Ajută, Doamne, necredinţei noastre!

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” (Marcu 9:24) Această vorbă adresată lui Iisus este înţeleasă ca o invocare a sprijinului divin întru desăvârşirea credinţei. Altfel spus, cel care i se adresează Mântuitorului îi cere acestuia să intervină pentru a-i risipi şi ultimele umbre de necredinţă, restul de îndoială…

Şi totuşi… nu am putea privi această vorbă cu totul răsturnat, adică chiar în înţelesul ei literal, cel puţin în acela prezent în tălmăcirea românească?

Poate că e nevoie să-l rugăm zilnic pe Dumnezeu, noi, cei ce credem, să ne ajute tocmai necredinţa, în sensul cel mai propriu al ajutorului şi al necredinţei. Să ne facă să credem mereu în limitele relaţiei cu „necredinţa”, pândindu-ne mereu, noi pe noi înşine, să nu cădem sub stăpânirea unui singur termen al unei dialectici prezente în însăşi definiţia credinţei. Nu este credinţa – desprinsă de această dialectică – originea idolatriei, ideolatriei şi egolatriei? Nu naşte o astfel de credinţă, pervertită la nivelul simplei certitudini, fanatismul, bigotismul, paranoia şi trufia? Căci ce este trufia dacă nu efectul unei prea mari încrederi în tine şi în Dumnezeu? Aproape toate parabolele lui Iisus şi exemplele lui mi se par strălucitoare dovezi ale îndreptăţirii acestei interpretări. (Iar necredinţa în Dumnezeu îl priveşte, îl vizează, în sens fenomenologic, pe Dumnezeu – tot atât cât o face şi credinţa în Dumnezeu; aşa se explică de ce tot Dumnezeu ne poate întări şi ajuta „necredinţa” în El.)

De altfel, într-un alt loc, se spune că credinţa este suficientă în doze infime, microscopice, homeopatice. Poate nu este deloc o întâmplare că, exact în acelaşi context, relatat însă de Matei, după vindecarea copilului celui care rosteşte acel sublim „cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, apare şi „gramajul” infim al credinţei: „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17:20) Nu cumva e vorba şi aici tot de un înţeles literal – ocultat de prea multe interpretări „spirituale”?, nu cumva e vorba despre o recomandare dată de Iisus credincioşilor: „nu depăşiţi o anumită doză de credinţă, chiar dacă vi se pare prea mică, prea neînsemnată ca să producă efecte; chiar dacă este cât un grăunte de muştar – acest grăunte este îndeajuns ca să mute munţii din loc, nu trebuie mai mult.”

Miracolul credinţei tocmai acesta este: să mute muntele de necredinţă al raţiunii noastre, să ne facă să făptuim – în ciuda tuturor argumentelor, perfect demonstrabile, de a nu mişca un deget, de a nu părăsi „postul” aşternutului, de a ne apăra cu înverşunare dreptul de a sta.  Dar… un grăunte de credinţă este prea îndeajuns pentru un munte de îndoială.  Şi tot astfel, numai un munte de îndoială poate ţine în cumpănă puterea unui grăunte de credinţă, care – dacă ar depăşi proporţiile – ar fi deveni devastatoare, ar dizolva muntele, l-ar arunca în mare, iar marea însăşi ar evapora-o cu căldura degajată de forţa exploziei ei.

Şi nu aşa s-a întâmplat în momentele în care grăuntele credinţei şi-a ieşit din minţi, vrând să aplatizeze totul, să înlăture orice obstacol şi orice reţinere, orice dubiu, când a vrut să transforme lumea într-un imens, unic câmp de muştar? Nu e nevoie decât să întindem mâna la întâmplare în raftul de cărţi de istorie, să alegem orice carte şi să o deschidem la oricare pagină, punând degetul oriunde – rândul pe care ne vor cădea ochii va confirma această ipoteză. Experienţa poate fi repetată – cu aceleaşi rezultate – ori de câte ori vom dori.

Cei mai iniţiaţi dintre părinţii creştini ştiau foarte bine despre ravagiile pe care le poate face această creştere nemăsurată a credinţei. Şi ştiau – cum am uitat astăzi cu toţii – că Diavolul strică totul nu prin demolare şi distrugere, ci prin înmulţire şi sporire, prin creştere nemăsurată. „Care îţi este numele? Legiune, căci suntem mulţi.” (Marcu 5:9) Diavolul este cel care face şi credinţa în Dumnezeu să-l servească. Cum? Prin stârpirea necredinţei, a dubiului, lasă „credinţa” să crească atât de nemăsurat în sufletul câte unui „nevoitor”, nedomolită şi nemoderată de nimic, să se întindă peste tot sufletul lui până ce ajunge să-l sufoce sau să-l înnebunească de tot. Şi nu doar pe el. De cele mai multe ori rolul duhovnicilor este doar să „tempereze”, să „modereze” aceste elanuri spirituale smintitoare, să le amestece, să le stropească cu apă rece de îndoială şi să pună puţină gheaţă raţională pe fruntea înfierbântată de viziuni şi de iubire pătimaşă de Dumnezeu. Adică să le întărească îndoiala, să le ajute necredinţei lor…

Putem spune despre Adam orice. Dar nu că nu crede. Dimpotrivă el crede prea mult, crede în Dumnezeu, crede în puterea cunoaşterii, crede în el însuşi, crede că a fi ca Dumnezeu este cel mai de dorit lucru din lume. Nici una din aceste „credinţe” nu este rea şi diavolească. (Ele se regăsesc ca idealuri demne de urmat în chiar învăţătura creştină.) Nici măcar toate împreună, adunate, nu sunt rele şi diavoleşti. Diavolească este lipsa oricărei îndoieli, anularea raţiunii, eliminarea oricărei umbre de scepticism. Singură, lumina credinţei orbeşte. „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască" (Ieşire 33:20) Lumina credinţei poate fi privită doar indirect, reflectată de obiectele şi fiinţele din jur, absorbită în mare parte de ele, filtrată de umbrele şi întunericul acestei lumi, îndulcită de amarăciunea necredinţei noastre. Epurată de toate acestea ea devine laser ucigător…

Nu doar credinţa în Dumnezeu, ci orice fel de credinţă trebuie supusă acestui îndemn: „cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Credinţa în sine însuşi, credinţa într-o idee, într-un partid politic, într-o organizare socială, credinţa în cei de lângă noi, credinţa în viaţa sau în „situaţia” pe care le avem la un moment dat – trebuie cultivate la poalele muntelui necredinţei noastre. Ele sunt prea suficiente ca să-l pună în mişcare, să-i dea viaţă, dar această viaţă nu trebuie să-l erodeze şi să-l corodeze până la distrugere. Credinţele noastre să fie ca nişte flori multicolore ce cresc pe muntele necredinţei noastre. Într-un mod curios însăşi credinţa iese mai întărită de pe urma ajutorului pe care Dumnezeu îl dă necredinţei noastre. Pentru că nimic nu poate egala forţa vitală pe care o capătă tocmai în urma slăbirii ei, provocată de luciditatea noastră. O credinţă lucidă, o beţie sobră sunt cele spre care trebuie să aspirăm, iar nu orgiile devastatoare şi urletele transpirate. Diavolul este cel care-l face pe Adam să creadă nebuneşte că poate fi ca Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl temperează, îi impune anumite restricţii („iar din pomul cunoştinţei Binelui şi Răului să nu mănânci” Geneza 2:17), îi diminuează entuziasmul. Şi fiindcă Adam se lasă totuşi pradă „extazului” demonic, Dumnezeu ştie din nou să-l aducă (la propriu) cu picioarele pe pământ, căruia va trebui să-i culeagă roadele, într-un mod „realist” şi „raţional”, numai cu sudoarea frunţii, şi nu prin „puterea credinţei”.

Noi tindem mereu să ne pierdem această pavăză a bunei îndoieli, tindem să ne lăsăm pradă credinţei în ceea ce avem sau suntem la un moment dat. Tindem să ne credem nemuritori – aici sau într-o lume de dincolo; tindem să credem în binele prezent sau viitor, în infailibilitatea deciziilor noastre, în întemeierea absolută a unor idei sau a unei orânduiri sociale ori politice; tindem să evităm examinarea critică – şi mai ales pe cea autocritică – a conştiinţei şi faptelor noastre ori ale altora, apropiaţi nouă. Dar asemenea credinţe sunt orbiri, sunt îndemnuri diavoleşti. Credinţa nu are nici un sens decât în raport cu opusul său, cu îndoiala. Unul dintre cele mai mari păcate, ne învaţă Biserica, este să săvârşeşti păcatul crezând că Dumnezeu ţi-l va ierta. Păcat şi credinţă? Da, iată-le aduse împreună de chiar învăţătura bisericească.

Orice credinţă am nutri, nu trebuie să uităm învăţătura unui alt reformator – Socrate – cel care produce, în istoria filosofiei, o ruptură la fel de dramatică ca cea produsă de Iisus în istoria religiei: în definitiv, singurul lucru pe care-l ştim absolut sigur este că nu ştim nimic sigur. Abia cu condiţia acestei certitudini a totalei noastre ignoranţe putem să îndrăznim să ne cultivăm, la poalele ei, grădina credinţelor noastre, având mereu grijă ca ele să nu crească prea mult, să nu se întindă prea tare, ca să nu ne acopere şi să ne sufoce în vrejurile şi mrejele lor. Inclusiv – şi mai ales – credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu nu poate fi – şi nu trebuie să fie altceva decât un singur grăunte de muştar cultivat pe muntele necredinţei în Dumnezeu.

Când Socrate îşi examina prietenii nu făcea decât să le plivească grădina credinţelor lor. Descoperea adesea un lăstăriş, o întreagă junglă de credinţe oarbe, o încrengătură indescifrabilă de idei (pre)concepute de o gândire deziderativă, scăpată de sub orice noimă. Socrate se apuca, împreună cu cei „examinaţi” să facă curat, să nu lase decât atâta credinţă cât avea nevoie gândirea lor să funcţioneze. Tot ce era în plus, tot ce o bloca şi o făcea să degenereze, era îndepărtat fără milă.

Nu doar oamenii, fiecare în parte, dar şi ansamblul lor, societatea umană, tinde să fie devorată de propriile credinţe, oarbe, hiperbolizate, neatenuate nici măcar de credinţe opuse, cu atât mai puţin echilibrate de necredinţa judecăţii, a puterii noastre de îndoială. Astăzi, de pildă, crede orbeşte, crede cu cea mai mare putere a orbirii, aceea care te face să nu vezi că nu mai vezi – că este „cea mai bună dintre toate lumile posibile”, crede în binele absolut al tehnicii şi tehnologiei, al progresului ştiinţific, al economiei consumiste, al explorării spaţiului cosmic, crede în puterea raţiunii de a înţelege, de a explica şi de a reduce orice la… rezonabil şi inteligibil[1]; sau dacă nu, ceea ce e totuna, la aplicabil, util şi practic; sau la „tolerabil” şi acceptabil în virtutea „deschiderii” şi pluralismului vocabularelor şi limbajelor. Astăzi chiar raţiunea a devenit sclava încrederii în sine însăşi şi riscă să colapseze sub enorma cantitate de materie şi material, acumulată în urma creşterii nemăsurate a unei credinţe ce, la început, nu era mai mare decât un bob de muştar. Tot ce a produs bun a devenit, prin înmulţire exagerată, prin exagerată încredere, rău, nociv, toxic, diabolic, ca şi cum însuşi Diavolul, imitându-l pe Dumnezeu, ar fi poruncit re-producerea şi reduplicarea nesfârşită a creaţiilor omului, a actelor şi artefactelor umane. Ţi-l poţi imagina comandând farmaciilor, galantarelor, telefoanelor, televizoarelor, calculatoarelor, roboţilor şi maşinilor: „creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi lumea, ca lumea să vi se supună vouă.”

În faţa acestei lumi – care ne-a făcut să credem orbeşte în ea – doar o singură rugăciune ne mai rămâne: „ajută, Doamne, necredinţei noastre!”

[1] Singura diferenţă faţă de acel hegelianism, prost şi simplist înţeles, de care „ştiinţa modernă” a vrut să se dezică, este că aceasta a renunţat, vezi Doamne, să creadă într-o raţiune universală, globală şi integrativă; ştiinţa actuală crede în raţiuni locale, particulare; de fapt presupoziţia există în chiar demersul studierii fenomenelor particulare sub aspectul „legilor”; nu poţi vorbi despre legi (ale naturii, legi fizice), dacă nu presupui existenţa unui Logos…