Înaintemergătorul

Printre telefoanele de felicitare, mesele copioase şi întâlnirile prelungite, prezenţa Sfântului Ioan Botezătorul în calendar trebuie să ne pună, fie şi doar pentru o zi, pe gânduri. Ce înseamnă, la urma urmelor, vocea profetică?

Unul dintre atributele slujitorilor Bisericii este legat de dimensiunea profetică. Nu este vorba despre anunţarea, la ceas, a sfârşitului lumii. Nu înseamnă nici măcar „demascarea“ planului celui rău de a se ascunde, miniaturizat, în cipul paşapoartelor biometrice. Te întrebi de ce nu a făcut-o, cu mult timp înainte, în cardurile bancare sau în sistemele de închidere a uşilor?! A fi profetic presupune altceva: echilibrul dintre ce a fost şi ce va veni. În cele din urmă, profetul este persoana ancorată cel mai bine în acum, în prezent, fără să eşueze într-o formă de încremenire.

Conştiinţa profetică trimite la acea capacitate de a nu scăpa din vedere ce se petrece sub ochii noştri, fiind în egală măsură sensibil la semnele viitorului. Toate acestea în numele fidelităţii faţă de principii deja cunoscute, faţă de valori care nu se negociază şi nici nuanţează ori de câte ori fie încurcă, fie nu dau bine, fie chiar par a fi depăşite în mod iremediabil. Aşadar, pe lângă prezenţă de spirit, vocea profetică presupune consecvenţă. Sunt două calităţi nu doar extrem de utile, dar şi foarte dificil de întrupat. Motiv pentru care, de regulă, profeţii, general vorbind, au o soartă ingrată.

Refuzând să practice impostura, să ocupe o funcţie pe care nu o merita, Botezătorul nu încetează să aducă aminte că nu el, ci Altul va veni să vindece lumea de păcat. Numit de Tradiţie şi Înaintemergător, Ioan dă exemplul cunoaşterii locului şi rolului în istoria mântuirii. Nu este orbit de orgoliu şi nu se consideră mai important decât trebuie. Pe scurt, nu încurcă treburile şi nici nu se pune de-a curmezişul în planul lui Dumnezeu. Ioan anunţă, advertizează, netezeşte, pregăteşte, ochii fiind mereu aţintiţi către esenţial, către Adevăr.

Traducând în planul vieţilor noastre, modelul ioaneic presupune să ne facem treaba cu gândul la cei de după noi, să administrăm ca şi cum am pleca mâine şi să adunăm resurse ca şi când nu am face niciodată uz de ele. În planul familiei asta se întâmplă de la sine: părinţii muncesc pentru copii, aşa cum bunicii se pun la rândul lor, de la sine, în slujba generaţiei tinere. Cum ar arata oare România dacă un asemenea ethos ar fi prezent la toate palierele decizionale, dacă nu am fi prizonierii intereselor mioape şi dacă nu am crede că lumea începe şi se sfârşeşte cu noi?