Însemnări în marginea globalizării agresive a „citadinismului”

Puţină lume ştie – şi mai ales puţini orăşeni ştiu – că Floarea Paştelui, aceasta consacră anotimpul primăverii, aşa cum Popdealul – nu ghioceii, care pot apărea de sub zăpadă şi în Ajunul Crăciunului – este prima podoabă florală a câmpiei şi dealurilor româneşti, vestind timidă dar stăruitoare şi răzbătătoare primele zile ale adevăratului An Nou.

Popdealul este o floare măruntă; abia răsare dintre primele fire de iarbă, cu coada scurtă şi petalele galbene şi se iveşte şi stă sub toţi norii întunecaţi şi sub toate ploile nărăvaşe ale primăverii şi sub vântul de martie, încăpăţânată, aşa cum a fost şi rămâne în vii Crâmpoşia, care a învins singură şi filoxera.

În petalele Popdealului străluceşte aurie şi prima rază a soarelui primăverii şi grăuntele de căldură al anotimpului prim şi parfumul pământului reavăn din marginea arăturilor şi din marginea potecilor şi drumurilor şi „şuşelelor” cum li se mai zicea o dată. Rar o floare mai stăruitoare, repet, ca ea, să ne atragă atenţia că în lume se schimbă ceva şi că se mai poate spera şi, oricât s-ar lungi ameninţările lunii martie, vine sigur primăvara.

Popdealul seamănă teribil cu obrazul ţăranului român dintotdeauna; încă şi azi, unde se mai întâlneşte, în vreun sat, un ţăran adevărat, când veţi da peste un astfel de ţăran, o să vedeţi cum licăreşte şi pe fruntea lui, ca în petalele Popdealului, speranţa că poate fi mai bine, chiar dacă acest mai bine este încă departe sau până la acest mai bine, mai este mult!

Dar floarea care consacră primăvara este Floarea Paştelui, albă ca obrazul miresei, curată ca voalul miresei, înălţându-se pe un lujer subţire şi transparent încât te şi miri cum poate susţine coroniţa miresei.

Este cea mai nobilă floare a a primăverii, cea mai plină de puritate, cea mai răscolitor vestitoare a nădejdii şi nu întâmplător cu buchetele de Floarea Paştelui în mână urcam noi copiii, potecile spre vârful dealurilor de unde porneau spre noi dangătele clopotelor din Vinerea Patimilor. Şiruri întregi de copii de ţărani, cum eram noi toţi, atunci, urcau aceste poteci şi nici nu ştiai ce este mai alb şi mai curat, obrazul copilului sau petala Florii Paştelui. Aşa intram în biserică spre iconostase, unde ne înghesuiam cu Floarea Paştelui în mână sau spre balcoanele mici care se înălţau deasupra naosului şi numai noi şi învăţătorul dirijor aveam dreptul să ne aflăm acolo, de unde scoborau spre credincioşi, care erau părinţii şi bunicii noştri şi străbunicii noştri, care atât aşteptau: glasurile noastre cântând Prohodul.

Nu se putea închipui Prohodul fără buchetele noastre de Floarea Paştelui şi fără glasurile noastre de copii, cântând cele trei stări ale Prohodului şi nu ştiu de ce, pe noi şi pe părinţii noştri ţărani, şi pe bunicii noştri, şi pe străbunicii noştri ne podidea plânsul; era un cântec care vorbea despre destinul întregului nostru „popor drept credincios”.

Prohodul a fost şi a rămas unul dintre cântecele – şi nu întâmplător – fundamentale ale fiinţei acestui „popor drept credincios”.

Mi-a adus înaintea ochilor şi m-a obligat, parcă, să o evoc, descoperirea, de curând, în biblioteca mea cu atâtea „vechituri”, a unei cărticele cât palma, tipărită în 1938 şi intitulată „Prohodul DOMNULUI DUMNEZEU ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS” - care se cântă în sfânta şi marea Vineri seara, a patimilor -, corectat după originalul grecesc şi întocmit pe note liniare pe cât s-a putut mai aproape de melodia populară, întocmit de Preotul Iconom-stavrofor Eugeniu I. Bărbulescu, profesor la Colegiul Sfântul Sava, slujitor la Biserica Sfântul Silvestru din Capitală.

În pagina a doua a cărticelei se mai spune că lucrarea priveşte şi „aşezarea ţării pe temelii sănătoase de muncă cinstită şi constructivă, de linişte şi ordine, de disciplină socială şi autoritate legală”.

Nu e întâmplător, repet aici, că acest cântec, Prohodul, a intrat în patrimoniul spiritual al identităţii noastre naţionale şi al verticalităţii noastre morale şi că, până astăzi, el stăruie ca Popdealul şi ne cheamă la un autentic purgatoriu cum ne cheamă şi Floarea Paştelui, flori sortite anume să anunţe şi să consacre ideea de renaştere, cuprinsă în întreg anotimpul primăverii.

Mai ştim noi oare ce trebuie să însemne, pentru noi, atât de apropiata sărbătoare a Sfintelor Paşti?

Mai ştim noi, oare, ce simbol este cuprins în gestul preoţilor care în Vinerea Patimilor când corul intonează Starea a treia în care se vorbeşte despre „primăvara dulce” oferă credincioşilor sau ar trebui să ofere un „buchet de flori”, Floarea Paştelui, superba floare a curăţeniei spirituale şi a nădejdii care consacră atât de sperata „primăvară dulce”?!*

*Am citit de curând pe site-ul ActiveNews un interviu cu academicianul Ion Aurel Pop care mi-a apărut ca un buchet de Floarea Paştelui.