Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

175 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu - personalitate plurivalentă

1
15 Feb 2015 19:10:22
Constantin Schifirneţ

Astăzi 15 februarie 2015 se împlinesc 175 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu. Societatea românească de după Unirea din 1859 cerea oameni care să gândească şi să acţioneze în spiritul noii paradigme de dezvoltare, aşadar, o nouă elită care să impună şi să controleze puterea în noul stat românesc. O personalitate emblematică pentru acest moment al istoriei noastre este Titu Maiorescu.

Trebuie subliniat că Titu Maiorescu se înscrie, alături de Spiru Haret, Take Ionescu, I.L.Caragiale, Ion Creangă în grupul creatorilor culturii române moderne, ce provin din alte categorii sociale decât clasa boierească. Toţi devin modele de conduită modernă pentru alte personalităţi ce aparţin boierimii, dar pentru care criteriul esenţial al ascensiunii profesionale îl reprezintă meritul şi calificările personale. Agenţii schimbării în faza  de intensă modernizare nu mai erau boierii sau clericii, ci intelectuali ce trăiau din exercitarea unei profesii.

Maiorescu reprezintă tipul caracteristic pentru o epocă de schimbare socială şi naţională radicală. El a fost egal cu sine însuşi în marile domenii ale culturii şi vieţii sociale: filosofie, estetică, lingvistică, critică literară, sociologie, logică, iar în planul activităţii practice a fost avocat, profesor, director de şcoală, conducător de reviste, lider necontestat al celei mai importante societăţi culturale -Junimea, rector, ambasador, deputat, ministru, prim-ministru. Nici unul dintre oamenii timpului nu a atins această poziţie de ,,om universal”, de personalitate plurivalentă, aşa cum a făcut-o conducătorul Junimii ce s-a mistuit în orice act necesar pentru dezvoltarea modernă a ţării.

Studiile le face în străinătate. Încă din anii studiilor la Paris, Maiorescu intenţiona să intre în viaţa publică. Deşi putea rămâne în Occident, se reîntoarce în ţară, cu gândul de a participa activ la viaţa culturală şi socială internă.

La 2 iunie 1862 a fost numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi a fost avansat procuror. În noiembrie 1862 este numit profesor la Iaşi, iar la 4 decembrie 1862 îşi deschide cursul la catedra de istorie antică, dar de la 23 ianuarie 1863 predă cursuri de filosofie, la Universitatea ieşeană.

La vârsta de 23 de ani este numit rector al Universităţii din Iaşi. Prin activitatea sa didactică şi prelegerile sale populare, Maiorescu se impune în atenţia elitei din Iaşi. Într-un timp foarte scurt şi la o vârstă tânără el face o carieră universitară excepţională.

La Iaşi, Maiorescu întâlneşte ardeleni în toate instituţiile de cultură şi învăţământ, amintim doar pe câţiva: S. Bărnuţiu, Şt. Micle, P. Suciu, T. Lateş, A. Densuşianu etc. El, fiul unui ardelean, a luptat la Iaşi, şi apoi în parlament, cu excesele ardelenilor ieşeni, cu rigiditatea viziunii lor. Maiorescu nu s-a ataşat, cum s-ar fi aşteptat multă lume, de grupul ardelenilor. Dimpotrivă, consimte, împreună cu tineri boieri moldoveni să constituie, în 1863-1864, o nouă structură culturală – Junimea. Fără a putea analiza aici această chestiune, subliniem numai aderenţa lui Maiorescu la alte valori şi la alte mijloace de edificare a României moderne, inclusiv a idealului naţional, decât cele propovăduite de ardelenii ieşeni. Tânărul filosof găsea la Iaşi, alături de spiritul ,,fracţiei libere şi independente” a lui Nicolae Ionescu, un alt mod de a gândi şi acţiona pentru dezvoltarea modernă a ţării, ce căuta să armonizeze interesele naţionale cu valorile europene. Grupul tinerilor boieri moldoveni, instruiţi în Occident, cei mai mulţi în Germania, aducea în capitala Moldovei suflul modernizării pragmatice şi realiste.

În timpul domniei lui Cuza, Maiorescu s-a remarcat prin activitatea sa de organizator al şcolii şi prin alte preocupări civice. De pildă, el a făcut parte din Înalta Comisie care a prezentat domnitorului Al.I. Cuza rezultatul plebiscitului de după lovitura de stat din 2 mai 1864. După căderea lui Cuza, filosoful şi-a manifestat atitudinea sa defavorabilă faţă de actul de la 11 februarie 1866.  Sesizând pericolele ce derivau din acest act, Maiorescu s-a manifestat, public şi în corespondenţa privată, ca unul dintre cei mai consecvenţi apărători ai continuităţii Unirii şi, în consecinţă, a reacţionat prompt împotriva oricărei încercări de separatism. O asemenea conduită a dovedit-o în timpul mişcării separatiste din 3/15 aprilie 1866 de la Iaşi. Maiorescu a acţionat direct şi a ajutat Locotenenţa domnească să reprime răzvrătirea grupurilor antiunioniste. Să amintim că, împreună cu I. Negruzzi, Maiorescu a editat ziarul ,,Vocea naţională” în care a pledat pentru Unire şi domn străin. Îl vedem, aşadar, încă de tânăr pe filosof amestecat în acţiuni politice.

Hotărârea lui Maiorescu de a se angaja în politică a fost determinată de sprijinirea, prin mijloace parlamentare, a prea tinerei noastre dinastii, pe care el o vedea ca unul din factorii esenţiali ai stabilităţii politice, idee dominantă a doctrinei sale politice. Maiorescu acceptă să candideze pe listele conservatoare, şi, la alegerile din mai 1871, este ales deputat. Primul său discurs parlamentar l-a ţinut la 27 iunie 1871, şi a trezit un mare ecou prin vehemenţa cu care a susţinut ca bugetul să includă fonduri mai mari pentru învăţământul din sate. Aşadar, încă de la primele intervenţii parlamentare, filosoful se impune ca unul dintre marii oratori din Parlamentul României, prezenţa sa fiind, timp de aproape patru decenii, un fapt cotidian, distingându-se prin arta cu care-şi expunea ideile, ceea ce l-a făcut pe un contemporan de al său, Anghel Demetriescu, să-l elogieze: ,,În Cameră atitudinea sa are ceva măreţ, care îl aseamănă încâtva cu marele Pericles. Când vorbeşte ştie să dea tonurile potrivite cu ideile sau simţimintele ce exprimă şi să străbată cu o înlesnire particulară toată gama pasiunilor omeneşti. Fraza sa are ceva lapidar şi ordinea ideilor sale formează un lanţ continuu, în care nu lipseşte nici un inel. Acţiunea sa nu are nimic din acea frenezie de gesturi şi de schimbare necontenită a muşchilor feţei sau a atitudinii corpului, care caracterizează pe cei mai mulţi din oratorii noştri. Nimeni nu l-a văzut izbind cu pumnul sau cu palma tribuna sau banca de unde vorbea. Totul este măsurat şi cuviincios. Gesticulaţia sa nobilă dar animată, deplina sa posesiune de sine, înlesnirea cu care îşi găseşte cuvintele trebuincioase pentru esprimarea gândirilor sale, timbrul plăcut dar viril al vocii sale, perfecta structură a frazelor sale nepremeditate, pun în mirare şi încântă pe auditori.” Încă din primele momente ale activităţii sale de parlamentar îşi pregăteşte  orice discurs, documentându-se în toate chestiunile dezbătute în forul legislativ.

Datorită unei circulare a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii publice Chr. Tell, care interzicea profesorilor deputaţi sau senatori să fie prezenţi la dezbaterile parlamentare în timpul activităţii lor didactice, Titu Maiorescu este îndepărtat în anul 1871 din învăţământ şi va lipsi de la catedră până la încadrarea sa la Universitatea din Bucureşti la 10 octombrie 1884.

La 7 aprilie 1874 este numit ministru al Instrucţiunii publice şi cultelor şi rămâne în această demnitate până în ianuarie 1876 când este nevoit să demisioneze din cauza respingerii proiectului său de lege asupra învăţământului. Reintră în parlament în 1878.

Maiorescu a fost agentul diplomatic (ambasador) al României la Berlin, în 1876, şi a negociat încheierea unui tratat comercial între România şi Germania.

În guvernul Th. Rosetti, instalat la 22 martie 1888, lui Maiorescu i se încredinţează postul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, iar până în iunie 1888 este şi ministru interimar la Domenii. Ca parlamentar şi ministru, el s-a împotrivit dării în judecată a ultimelor două guverne Ion C.Brătianu, iar în discursul său din 31 ianuarie şi 1 februarie 1889 a exprimat poziţia sa faţă de această acţiune juridică.

La 3/16 martie 1889, el depune în Senat proiectul Legii instrucţiunii. La 29 martie 1889, cade guvernul Th. Rosetti.  La 16 noiembrie 1890 depune jurământul ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul Gheorghe Manu. În ianuarie 1891 readuce, în dezbaterea Senatului, proiectul Legii instrucţiunii.  Dezbaterea proiectului Legii instrucţiunii în Senat a durat 13 zile, dintre care patru au fost acaparate de discursul lui Dim. Sturdza, şi trei zile de discursul lui Maiorescu, rar exerciţiu de luptă democratică pe o problemă esenţială a societăţii româneşti, între doi dintre reprezentanţii cei mai iluştri ai celor două partide. Ambele sale proiecte: cel din 1876 şi cel din 1891 au fost puse spre dezbatere în fazele finale ale guvernărilor din care el făcea parte.

Cu toate că nu a reuşit să treacă prin parlament nici unul din proiectele sale de lege a învăţământului, Maiorescu a obţinut câteva realizări ca ministru: dezvoltarea învăţământului la sate prin înfiinţarea de noi şcoli, iniţierea de anchete şi statistici privind învăţământul, construirea de clădiri şcolare tip, selectarea celor mai bune cărţi de studiu al limbii române în liceu, proiecte de înfiinţare a Şcolii politehnice, a grădinilor botanice, a unei catedre de limba română, trimiterea de bursieri la studii în Occident - amintim numai pe Spiru Haret -, conservarea patrimoniului naţional, sprijinirea şcolilor româneşti din Transilvania.

In perioada 1892-1897, este rector al Universităţii Bucureşti, calitate în care va fi şi membru al Senatului României. Ca urmare a unor agitaţii studenţeşti organizate în Universitatea Bucureşti, Maiorescu demisionează din funcţia de rector la 27 noiembrie 1897, cu tóate insistenţele ministrului Instrucţiei Publice S. Haret, respectând astfel principiul depolitizării învăţământului superior de la care nu a cedat niciodată. În martie 1898 a sprijinit reforma învăţământului a lui S.Haret.

După o scurtă apariţie în guvernul conservator - de la 7 iulie 1900 până la 13 februarie 1901 ca ministru al Justiţiei în guvernul P.P. Carp18, iar, în 1907, este ales senator din partea Universităţii Bucureşti -, lipsit de orice iniţiativă legislativă  cunoaşte, în prima jumătate a deceniului doi al secolului XX, o revenire spectaculoasă în prim-planul vieţii politice. În perioada 29 decembrie 1910 - 28 martie 1912 deţine portofoliul de ministru de externe, pentru ca la 28 martie 1912 să fie numit Prim-ministru, demnitate în care va sta până la 4 ianuarie 1914.

 

Fragmente din Constantin Schifirneţ, Doctrina socială şi politică a lui Titu Maiorescu (pe marginea Discursurilor parlamentare), în Filosofie românească în spaţiul public. Modernitate şi Europenizare, Bucureşti: Editura Tritonic, 2012, pp.  18-49.

     

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Remus Octavian Mocanu
16.02.2015, 20:16:33

Trebuie sa fie interesanta cartea dlui Schifirnet, si ar fi cumparata banuiesc de mai multi daca s-ar gasi intr-un format convenabil, adica electronic. Eu unul cel putin as cumpara-o de îndata.

Modifică Setările