Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

Anarhismul creştin de dreapta, într-un pateric semnat de Cristian Bădiliţă

2
29 Sep 2020 19:49:05
Autor: Otilia Andrei
Coperta „Un pateric al anarhismului creştin de dreapta“
Coperta „Un pateric al anarhismului creştin de dreapta“

Volumul „Un pateric al anarhismului creştin de dreapta“, apărut în colecţia „Fapte, Idei, Documente“ a editurii Vremea, poate fi interpretat pe trei paliere: autobiografic, teologic şi politic. „Fiecare individ are convingerile sale, plecând de la experienţele personale, de la temperamentul său, de la capacitatea personală de înţelegere, de la gradul său de educaţie şi cultură“, consideră autorul Cristian Bădiliţă.

Teologul Cristian Bădiliţă, autorul volumului „Un pateric al anarhismului de dreapta“, susţine că singurul proiect care conferă sens existenţei noastre pe pământ, din perspectivă creştină este descoperirea identităţii divine şi încercarea de a o revela nouă înşine şi celorlalţi prin credinţă şi creaţie. „Viaţa fiecăruia dintre noi se compune dintr‑un şir de acte de creaţie. )...= Tot ce este uman poate deveni, într‑un anumit sens, act de creaţie, adică, repetare, la nivel personal, a Genezei. Dacă aceasta e menirea fiinţei umane, repet, din perspectivă creştină, şi dacă locul ei, pentru a‑şi îndeplini menirea, se află în paradisul Genezei (uitat, dar accesibil şi recuperabil) atunci atitudinea noastră „politică” este, în mod natural, una antipolitică. Antipoliticul a precedat politicul, nu invers. A fi antipolitic înseamnă a refuza constrângerea Legii (legea poate legitima orice – abuzurile, necinstea şi ticăloşia – atunci când e făcută şi votată de ticăloşi), dar mai ales înseamnă a refuza constrângerea oricărei forme de guvernare. Proiectul divino‑uman personal e mai presus de orice şi nimeni nu are dreptul să‑l blocheze din exterior“, apreciază teologul, în prefaţa cărţii.

„Democraţia modernă se bazează pe universalitatea Legii şi pe sufragiul universal, care implică, din start, preeminenţa cantităţii asupra calităţii: majoritatea câştigă indiferent de calitatea/lipsa de calitate a proiectului politic sau a candidaţilor care susţin proiectul respectiv. Personal nu recunosc legitimitatea unei asemenea forme de guvernare, perversă şi nocivă din principiu. În reacţie la această democraţie nelegitimă axiologic (există şi o democraţie legitimă, asupra căreia voi reveni) nu pot să mă declar altfel decât un anarhist de dreapta“, subliniază Cristian Bădiliţă.

FRAGMENT

“Papini vivo

Giovanni Papini (1881‑1956), un Caliban bibliofag şi bibliograf! Cititor împătimit, autodidact devorator de Enciclopedii, pamfletar de geniu, poet şi profet de coloratură naţionalist‑veterotestamentară, amestec de graţie şi sălbăticie, Papini a marcat cultura italiană interbelică.

Inclusiv interbelicul românesc a fost sedus de „belva fiorentina”23, formarea şi evoluţia intelectuală a lui Eliade, Steinhardt, Cioran, Vintilă Horia24 etc. neputând fi înţelese corect decât prin raportare la modelul papinian.
La 22 de ani (1903), împreună cu Giuseppe Prezzolini, Papini întemeiază, la Florenţa, revista Leonardo, care va deveni rapid un ferment al vieţii culturale europene.

În micul text programatic, grupul tinerilor „leonardişti” se declară „dornici de eliberare şi de universalitate”, ahtiaţi după o viaţă intelectuală superioară”. Revista aduce un suflu nou, decomplexat, optând pentru o literatură totală, în sensul deschiderii jurnalismului cultural (până atunci obsedat numai de literatură) către filozofie, psihologie, istoria religiilor şi misticism. (...)

Vintilă Horia i‑a consacrat o monografie în franceză, iar Mircea Eliade mai multe articole şi recenzii. Ambii l‑au vizitat la Florenţa. Lui Vintilă Horia i se datorează şi prima traducere a lui Papini în Argentina.

James, în polemica dintre pozitivişti şi pragmatişti tranşând în favoarea celor din urmă. „În Viaţă, proclamă acelaşi Program al revistei, tinerii grupării sunt păgâni şi individualişti”; „în Gândire, personalişti şi idealişti”; „în Artă iubesc transfigurarea ideală a vieţii”. Papini devine „agitatorul” grupului florentin, predicând anarhismul metafizic al lui Max Stirner şi păgânismul poetizant al lui Nietzsche. Enciclopedismul, radicalismul opiniilor, paradoxul, răsturnarea „opiniei comune”, stilul deopotrivă muşcător, dar şi îmbibat de poeticitate, sinceritatea paralizantă, dublată de o atavică megalomanie sunt ingrediente ale geniului papinian de la primele până la ultimele sale publicaţii. Omul era posedat de geniu! Florentin până‑n măduva oaselor, şi‑a proiectat traiectoria în funcţie de strămoşii săi culturali direcţi: Dante, Michelangelo, Savonarola. Papini reactualizează „demenţa” sacră a lui Savonarola în registru laic şi scriitoricesc.

Deşi n‑a făcut parte din nicio mişcare sau partid politic, încă din tinereţe s‑a situat „la dreapta”, fundamentând doctrina unui „nou naţionalism”, manifestat nu prin ideologie şi discurs, ci „prin pasiune trăită şi prin faptă”. Vitalismul politico‑filozofic papinian va fi preluat de generaţia interbelică românească. În 1904 a rostit, în mai multe oraşe italiene, un discurs, devenit celebru sub titlul de „Programul naţionalist” (a fost publicat, pentru prima dată, în 1914, în volumul Vecchio e nuovo nazionalismo, conceput împreună cu bunul său prieten Giuseppe Prezzolini). Papini separă democraţia „pozitivă”, a republicii romane din Antichitate, de cea modernă, ultima fiind „un amestec de simţăminte inferioare, de idei goale, de fraze debile şi aspiraţii bestiale, care merge de la pozitivismul ingenuu‑progresist şi superficial anticlerical până la apoteoza sunătoarelor blagues ale Revoluţiei franceze: Dreptate, Fraternitate, Egalitate, Libertate”. Dar nu ideologia democratică e cea mai periculoasă, ci mentalitatea democratică, echivalată de tânărul polemist cu mediocraţia.

Democratismul nutreşte „un respect iraţional pentru viaţa umană”: „frica de sânge şi de moarte a devenit coşmarul omului modern”. Respectului „plebeu” pentru Viaţă, Papini îi opune o apologetică a Sacrificiului, a Morţii în numele unui Adevăr superior persoanei umane, Adevăr pe care‑l încarnează Naţiunea. „Vieţile mici” merită şi chiar trebuie sacrificate în numele Vieţii cu majusculă. Naţionalismul, în viziunea tânărului Papini (avea numai 23 de ani), încarnează valorile aristocraţiei istorice, opunându‑se deopotrivă individualismului burghez şi luptei de clasă a proletariatului. Papini pledează pentru reactivarea aristocraţiei istorice şi alianţa ei cu noua burghezie înstărită împotriva socialismului. Prin caracterul său internaţional, socialismul nu poate fii cooptat în proiectul naţionalist. Aşadar naţiunea, sacralizată, devine Scopul suprem care justifică toate mijloacele şi descătuşează toate energiile. Proiectul naţional impune ascultare, obedienţă. El trebuie să urmeze exemplul... ordinului iezuit.

Tânărul ateu nu ezită să copieze strategia adversarului pour la bonne cause.

Patru sunt priorităţile din programul naţionalist papinian: renaşterea aristocraţiei istorice şi activarea virtuţilor pe care aceasta le‑a încarnat de‑a lungul secolelor; accentul pus pe naţiune (şi nu pe individ, valoare burgheză, sau pe clasă, marota proletariatului); expansionism (Italia are nevoie de noi teritorii şi de noi cuceriri, după modelul vechiului Imperiu roman); în fine, „cultură înaltă”, de nivelul celei renascentiste. În viziunea lui Papini (expusă în alt articol din volumul citat), Italia a ajuns la un stadiu economic al naţionalismului, după cel poetic (Dante, Petrarca) şi filozofic (Gioberti, Mazzini).

Stadiul economic reprezintă un grad de maturizare, sentimentalismul naţionalist şi ideologia paseistă fiind înlocuite de realism pragmatic: Italia exportă vinuri, tehnică şi... idei!

Militarismul papinian, ingredient de bază al programului său naţionalist, este şi expresia temperamentului său. Aproape fiecare text al lui Papini e o încleştare, o execuţie, un măcel. Biograful său, Roberto Ridolfi, pune această atitudine belicoasă pe seama unui complex legat de urâţenia fizică. De‑a lungul întregii copilării, Papini s‑a simţit neiubit, dar mai ales dispreţuit pentru trăsăturile feţei sale. De aici o timiditate extremă faţă de sexul feminin, timiditate care se va transforma în patimă, în furor la nivel literar. Revenind, obsesia militaristă va fi reactivată odată cu declanşarea Primului Război Mondial, când Papini pledează hotărât pentru intrarea Italiei în conflict. El însuşi va fi reformat din cauza miopiei, dar va lupta „pe frontul ideilor”, măcelărindu‑şi adversarii, reali sau imaginari, prin scris.

Înainte de Război însă devine celebru cu volumul autobiografic Un om sfârşit, asupra cărui mă voi opri în partea a doua. Se căsătoreşte cu Giacinta, o ţărancă din Bulciano. La Bulciano, localitate din provincia Arezzo, îşi va construi o casă unde va petrece, an de an, câteva luni. Deşi ateu, la cererea viitoarei soţii se căsătoreşte religios.

În faţa locuinţei din Bulciano se afla (se află şi acum) o cruce, deasupra văii acoperite de păduri. Lângă această cruce Papini şi‑a pecetluit convertirea, pe 19 august 1919, ziua când începe şi redactarea celui mai faimos volum al său, Storia di Cristo. Pe lângă celebritate internaţională, Storia îi va aduce şi un anumit confort material. Nepoata sa povesteşte următoarea scenă: primind o sumă importantă de la editorul american, Papini a înşirat pe jos bancnotele şi a obligat întreaga familie „să calce în picioare diavolul‑ban care‑l torturase ani de zile”.

Anii interbelici vor fi plini de cărţi şi de proiecte. Raport despre oameni (megaromanul metafizic al omenirii), început în 1907, reluat şi modificat de cel puţin zece ori, nu va fi terminat niciodată. La fel se va întâmpla cu celălalt megaproiect, Giudizio universale (Judecata universală), publicat totuşi postum, în variantă nefinisată (însumează peste 1300 pagini). Papini colaborase cândva la ziarul Popolo d’Italia, codus de Mussolini. Deşi, la început, n‑a agreat mişcarea fascistă (din cauza doctrinei socialiste), treptat a devenit mai tolerant faţă de Il Duce, căruia îi aprecia cultura, talentul literar, dar şi simpatia faţă de catolicism (Mussolini a rezolvat complicata chestiune a relaţiilor dintre Vatican şi Statul italian prin încheierea faimosului Concordat). În 1933 s‑a creat un premiu literar al oraşului Florenţa, pe care juriul a decis să i-l decerneze dictatorului pentru biografia despre Arnaldo Mussolini, fratele său, decedat cu doi ani înainte. Il Duce a declinat premiul în favoarea cărţii lui Papini, Dante vivo. Ulterior, tot cu susţinerea lui Mussolini, Papini avea să fie ales membru al Academiei italiene, recent înfiinţate. În anii Războiului s‑a zbătut pentru a întemeia un Institut de Studii despre Renaştere, pe care l‑a şi condus. În timpul războiului casa de la Bulciano fiind bombardată, familia s‑a refugiat, un timp, într‑o mânăstire franciscană (Papini a şi intrat în Ordinul Terţiar al franciscanilor sub numele de Bonaventura).

După război, steaua lui a intrat în declin, atât din cauza convingerilor sale naţionaliste, dar mai ales din cauza relaţiei personale cu Mussolini (deşi n‑a fost niciodată fascist). Începând din 1953 viaţa lui va fi o agonie. Paralizat, comunicând tot mai greu cu cei din jur (prin intermediul nepoatei sale, Ana) Papini va continua să lucreze şi să publice.

Ultima lui carte antumă se numeşte Fericirea celui nefericit, fiind o dovadă implicită de eroism creştin cotidian. Cel care „a preferat întotdeauna martiriul imbecilităţii” s‑a stins, înconjurat de ai săi, în dimineaţa zilei de 8 iulie 1956, la Florenţa“. (Fragment din „Un pateric al anarhismului creştin de dreapta“, Copyright Editura Vremea)

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Marcel Covrig
29.09.2020, 19:58:31

Credinta si biserica au fost create pe ce a spus Mintuitorul. punct ce au inteles cei din biserica sau politica este alta mincare de peste. ca e de dreapta stinga centru sau altele...e doar o aberatie din multele care s-au scris. recititi CREZUL si rezumati-va strict la el si la ce a spus Iisus. Nici macar nu e mult de retinut, intr-o zi ai inteles idea, daca ti-e dat s-o intelegi.

+1 (1 vot)
gmbplay
29.09.2020, 20:08:29

Comentariu considerat abuziv.

Modifică Setările