional un bogat oraş multicultural, e normal sǎ aveţi teme multiple şi diverse de cercetare.

I.C. - Aşa e. Şi a fost susţinut de o viaţǎ economicǎ excepţionalǎ, de care nu putem face abstracţie. Brǎila, în secolul ei de aur, 1829 – 1929, cred cǎ a reprezentat, cel puţin pânǎ în 1914 şi la închiderea strâmtorilor, 23% din importurile şi exporturile ţǎrii. Brǎila era inima ţǎrii.

S.V. - Pe lângǎ Tezele de doctorat, ce alte serii aţi mai iniţiat în 23 de ani?

I.C. - Am iniţiat în 2016 seria Basarabica, lucrǎri deosebite ale colegilor, istorici şi nu numai, şi în chimie, preşedintele Academiei de Ştiinţe din Moldova, dl. Gheorghe Duca, va fi publicat cu câteva lucrǎri de sintezǎ. În istorie, Vlad Mischevca, geneza anului 1812 în Basarabia, este important sǎ ştim, în anul Centenarului, ce s-a întâmplat înainte, cum s-a ajuns acolo.

L-am publicat pe Ion Gugeac, vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, în domeniul dreptului, Constituţia la rǎscruce, constituţia ca invenţie a omului, cu tot ce a devenit ea, din Antichitate şi pânǎ azi. Sunt colegi din Basarabia, care meritǎ toatǎ atenţia în privinţa producţiei lor ştiinţifice.

Vom deschide o nouǎ serie Eudoxiu de Hurmuzaki, care a cunoscut o ediţie veche, în anii ’60, a revenit apoi cu prof. Andrei Oţetea, cu câteva volume cu ecoul rǎscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania. Apoi colectia a murit.

S.V. - Faceţi, deci, şi o operǎ de recuperare istoricǎ.

I.C. - Directorul Institutului de Istorie al Academiei deŞtiinţe a Republicii Moldova, conf. univ. Gheorghe Cojocaru, a reuşit o performanţǎ extraordinarǎ: a adunat tot ce înseamnǎ documente externe, deci pentru România, documentele legaţiei române la Petrograd, a ministrului plenipotenţiar Constantin Diamandy, arestat de bolşevici. Avem acolo documente din 1914 pânǎ în 1919. Avem documente care pornesc acum în seria Hurmuzaki şi care vorbesc despre soarta ultimului diplomat român din Rusia pe cale de sovietizare.

S.V. - Şi despre destinul tezaurului nostru de la Moscova?

I.C. - Desigur. Avem apoi Florilegium Magistrorum, în coeditare cu Academia Românǎ, prin sprijinul vicepreşedintelui instituţiei, academicianul Victor Spinei, care a iniţiat aceastǎ serie de lucrǎri importante, ale celor mai mari istorici de astǎzi, din Europa şi din Statele Unite, Warren Treadgold, prof. Matei Cazacu, de la Paris, Florin Curta, care e un mare profesor, un buzoian plecat peste ocean. Am cǎutat sǎ nu ne limitǎm la marginea judeţului. Întrebarea care mi se adreseazǎ aproape cu urǎ este: cine a aprobat aceste titluri? În secolul XXI, sǎ ne mai întrebǎm ca în anii ’50: cine aprobǎ titluri? 

S.V. - În secolul XXI, în care comunicǎrile sunt instantanee, mi se pare cǎ dv. puneti Brǎila pe o traiectorie intelectualǎ internaţionalǎ. Sau mǎ înşel?

I.C. - Am trimis aceste cǎrţi - şi lucrurile se pot verifica- în marile biblioteci de peste ocean, din Europa, din Anglia - cǎ Brexitul va aduce divorţul. Eu cred cǎ am fǎcut un lucru de toatǎ isprava şi nu un lucru care sǎ fie blamat. Ori, într-un moment oarecare, în 2018, aici, s-a crezut de cuviinţǎ sǎ se facǎ o cercetare mai amǎnunţitǎ. Acum şi ziarul local, de o calitate cu totul îndoielnicǎ, îmi cere cu insistenţǎ date, pe care le voi furniza, conform legii. Dar aproape cǎ e o vinǎ pentru mine faptul cǎ am reuşit o asemenea performanţǎ.

S.V. -Trebuie sǎ spun cǎ v-am întâlnit nu o datǎ la Biblioteca Academiei, venind cu multe cǎrţi publicate la Istros.

I.C. - Desigur, ca membru corespondent al Academiei, sigur cǎ o fac, dar acest lucru este privit cu suspiciune aici, la Brǎila. Este adevǎrat, pe 11 septembrie a.c., am primit aprobarea Preşedintelui Consiliului Judeţean, pentru încǎ un numǎr de16 titluri circumscrise anului jubiliar şi aniversǎrii Brǎila 650, precum şi un alt numǎr de titluri pentru Centenarul Marii Uniri.

S.V. - Se vede în activitatea Muzeului, cǎ aţi deschis colaborǎri cu instituţii din toatǎ ţara. Aşa v-aţi propus de la început?

I.C. - Da. Am colaborat, de pildǎ, cu Muzeul de Istorie din Judeţul Argeş, care s-a apucat de un lucru foarte important, sǎ publice stenogramele guvernului Dr. Petru Groza. Sunt patru volume, pregǎtite de prof. Marcel Ciucǎ, fost director general adjunct al Arhivelor Statului, care are acum la noi, la corecturǎ, volumul 3.

Ori, toate lucrurile acestea s-au blocat în anul acesta. Le-am deblocat într-o oarecare mǎsurǎ la începutul lunii septembrie. Dar cum sǎ nu-ţi dai seama cǎ, dacǎ vrei sǎ înţelegi ceva din felul în care s-a fǎcut trecerea aia nenorocitǎ de sistem politic. Sǎ vedeţi cum vorbea Gheorghiu Dej în primele sedinţe...

S.V. - Mai rǎu decât parlamentarii de azi?

I.C. - Nu chiar.


Colecţia Un secol de comunism

I.C. - Dacǎ vrem sǎ învǎţǎm ceva, trebuie sǎ ştim ce-a fost înainte. A fost 2017, centenarul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Am publicat câteva volume, pentru a decripta acest moment, cu Memoriile lui Kerenski, cu o carte despre Lenin a lui Ossendowki, Dumnezeul celor fara Dumnezeu.

Sigur cǎ se poate spune cǎ am depǎşit limitele judeţului...

S.V. Dar rǎmânînd în spaţiul cunoaşterii. Am vǎzut cǎ aţi oferit cǎrţi şi la concursurile literare şcolare, organizate în judeţ.

I.C. - Da, am oferit cǎrţi. Mi s-a imputat în ultima vreme cǎ am un fond mare de carte în depozit. În 23 de ani de existenţǎ a editurii, sigur cǎ s-au adunat. Unele din ele chiar le-am ţinut.

S.V. - Cine trece pe lângǎ muzeu poate vedea afişele acţiunilor muzeale, dedicate marilor români din strǎinǎtate. Aveţi o asemenea serie şi pentru editurǎ?

I.C. - Deşi e foarte supǎrat pe România - şi-l înţeleg perfect -, îmi povestea dl Radu Portocalǎ, nepotul marelui primar al Brǎilei şi fiul celui care a înfiinţat în timp de rǎzboi, în România, primul Institut de inframicrobiologie din lume, fǎcut posibil datoritǎ intervenţiei Regelui Mihai pe lângǎ Mareşalul Antonescu, în 1941. Tatǎl sǎu a fost extras din România, în anii ’70. Dânsului i-am publicat Istorii de familie, povestea celui care, trǎind la Paris, îşi cautǎ originile în România. A venit în 2012 aici, a fǎcut un parastas la Biserica Sfinţii Arhangheli şi la Teatrul Maria Filotti, unde i se adresau cu formula “teatrul bunicului dumitale”.


Radu C Portocală

Întretinem relaţii cu românii din strǎinatate. Tocmai m-a sunat doamna Elena Dumitrescu Nentwig. Este o celebritate a Brǎilei, unde s-a nǎscut şi a urmat cursurile Liceului de fete. A avut o cariera frumoasǎ, întâi la Iaşi, apoi în strǎinǎtate, în Germania. S-a cǎsǎtorit cu baritonul Franz Ferdinand Nentwig. La o vârstǎ venerabilǎ, vine mereu la Brǎila, acum are douǎ piese de teatru, pe care eu le public.

S.V. - Din sopranǎ a devenit scriitoare?

I.C. - Da. Doamna a vut o mare cumpǎnǎ cu securitatea, în anii ’70, au oprit-o şi, cu intervenţii, a reuşit sǎ plece.

S.V. - Şi acum îi recuperaţi opera scrisǎ?

I.C. - Da. Au publicat-o cei de la Cluj, cu vreo trei romane. Publicǎm, deci, lucruri relavante. De altfel, doamna e un om dintre cei 100 de romani selectaţi de peste hotare, care ne fac cinste în lume.

S.V. – În aceste condiţii, mai puteţi face achiziţii de documente?

I.C. - Anul trecut am cumpǎrat mai mult de jumǎtate din biblioteca Demostene Russo, marele bizantinist al perioadei interbelice, aflat ades în polemicǎ cu Iorga. O parte a bibliotecii rǎmǎsese la Bucureşti, la dna Doroteea Cioran, pe care am cumpǎrat-o acum câţiva ani buni. Altǎ parte se afla la familia Papadopol, de la care am cumpǎrat anul trecut, partea cea mai mare, iar acum, pentru o sumǎ derizorie, nu pot cumpǎra restul.

Suntem un muzeu care are bibliotecile Perpessicius, Petre Diaconu, Radu Manolescu, toţi foşti profesori ai Universitǎţii Bucureşti, Paul Cernovodeanu, am aici ştampilele cu fondul Mihai Maxim, cu cele de peste 2.000 de documente din secolele XVII – XIX, al prof. univ. Ion Ionaşcu.

Volumul II de la Mǎxineni s-a bazat pe 99 de copii de excepţionale documente de la Brâncoveanu, pânǎ în secolul XIX, aflate în acest tezaur, pe care l-am gǎsit la spusa prof. Matei Cazacu, venit de la Paris la Institutul Iorga, unde ne-am întâlnit întâmplator. Mi-a spus: ai fǎcut primul volum din Mǎxineni, dar sǎ ştii cǎ mai sunt documente de vânzare la anticariatul de lângǎ Palatul Suţu. M-am dus şi am rǎmas uluit. Am avut atunci noroc, fiindcǎ guvernul Tariceanu tocmai interzisese investiţii în perdele, mese, maşini etc. Noi ne pregǎteam sǎ cumpǎrǎm un microbuz şi noroc cǎ banii pe care nu mi-i mai dǎdeau pentru aşa ceva, i-am folosit pentru documente. Eu cred cǎ aici este -sau nu este- meritul unui manager.

Regǎsita strǎlucire a unei mǎnǎstiri de secol XVII

Pe 25 septembrie, în prezenţa şi cu contribuţia înalţilor prelaţi ai Bisericii Ortodoxe, a fost sfinţitǎ Biserica voievodalǎ din Complexul monastic Mǎxineni. Au trecut mulţi ani pânǎ când sǎ strǎluceascǎ în soare, din nou, sfântul lǎcaş înǎlţat în secolul al XVII-lea şi ajuns o ruinǎ în secolul XX. De aici a început laborioasa operǎ de reconstrucţie a mǎnǎstirii.


Mânăstirea Măxineni

S.V. - În seria de lucrǎri dedicate Brǎilei, a apǎrut şi un frumos album monografic Mǎnǎstirea Mǎxineni.

I.C. - E o bucurie unicǎ în viaţa oricǎrui cercetator sǎ-ţi începi cariera de arheolog la un obiectiv pentru care practic nu exista nicio speranţǎ în 1976. A urmat cutremurul şi în ’77 cercetarea s-a oprit. Când s-a reluat, cu bani puţini, am lucrat an de an şi am mers pânǎ în 1991.

Am reluat apoi lucrǎrile pe zona stǎreţiei, care nu mai exista, spre deosebire de bisericǎ, ce exista pânǎ la şarpantǎ. Turlele fuseserǎ zburate în 1917, în primul rǎzboi mondial, când noi ne-am aşezat în apǎrare pe Siret, iar bulgarii au ajuns pânǎ aici şi au fǎcut din înǎlţimea ei un punct de observaţie. Atunci, desigur, ai noştri au tras, zburând turlele şi nǎruind totul.

S.V. - Era, deci, o ruinǎ.

I.C. - Da, am preluat o ruinǎ şi, în vremurile mai noi şi cu fonduri, la un moment dat, de la Ministerul Culturii , în proporţie de peste 50%, şi de la Judeţ, 49%, s-a reuşit restaurarea bisericii, dupǎ care, cu fonduri europene, obţinute şi de firma dlui arhitect Cǎlin Hoinǎrescu, autorul proiectului de restaurare, s-a mers şi la reconstituirea stǎreţiei, care este o bijuterie.

Ea adǎposteşte acum un beci autentic de secol XVII, reconstituirea de deasupra şi nivelul 2, care înseamnǎ o bibliotecǎ frumoasǎ, la care Editura Istros a donat un numǎr important de cǎrţi, în dublu exemplar.

Cu acest prilej am publicat si albumul dedicat Mǎnǎstirii, cǎci exista doar o monografie a mea, mai veche, de prin 2012 şi volumul 2, din 2014, pentru cercetarea arheologicǎ şi documentarǎ.

Biblioteca Mânăstirii Măxineni

Brǎila, unde-ţi sunt tunelurile?

S.V. – Nu pot sǎ nu vǎ întreb ce se întâmplǎ cu celebrele hrube ale Brǎilei, rǎmase din perioada stǎpânirii turceşti, şi care, datǎ fiind unicitatea lor, ar constitui un punct de tracţie pentru turismul cultural, nu doar la nivel naţional, ci european?

I.C. -Voi prezenta la sesiunea a 20-a de comunicǎri “”Monumentul”, de la Iaşi, care se ţine la Palat, an de an, o comunicare intitulatǎ “Monumentele Brǎilei, între restaurare şi degradare”. Am în vedere cazul Mǎxinenilor, care, sigur, nu e doar meritul meu. Apoi voi arǎta, cu imagini, dezastrul care paşte unicul monument semnificativ, ce ne-a rǎmas din fortificaţia Cetǎţii Brǎilei, din perioada turceascǎ. Are doar 200 de ani, datând din 1812/14. E un segment de 56m, pe care strada Cetǎţii l-a întrerupt, fiind segmentat şi astupat, dar monumentul continuînd dincolo de stradǎ. Cât a ţinut acolo budanele întreprinderea comunistǎ de vie şi vinuri, a fost totul în regulǎ. Când au plecat ... proprietate! Şi cum la noi proprietatea a fost lǎsatǎ de izbelişte, fiind singurul lucru nereglementat, cu bunǎ ştiinţǎ...

S.V. - Monumentul a ajuns în mâini private şi, din câte am înţeles, nu prea legal, fiindcǎ la vânzare nu s-a respectat dreptul de preemţiune al statului.

I.C. - Iar proprietarul e în Statele Unite. Dar e simplu, existǎ clauza de expropriere în interes naţional, sunt foarte mirat cǎ nu se face nimic. Iar intrarea în trepte care exista e acum în bǎtaia ploii, nu mai e protejatǎ. Au fost atâţia care s-au bǎtut cu pumnul în piept cǎ s-a întâmplat revoluţia din ‘89 şi din cauza felului mizerabil în care au fost tratate monumentele, iar acum am ajuns, în unele situaţii, sǎ ne comportǎm mai rǎu decât înainte.


Hrubele Brăilei

S.V. - Recuperarea unui astfel de sit ce buget ar presupune? Poate cǎ e peste puterile bugetului local.

I.C. - Se înţelege, dar de ce nu se acceseazǎ fonduri europene? Dar va spun cǎ în acest caz s-ar face chiar cu bani de la turci. Dacǎ le propunem o asemenea colaborare turcilor, sunt convins cǎ vor dori sǎ se implice.

S.V. - Şi cine ar putea face acest lucru, din punct de vedere juridic?

I.C. - Muzeul nu are competenţe în domeniul patrimoniului imobil. Muzeul se aflǎ într-o clǎdire monument, fostul Hotel Francez, şi respectǎm nişte reguli în privinţa administrǎrii ei. Dar în privinţa acelui sit, eu nu pot sǎ fac nimic.

S.V. - Cine poate face?

I.C. - Direcţiile de culturǎ judeţene. De 30 de ani cer desfiinţarea acestor direcţii, în Comisia Naţionalǎ de Muzee şi Colecţii, care, e adevǎrat, are doar rol consultativ.

S.V. - De ce le doriţi desfiinţate?

I.C. - Sunt absolute inutile. Sunt o rotiţǎ de transmis hârtii între minister şi muzeu. Am întrebat mereu: le e ruşine celor de la minister sǎ stea de vorbǎ cu muzeografi cu doctorate, cu cercetǎtori ştiinţifici?


Dunărea la Brăila

Un vis: Muzeul Naţional al Dunǎrii Româneşti

I.C. - Din 2016, din decembrie, la Muzeu, împreunǎ cu şapte colegi am constituit, cu aprobarea Prezidiului Academiei Române, Centrul de studii dunǎrene. Am recuperat un gând al lui Ghe.T. Marinescu, al lui Iorga şi al altora din perioada interbelicǎ, care vedeau la Brǎila, un institut al Dunǎrii. Acest institut nu s-a fǎcut niciodatǎ.

S.V. - Dar acest nucleu ar putea face acest tip de cercetare?

I.C. - Da. Vǎ dezvǎlui –deşi mulţi se vor nǎpusni asuprǎ-mi, mai ales dupǎ provocarea lansatǎ de Timişoara, care a devenit oraş pe Dunǎre!- cǎ aş dori sǎ fac din Muzeul Carol I de la Brǎila, Muzeul Naţional al Dunǎrii Româneşti, pentru cǎ de la Muzeul Porţilor de Fier, de la Turnu-Severin, faceţi parcursul pe Dunǎre şi vedeţi unde se mai poate! La Giurgiu a existat ceva prin ’77, cu Muzeul Independenţei, dupǎ care...Suntem pe Dunǎre, pânǎ la varsare, unul din muzeele cele mai importante. Tulcea a fǎcut un Institut Ecomuzeal, prin neuitatul director Simion Gavrilǎ, care s-a stins, dar la 75 de ani încǎ era îngǎduit - nu cum îmi recomandǎ mie consilierii Consiliului Judeţean, sǎ mǎ retrag!

S.V. - La ora actualǎ, muzeele de istorie din România au nivelul de performanţǎ profesionalǎ pe care l-aţi considera ideal?

I.C. - Nu. Mai întâi, chiar cu riscul de a deveni persona non grata pentru mulţi colegi, voi spune ca în anul Centenarului, noi nu avem un Muzeu Naţional de Istorie. Aceasta nu e o acuzǎ la adresa directorului de acolo. Sunt în Consiliul Ştiinţific al acestui muzeu, ştiu cu ce se luptǎ. Dar, pentru aşa ceva, interesul ar trebui sǎ fie de la Ministerul Culturii şi mai sus, de la preşedinţie. Dacǎ nu existǎ o apǎsare din partea ministrului Culturii şi Identitǎţii Naţionale, cum ne numim acum, ce sǎ mai spun!

Iar muzeele regionale suferǎ de aceeaşi chestiune, unele au clǎdiri mai mult sau mai puţin drese, cum ar fi spus Iorga, dar mai departe... discursul istoric, discursul de patrimoniu...

Ziua de mâine

S.V. Cum sunǎ viitorul imediat pentru dumneavoastrǎ?

I.C. - Sǎ vedem dacǎ mǎ lasǎ oamenii ǎştia sǎ mai cârmuiesc cei doi ani de mandat. Dar le spun tuturor cǎ am sǎ candidez mai departe la postul de manager. Legea îmi dǎ voie.

S.V. - Ştiţi cum e, poţi sǎ faci un proiect valoros, dar conteazǎ cine îl evalueazǎ.

I.C. - Pânǎ acum nu a fost în comisie oricine. Dar sǎ vinǎ un contabil şi sǎ te evalueze, nu e posibil! Oricum, am sǎ continui, pentru cǎ am multe proiecte. La Congresul de la Iaşi m-am întâlnit cu Gheorghe Adrian, un tânǎr care lucreazǎ la Institutul de la München şi care un proiect uriaş. Mi-a arǎtat douǎ volume din cele cinci, din seria Draculiana. E vorba de Vlad Ţepeş, şi nu de legenda lui Dracula. Mi-a spus limpede şi i-a scris şi preşedintelui Academiei, Ioan Aurel Pop, care a fost de acord sǎ facem o versiune româneascǎ a acestui Draculiana, serie de documente, cronici şi tot ce s-a strâns în Occident, care e mult mai mult decât ce ştiam noi pânǎ acum, referitor la Ţepeş.

El argumenteazǎ cǎ, dacǎ daţi cǎutare pe google, Vlad Ţepeş, nu altfel, vedeţi cǎ e mai cǎutat decât Napoleon şi Cezar. Iar dintre personalitǎţile românesti de peste hotare, este mai cunoscut decât Nadia Comǎneci, Hagi şi orice alt român.

S.V. - Oare?

I.C. - Aşa mi-a scris. Şi vom intra în aceastǎ competiţie în urmǎtorii 3-4 ani, ca sǎ termin Draculiana. Trebuie sǎ stiţi cǎ adversarul lui cel mare, Mehmet II Fatih, a dormit la Brǎila, în 29 iunie 1462, când s-a retras, dupǎ ce era sǎ-l taie noaptea Ţepeş. Pe aici a şters-o şi a plecat mai departe, pe mare.

Deci, ce sǎ fac, asta am învǎţat şi asta fac, dacǎ m-or lǎsa concetǎţenii!

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii