Avangarda #2 - invitat, părintele profesor Ion Buga

Ediţia specială de sărbători a podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, a adus în faţa oamenilor gândirea unui teolog care a vorbit deopotrivă celor credincioşi şi necredincioşi despre rosturile libertăţii, ale iubirii şi ale iertării.

Ediţia specială de sărbători a podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, a adus în faţa oamenilor gândirea unui teolog care a vorbit deopotrivă celor credincioşi şi necredincioşi despre rosturile libertăţii, ale iubirii şi ale iertării. L-am provocat pe Pr. Prof. Ion Buga la un dialog despre frica de moarte, iubirea de viaţă, păcate supraevaluate şi virtuţi subestimate, întâlnire care îl aduce pe traducătorul lui Unamuno, Evdokimov şi Schmemann mai aproape de publicul lor. Dincolo de învăţăturile teologice dedicate Naşterii Domnului, am aflat ce a fost în inima unuia dintre cei mai preţuiţi predicatori şi duhovnici ai zilelor noastre când a aflat de pericolul caterisirii.

Ionuţ Vulpescu –  Bună ziua! Mă bucur să ne revedem la emisiunea noastră, Avangarda cu Ionuţ Vulpescu.  În această duminică specială, a doua zi a sfintelor sărbători de Crăciun, avem un invitat special, Părintele profesor Ion Buga. Profesor de teologie, un creator de teologie şi un scriitor de teologie, profesorul meu din Seminarul Teologic dintre 1991-1996. Amintim doar câteva dintre cărţile Părintelui Profesor: Introducere la secolul XXI, Pastorala, Minipatrologie contemporană, Teologia enclavelor, Ierarhiile fiinţei. Părintele este şi un traducător. A tradus Agonia creştinismului, a lui Unamuno, Vârstele vieţii spirituale a lui Evdokimov, Din apă şi din duh, a lui Alexander Schmemann. În anii ‘90, a fondat şi a condus un cenaclu teologic, la biserica Sfântul Gheorghe Vechi, unde a slujit foarte mulţi ani, un cenaclu la care erau prezente personalităţi culturale de talia lui Ştefan Augustin Doinaş, Dan Stanca, Florin Mihăescu. Îmi amintesc cu plăcere acea perioadă de efervescenţă spirituală din anii ‘90 şi chiar anii 2000. A fondat şi a condus o vreme o revistă excepţională pentru spaţiul teologic, Raţiunea mistică. A fost profesor a zeci de generaţii de elevi seminarişti şi apoi de studenţi la Facultatea de Teologie. Mulţumesc mult că aţi acceptat invitaţia mea şi că ne întâlnim azi la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu.

Ion Buga –  E bucuria mea, una chiar deosebită, pentru că ştim că relaţia noastră a fost una care a rămas înscrisă. Bine, pentru mine toţi eraţi nişte copii frumoşi, deştepţi şi veseli. Şi m-aţi făcut şi pe mine să rămân într-un anume fel, m-aţi păstrat cât s-a putut, şi am avut şansa să rămân şi eu printre voi – adică tot copil; dar până la urmă, e bună şi copilăria întoarsă.

I.V. – Să ştiţi că sunt exact 30 de ani de când ne jucam de-a copilăria, de când dumneavoastră ne predaţi copilăria şi noi ne străduiam să învăţăm, copilăria serioasă de la seminar. Sunt 30 de ani de când, în toamna lui 1991 – atunci şcoala a început mai târziu, la 1 octombrie – sunt 30 de ani de când acea promoţie începea seminarul. Profesorii noştri erau demni de a fi profesori universitari – noi aşa v-am considerat şi aţi şi fost. Mi-amintesc că noi am făcut Greacă cu dumneavoastră, ceilalţi din anii mai mari, Noul Testament. Anul 1991 este anul în care vă apărea şi prima carte, Introducere la secolul XXI. Treizeci de ani mai târziu, sunt douăzeci şi unu de ani din secolul XXI, secol căruia îi scriaţi dumneavoastră introducerea acum treizeci de ani. Cum vedeţi secolul XXI, treizeci de ani după carte, e religios sau nu e deloc? Se pare că este, totuşi. Avea dreptate Malraux sau nu avea?

– Dreptate e puţin spus. E vorba de o intuiţie acolo uriaşă. Fenomenul profetic e cel care împinge istoria înainte; fără acest simţ al profeţiei, istoria nu ar putea să mişte. Deci, profeţia este mai degrabă o chemare, o absorbţie. Secolul XXI nu putem încă să spunem dacă e, dacă va fi sau nu va fi religios. De fapt, el spune, mai precis, va fi mistic. „Religios”... cine a tradus nu a tradus foarte exact, ce a vrut să spună Malraux. Una este „religios”, alta este „mistic”. El apasă pe această clapă. Mistica e mult mai mult, aproape altceva decât religiozitatea.

„Religiozitatea este un fenomen general uman, dar nu de excepţie. Iar religiozitatea nu cunoaşte excepţii. Excepţia religiozităţii este mistica, adică scufundarea şi trăirea sentimentului religios la un cu totul alt nivel, un nivel unic.”

De fapt, e vorba de Duhul Sfânt, iar ceea ce poate să pericliteze sufletul veacului XXI este lipsa Duhului Sfânt, pe care o reclamă şi o strigă Apusul. Strigă din răsputeri că lipseşte. Şi de ce lipseşte Duhul Sfânt? Pentru că, să nu ne mirăm, dar nu mai ştiu câţi sunt botezaţi acum. Majoritatea sunt nebotezaţi. Poate nu cunosc eu bine, dar sunt sigur că lipseşte botezul, masiv, în Franţa. Ceea ce nu lipsea în Rusia în vremea respectivă.

„Şi iată, la ora actuală, Rusia este în fruntea acestei trăiri mistice, aşa că secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc. Iată că deja se sprijină foarte clar, foarte concret, tocmai pe solul care altădată îţi dădea fiori de necredinţă, de ateism. De ce în Rusia, mai mult ca oriunde? Bine, nici la noi nu lipseşte mistica, trăirea tainelor, dar unde a fost suferinţa cea mai mare, acolo va fi şi mistica cea mai adâncă.”

Ţine de fundamentul absolut al fiinţei umane, al vieţii umane, care nu e viaţă umană, ci e viaţa lui Dumnezeu în om. Să nu uităm că Petru, cu inspiraţia lui foarte rară, dar teribilă, ne spune un adevăr pe care noi ar trebui să stăm cum se cuvine. El spune că suferinţa, durerea sau, jertfa – ca să îi spunem pe numele mare, jertfa este înainte de întemeierea lumii. El, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, pe care se întemeiază toate şi care Cuvânt al Tatălui lucrează totul, din voinţa Tatălui, este numit miel înjunghiat înainte de întemeierea lumii. Părintele Galeriu, într-o predică şi în cartea lui, Jertfe şi răscumpărare – poate una din cele mai bune cărţi care s-au scris în veacul XX, o carte scurtă după numărul de pagini, dar o carte mare după învăţătura ei– şi spune că însăşi întemeierea lumii se face în jertfă, jertfa mielului. Şi mergând puţin mai departe, mai sus, jertfa se identifică cu iubirea. E tocmai ceea ce spune teologia, că motivul pentru care Dumnezeu, raţiunea prin care se creează lumea, face ca lumea însăşi să fie creată prin iubire. E foarte imprtant să subliniem acest aspect: că Dumnezeu face lumea în iubire sau cu iubire, dar din iubire. Care iubire? Iubirea care se revarsă. El nu a făcut lumea în mod expres. De fapt, este întrebarea pe care o pune Arie ca să îl încurce pe Atanasie Cel Mare, susţinând că Iisus Hristos nu este Fiul Fiinţei Tatălui, ci este şi El creat – cea mai superbă creaţie, dar tot creaţie. Şi atunci, asta însemna că Fiul trebuia să aibă un început. Aşa şi creaţia. Şi Îi pune această întrebare vicleană, cu două feţe, ca o dilemă, şi zice: „Voind L-a născut Tatăl pe Fiul sau nevoind?” Dacă spunea „voind” înseamna că la un moment dat – el chiar aşa spunea, că a fost un timp când Dumnezeu nu avea Fiu – deci ca El, la un moment dat, să aibă un început. În momentul în care are un început, însemna că L-a creat în timp. Dacă spunea că nevrând, „nevrând” înseamnă că exista o necesitate şi că împotriva voinţei lui Dumnezeu, a trebuit să se nască. Deci era o capcană. La care Atanasie Cel Mare dă acest răspuns genial, zicând că Fiul este însăşi voinţa Tatălui, vrând nevrând – e puţin spus. E mai mult decât acţiune, El este fiinţă şi este însăşi voinţa Tatălui. Tatăl voieşte acelaşi lucru şi în acelaşi timp cu Fiul. E foarte important de făcut această lămurire. Dumnezeu nu face lumea că vrea să o facă, ci El nu poate să nu creeze, fiindcă e vorba de revărsare peste marginile unui Dumnezeu fără de margini, este acel plus de iubire care se revarsă. Iar Dumnezeu nu poate să comande o lume care se naşte din preaplinul Lui. Scapă peste margini. Dar nu poţi să spui că nu este cel mai minunat lucru posibil.

„Suntem rodul unei plinătăţi, unei revărsări de iubire, în care Dumnezeu nu poate interveni. Bunăoară, se pune întrebarea: ‘De ce nu opreşte răul?’. Pentru că n-a putut să oprească iubirea. În momentul în care ar putea să comande răului, ar putea să comande şi iubirii. Dar El nu îşi poate comanda iubirea, aşa cum niciun om care iubeşte, nicio fiinţă care iubeşte nu îşi comandă iubirea. Iubirea înseamnă şi libertate, şi jertfă.”

Iubirea este în locul destinului, în filosofia greacă, în teologia greacă, să-i spunem aşa. Aici, revenind la Malraux, el a tutelat totuşi secolul XX. El a anticipat cumva, cu spiritul lui mare – nu numai el, desigur, alături de el au fost şi alţii mari – direcţia acestui veac; undeva el a intuit aceste taine, profunzimi...

Oameni din toată lumea au venit într-un loc pentru o idee

– El scrie Speranţa în 1936-1937, un roman despre războiul civil din Spania, care pe mine mă fascinează, din perspectiva faptului că oameni din toată lumea au venit într-un loc pentru o idee. Vi se pare că oamenii mai au astăzi speranţă? Care e speranţa lumii de azi?

– Interesant un lucru. În Evanghelii nu există cuvîntul „speranţă”. De ce? Simplu. Speranţa era toată aici. Ce să mai speri când era de faţă? E vorba de Hristos. Speranţa divină e însuşi Iisus Hristos şi de aceea, Pavel va menţiona că la sfârşitul lumii, toate vor înceta: credinţa va înceta, pentru că nu mai e nimic de crezut, totul e de văzut, speranţa, nădejdea... în ce să mai nădăjduieşti, căci sunt toate acolo? Un singur lucru va continua şi dincolo, dimpotrivă se va dilata la nivelul veşniciei, şi anume iubirea. Iubirea nu cade niciodată. Imnul iubirii la  Corinteni I, 13: 1-8, este ceva... singurul lucru care depăşeşte organic sau continuă Evanghelia. Pentru că în momentul în care el arată acolo: „de aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, dacă mi-aş da trupul să fie ars, dacă mi-aş împărţi toate averile...” Deci, la Pavel, arată că iubirea e începutul, dar tot iubirea este sfârşitul, în sensul plinătăţii. În limba greacă, cuvântul télos nu are sfârşit, nu are nicio legătură cu sfârşitul pe care îl înţelegem noi în orice altă limbă. Mântuitorul Iisus Hristos, pe cruce, rosteşte acest cuvânt uriaş, absolut: tetelestai (gr. Τετέλεσται, ro.  săvârşitu-s-a), adică „s-a împlinit”. Ce s-a împlinit? Iubirea în pogorâre. Prin moartea Lui, s-a împlinit moartea morţii şi începea viaţa vieţii. De aceea, ar trebui, alături de Tatăl nostru, care e acelaşi lucru cu Imnul Iubirii de la  Corinteni I, ar fi trebuit ca tot creştinul să-şi fi avut acest pasaj, alături de Tatăl nostru şi să îl fi ştiut cel puţin ca pe Tatăl nostru, ca pronunţând acele cuvinte şi idei, să trăiască în acele idei şi să nu se oprească din lucrarea sufletească şi trupească, până când nu ştie că a mai făcut un pas real, concret, în acest sens al împlinirii Tatălui nostru. Dacă te rogi, trebuie să lucrezi. Şi atunci, te rogi ca să vină Împărăţia Tatălui şi tu lucrezi în această Împărăţie, pentru că eşti fiul Împărăţiei. Ei bine, şi la această iubire, de-aş împlini totul, dar dragoste nu am, nimic nu sunt. Deci dragostea începe înainte de întemeierea lumii şi înainte de a fi omul. Iar omul nu e nici mai mult nici mai puţin decât un alt chip al lui Dumnezeu. Un alt Dumnezeu – chiar aşa spune Sfântul Vasile Cel Mare, că omul este o fiinţă care a primit poruncă să fie Dumnezeu. În clipa aceea, tu ţi-ai dat seama cine eşti şi ce trebuie să fii ca să justifici nivelul la care ai apărut din prisosul iubirii divine. Deci umblăm pe nişte culmi. Dacă ne-am da seama, cred că am avea gânduri de Dumnezeu. Noi ignorăm un lucru şi asta e marea tristeţe, cum spune Léon Bloy, acest ciudat peste măsură, este aproape imposibil de înghiţit; el spune un lucru extraordinar, printre nesfârşite alte lucruri:

„Noi trebuie să avem o singură tristeţe, aceea de a nu fi sfinţi. De fapt, noi suntem sfinţi, pentru că suntem botezaţi, dar noi am uitat botezul. Dacă este ceva, în creştinătatea actuală, rana cea mai grea, cea mai cumplită este lipsa conştiinţei botezului.”

Libertatea de după 1989

– Sunt nişte exemple interesante cele pe care le daţi. Aţi fost profesor înainte de 1989 şi sunteţi preot, iată, treizeci şi doi de ani după aceea.

„Dacă facem o comparaţie între cele două momente, între momentul dificil de  dinainte de 1989, când nu era foarte simplu să fii preot şi să manifeşti credinţă faţă de credincioşi, şi libertatea de după 1989, când ai inclusiv libertatea de a nu te mai chestiona în relaţie cu Dumnezeu, cum vedeţi această paralelă?”

–  S-a văzut o primă mişcare de entuziasm, imediat, în fierberea primelor zile, luni, chiar ani, doi-trei, patru ani, s-a văzut o fierbere entuziastă, tipică oricărui mare început. Iar creştinismul a dat lumii cel mai puternic entuziasm, cea mai teribilă fierbere, dovadă că nu s-au stins ultimele pâlpâiri, încă mai funcţionează până azi, după 2000 de ani...

„Dar ce s-a dovedit odată cu libertatea? Interesant că libertatea a arătat lipsa de profunzime pe care o clamam, în timpul comunismului, dar strigătul nostru nu era profund, nu era sincer, lucru care s-a văzut în libertate, când libertatea a fost, mai degrabă, libertatea de a nu crede, dacă vrei.”

Şi s-a dovedit că numărul credincioşilor autentici a scăzut după – îmi pare rău să o spun, dovadă că ne lipsesc toţi marii acelei vremi: Galeriu, Stăniloaie, Cleopa, Arsenie Papacioc, în special, Arsenia Boca sigur, o personalitate de o forţă teribilă, însă mai sunt şi umbre pe acolo...

– Sunteţi un duhovnic preţuit. Aţi pomenit o parte din marii duhovnici pe care i-a avut România. Sunt acele portrete formidabile în Minipatrologie contemporană, reluate în volumul Unde a fost biserica?, alături de un text despre iertare pe care l-aţi publicat ulterior în Teologia enclavelor şi o altă lucrare, O alegorie pascală, pe care mi-aţi dedicat-o în alt volum, Mâinile care l-au dezbrăcat pe Dumnezeu... Texte care discută puterea duhovnicilor timpurilor noastre. De care dintre aceşti duhovnici v-aţi simţit cel mai apropiat? Care este omul căruia îi datoraţi cel mai mult în planul a ceea ce sunteţi dumneavoastră ca teolog şi ca om?

„– E părintele Galeriu. Dar nu mai puţin Stăniloaie, fiindcă eu am fost între ei doi, tot timpul am fost plasat între ei doi.”

Pe Părintele Stăniloaie îl veneram, fiindcă mi-a fost profesor. Părintele Galeriu nu mi-a fost profesor, pentru că el a venit tocmai când eu terminam. De altfel, Părintele Galeriu nu excela ca profesor – trebuie să recunoaştem acest lucru – cum poate nici eu... Eu sunt foarte sincer.

– Nu trebuie să vă alintaţi.

– Nu, nu. E adevărat că elevii şi studenţii, mai ales studenţii învaţă, dar copilul nu are nevoie de multă informaţie, el este intuitiv, el soarbe şi se apropie cum se apropiau copiii de Hristos. Nu înţelegeau ei ce spunea Hristos, dar nimeni nu Îl căuta mai cu drag.

– Deci Părintele Galeriu şi Părintele Stăniloaie.

– Da, dar nu numai. Pentru că în momentul în care m-am lipit de Părintele Arsenie Papacioc... Era atât de inteligent... Era genial. Dacă vorbim de un geniu duhovnicesc, în vremea respectivă, eu alt nume nu dau decât al Părintelui Arsenie Papacioc.

„– Câte genii duhovniceşti mai are România astăzi?”

– Aici ajunsesem, să arăt că, practic, concret, viu, vremea libertăţii nu e tot atât de roditoare ca vremea prigonirii. De altfel, să nu uităm, creştinismul se naşte pe cruce. Creştinismul răsare din Ghetsimani – sudoarea cu sânge, sudoare de sânge. „Picături mari de sânge cădeau de pe fruntea Lui pe pământ.” Iarăşi ajungem în punctul cel mai important, al destinului lui Petru, lovit şi de cer şi de iad – aşa mi-e milă de el, cu lepădările, pentru că suntem noi toţi în curtea aceea, mai mult sau mai puţin. De aceea, mereu trebuie să mergem la rădăcină. Miel înjunghiat înainte de întemeierea lumii. Unde trebuie să ajungă lumea: de ce pleacă lumea din jertfa absolută a mielului, care miel, puţină lumea ştie: e singura fiinţă care nu urăşte când o ucizi. De aceea, el este confundat cu Paştele, cu Învierea. Ce este Învierea? Este, în primul şi în primul rând, iertarea lumii. În momentul în care ai înviat, n-ai înviat decât pe o singură dimensiune, a iertării. Dacă nu ai iertat, fie şi pe unul singur, nu înviezi, nu poţi. Sau este o înviere blestemată. De aceea, creştinismul s-a impus lumii ca o noutate absolută, şi anume: „Iertate sunt păcatele tale!”. Reacţia: „Dar cine este Acesta? Acesta pronunţă o blasfemie. Numai Unul, Dumnezeu, poate să ierte păcatele”. La care, răspunsul Mântuitorului este: „Dar să ştiţi că şi Fiul Omului – nu spune Fiul lui Dumnezeu – poate să ierte păcatele pe pământ.” Dar, aşa cum am zis, după am iertat păcatele se poate învia. Iată iertarea ca o creaţie, ca o creaţie din nou. „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!”, deci înviază! Este un cuvânt folosit în limba greacă, şi în limba latină, surger şi resurectio. Înviere şi ridicare e acelaşi lucru. Numai în momentul în care vom reuşi toţi să facem ceea ce făceau martirii, în frunte cu Hristos: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Ştefan, primul martir, repetă paradigma hristică a iertării: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu le socoti lor păcatul acesta!” şi toţi martirii, toţi mucenicii mureau iertând pe călău şi pe împărat, sfătuindu-i chiar să vină şi ei la credinţă, ca să învieze şi ei. Deci acesta este télos-ul, sfârşitul, „săvârşitu-s-a”. Până când nu va fi totul iertat şi deci totul înviat, învierea adevărată nu poate să înceapă. Veşnicia iubirii, iubirea veşnică nu poate să nu facă astfel... „Te-am iubit cu o iubire veşnică şi te-am scris în palmele mele.” Linia vieţii, teribilă poveste...

L-am pomenit amândoi pe Părintele Stăniloaie. Aţi slujit mulţi ani la Biserica Sfântul Gheorghe cel Vechi, din Bucureşti. Acolo a locuit Părintele Dumitru Stăniloaie nişte ani. Cum aţi simţit proximitatea asta?

– Acolo am făcut muzeu. Vă rog să poftiţi să îl vedeţi. Acum ne-a trimis Dumnezeu un preot, băiat tânăr, 43 de ani, Sorin Vasile Dancău, un băiat de pe lângă Bacău. Nu putea Dumnezeu să ne trimită ceva mai minunat. Bine, mulţumim Preafericitului că l-a numit, în locul colegului dumitale, Părintele Ionel. Face minuni băiatul acesta. Plin de iubire. Acum eu stau acolo liniştit.

– Credeţi că Părintele Stăniloaie e citit astăzi sau e mai mult citat?

– Dumitale, cu subtilitatea care te caracterizează şi de aceea m-am îndrăgostit de dumitale pe vremuri... spui lucrurile într-un fel. Şi acum, la fel...

– Cu o iubire veşnică!

– Exact, cu o iubire veşnică! E adevărat. Mi se pare şi mie că e mai mult citat decât citit. Dar să fim sinceri acum! E ceva acolo, la Părintele Stăniloaie, care împiedică o pânză continuă... adică există lecturi care au mişcarea integrată, încât nu te poţi opri. La Părintele Stăniloaie, trebuie, după fiecare pagină, să îţi iei îndemn să mai urci încă o pagină. Dar trebuie să recunoaştem un lucru. Când e vorba de fundament, când e vorba că trebuie să te opreşti undeva, că ai găsit temelia, când nu mai ai nevoie de căutare, acela este Părintele Stăniloaie. Teologia lui este o teologie cu adevărat sistematică, bine articulată. Şi el are ceva poezie în el şi o dezvoltă. Poate că i-a lipsit obiceiul scrisului. El a scris din nevoia de a da afară. Dar înainte de asta, ca orice poet adevărat... Am văzut poeţi lucrând la ei înşişi. Colegul meu, Jinga Nicolae, care e un poet extraordinar, nu s-a oprit o zi, în care să nu lucreze, să nu sistematizeze, să aibă darul scrierii, că darul poeziei îl avea de la Dumnezeu. Punerea în pagină, talentul de vârful pixului, acela trebuie muncit.

– Teologia lui dogmatică rămâne fundamentală...

– Sigur! Dar ca să ne înţelegem, îi face foarte mare rivalitate teologia rusă.

„Nebunia asta rusă, când pică pe tarlaua care trebuie, este uriaşă.”

Şi nu te poţi opri să îl citeşti Evdokimov. Eu am tradus Vârstele vieţii spirituale, dar am mai tradus şi Hristos în gândirea rusă şi aşa mai departe.

Marii teologi ai lumii, marii duhovnici ai României

– Care este pentru dumneavoastră cel mai mare teolog al lumii de azi?

– O să te miri. E român, mai bine zis, aromân. E vorba de Andrei Scrima. În secolul XX a fost cel mai mare teolog şi gânditor. Şi frumos, şi uluitor. Andrei Scrima are multe volume, dar e de ajuns unul singur, dacă îl citeşti, şi îi mulţumeşti Bunului Dumnezeu că te-ai născut şi ai apucat să citeşti. E vorba de Antropologia apofatică. Dar nu mai puţin Comentariul la Evanghelia după Ioan sau Biserica liturgică şi, mai ales, Timpul rugului aprins. Domnule, ce profunzime, ce vocabular! Este singurul la care eu, pentru vreo zece termeni – ceea ce este umilitor pentru mine – a trebuit să recurg la DEX.

– Care este cartea care v-a influenţat cel mai mult, o carte v-a impresionat?

– Ar trebui să recunosc... Bine, acum nu putem să nu vorbim de Quo vadis?. Bine, în anumite ipostaze ale vieţii. Dar să zic aşa, o carte... Vârstele vieţii spirituale, te marchează şi te îmbogăţeşte. Dar sigur, eu sunt un lacom bolnav, adică îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat încă vedere, mă rog, cinci dioptrii câte sunt aici, dar încă pot citi şi pot să scriu. Dar, iată, acum tot la Andrei Scrima revin. Deci această Antropologie apofatică, regret că am aflat-o târziu, încât să mă pot reformula, aş fi vrut să mă reformulez, dar nu se mai poate, că nu mă mai ajută nici memoria, nici forţa... Deci aş putea să încep din nou de la această carte. Însă, până aici, au fost multe cărţi care m-au marcat. Bunăoară, chiar şi o carte protestantă, Théologie de l'espérance. De fapt, ce nu m-a impresionat şi ce nu mi-a plăcut nu am mai citit. Dar nu am lăsat nimic necitit.

„– Care e cea mai grea încercare pe care aţi avut-o ca preot şi care e cea mai grea încercare ca om, pe care aţi avut-o în plan personal?

– Am fost la un moment dat pe punctul de a fi caterisit, pentru că, se ştie, cele două cărţi: Rugaţi-vă pentru fratele Teoctist şi Roman de dragoste cu Dumnezeu şi Securitatea, sunt nişte mărturii foarte clare din viaţa autentică, reală.”

Adică, în momentul în care, prin intrigi, sigur că nedrepte, am fost pe punctul de a fi caterisit, pe vremea lui Teoctist.

– Deci, ca preot, acesta a fost momentul cel mai greu...

– Dar nu poate fi altul mai greu, pentru că, nu te temi de moarte, cât te temi de a fi caterisit. Este o problemă pe care nu o poate cunoaşte decât cel care e preot şi înţelege ce înseamnă să ţi se ia acest har, pe care nu ştii dacă l-ai trăit cum se cuvine când l-ai primit. Deşi eu aş zice că da.

„Când era Preafericitul Iustinian, Dumnezeu să-l odihnească, cine mă ducea împrejurul Sfintei Mese? Erau Părintele Stăniloaie şi Părintele Galeriu. Când citeam declaraţia acea, apare şi Părintele Cleopa. Ei erau marii mei tutori.”

Deci, în momentul când simţi lucrul pe care Mântuitorul şi Evanghelia îl notează. Nu e nevoie să spun eu. Tot poporul se temea să îl mărturisească pe Iisus Hristos, de frică să nu fie daţi afară din Sinagogă – aposinagogos. Şi atunci, pe orb, bunăoară; părinţii s-au ferit să spună că al lor copil era orb, dar cum de nu mai este el orb acum... nu ştim, întrebaţi-l pe el.

– Cum v-aţi simţit în momentele acelea? Nedreptăţit? Era o povară?

– Nu, nedreptatea era mică.

–  I-aţi iertat pe cei care au făcut asta?

– Da, acum chiar îi iubesc. Îi iubesc pentru că, dacă nu era întâmplarea aceea... Dacă sunt ceva acum, îşi are şi acolo... originea.

Nu avea nicio treabă adevărul cu minciunile Securităţii

– Ca om, care a fost cea mai grea încercare?

– Au fost foarte multe. Chiar şi această urmărire a securităţii. Bunăoară, faptul că am fost oprit de a mă întoarce la studii în Atena, punându-mi-se în spinare şi, mai ales, că îi spuneau Părintelui Iustinian... Dar cu „moşul” nu era de glumit, a priceput pe loc. El a fost singurul care a priceput definit, din prima, că nu are nicio treabă adevărul cu minciunile Securităţii, cum că am făcut nişte fapte urâte, grele, prin Grecia, de aia nu mă mai primesc. M-am simţit atât de copleşit în faţa lui şi părinţilor. Căci nu puteai să îl convingi pe tata Buga, care era trup şi suflet cu Părintele Boboc. De fapt, el m-a crescut şi el a fost cel care m-a format.

–  Unde v-aţi simţit cel mai bine în lume? În Buzăul unde v-aţi născut, în Grecia sau la Bucureşti?

– Mă simt bine peste tot. Dar locul copilăriei e de neînlocuit, realmente. Dar Grecia m-a fascinat, prin tot ce are, prin limbă, mai ales. Cine vorbeşte limba greacă nu poate să nu fie fericit, filologic vorbind. Cuvântul e prima fericire a copilului. Când copilul a scos primul cuvânt... De fapt, primul cuvânt coincide cu ridicarea lui pe picioare. Cine ştie să privească chipul copilului care a explodat, deci este explozie universală, când a pronunţat primele cuvinte.

„Ei bine, cuvântul pentru mine a fost locul fericirii mele. Locuiesc în limba română.”

– „Lupta pentru viaţă este însăşi viaţa”, zice Unamuno. Dacă ne gândim la ce am trăit, ce trăim de doi ani, în această pandemie în care suntem încercaţi, care credeţi că este sentimentul dominant în conştiinţa oamenilor, frica de moarte sau iubirea de viaţă?

– Ai făcut o distincţie foarte importantă.

„Frica de moarte e meschină, iubirea de viaţă e divină.”

De aceea, eu nu le-aş pune în cumpănă. Deşi m-am  gândit şi, uite, ai intuit gândirea mea. Tristeţea mea este aceea că, de fapt, ajungem în Rai mai mult din frică de Iad, şi nu din iubire de Rai. Ceea ce valoric vorbind, e clar unde ne aflăm.

„– Asta în politică se traduce prin votarea răului cel mai mic. Credeţi că oamenii de azi au pierdut bucuria de a trăi şi puterea de spera?

– E bine să le piardă, ca să găsească ce trebuie. Ca să fie conştienţi pentru ce anume trăiesc.”

De viaţă, cel mai mult se bucură animăluţul, iar cel mai mult se bucură cel mai nevinovat – mielul. Mielul este simbolului lui Hristos, tocmai pentru că nimeni nu zburdă în fiinţă, pentru fiinţă mai mult ca mielul. Nici acest lucru nu îl cunoaşte, bunăoară eu, fiind de 10-15 anişori, am trăit mereu cu mieii. E fascinant! Existenţa mielului este o oglindire a fiinţei lui Hristos, realmente în trupul unui miel.

– Scrieţi undeva: „Numai cine nu vrea nu se mântuieşte.” Cât este voinţă şi cât este putere în apropierea noastră de Dumnezeu?

– Nu ne apropiem noi de Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care se apropie de noi. Deosebirea majoră în istorie o face Avraam, care este primul om care mărturiseşte că nu el l-a găsit pe Dumnezeu, ci Dumnezeu I s-a arătat lui. Şi el a înălţat primul altar Dumnezeului care I s-a arătat. Deci, orice căutare a ta spre Dumnezeu se cheamă idolatrie. Sfântul Grigorie de Nazias spune: „În rugăciune, să nu cumva să pui vreo închipuire a lui Dumnezeu între tine şi El”. Adică să faci efortul să ţi-l închipui să să te rogi acelui chip pe care l-ai născut tu. Lasă-te arătării Lui, venirii Lui şi atât. Mântuirea însăşi e ratată dintr-un singur punct de vedere, chiar şi pentru cei drepţi şi, mai ales, pentru cei nedrepţi, e ratată din pricina poziţiei pe care o are fariseul, care era omul religios. Dar el nu se ruga lui Dumnezeu, ci se ruga chipului pe care şi-l făcuse el despre Dumnzeu. De aceea, mântuirea este una singură – a te încredinţa puterii şi iubirii Lui. Nu cât faci tu pentru el, ci trebuie să te lămureşti într-o secundă, ce face El pentru tine. Adică te face pe tine. Şi să-L ierţi că te face. Aici este problema – dacă poţi să-L ierţi pe Dumnezeu că te-a făcut? „De ce m-ai mai făcut, Doamne?”. Te-a făcut pentru că nu putea să nu te facă, pentru că e iubirea, iar iubirea nu poate să se oprească să nu facă.

„– Există vreun păcat supraevaluat sau, invers, o virtute minimalizată?

– E o întrebare cam „şmecherească.”

E o autoacuză care e puţin păguboasă. Nu trebuie nici să ne autoacuzăm, exagerând, nici să ne supraevaluăm, nici să ne subevaluăm, ci totul trebuie redus la un numitor comun, şi anume, al cui eşti? Când ştii al cui eşti, ştii şi cine eşti, iar când ştii cine eşti, ştii şi ce trebuie să fii şi să faci.

– O credinţă care nu se îndoieşte este o credinţă moartă. Care este diferenţa dintre dezolare, deznădejde şi disperare?

– Vorbim de grade, pe această scară infinită, Scara Raiului. Sunt anumite trepte şi numai ceea ce se cheamă o anumită „chiţibăraie”, a despica firul în patru.... Nu. Lasă-te mântuirii, acestui zbor, că oricum nu te opreşti nici căzând, nici înălţându-te.

A fost cineva în lume care n-a avut copilărie?

– Faptul că Iisus se naşte, îl înalţă pe om. Dar, ţinând cont de consumerismul care i-a ceva din spiritul sărbătorilor de Crăciun, care e, de fapt, semnificaţia Crăciunului cea mai autentică?

– Este aceeaşi cu a creaţiei. Bucuria pe care a avut-o Dumnezeu când a creat lumea şi bucuria pe care a avut-o omul când a fost creat, se reia încă o dată în istorie, când Dumnezeu însuşi se face om. Dintr-asta omul ar trebui chiar să înnebunească de bucurie. Să nu uităm un lucru: a fost cineva în lume care n-a avut copilărie? A fost. Adam nu a  fost copil, ci a fost creat cam ca la 30 de ani. Şi Mântuitorul trăieşte copilăria primului Adam. Mântuitorul Iisus Hristos fiind al doilea Adam. De aceea, există o circumstanţă atenuantă pentru Adam, aceea că nu a avut bucuria copilăriei. Dar prin Hristos a redobândit-o şi va trăi-o în veşnicie. Prin urmare, Criciunul înseamnă o creaţie, dar o creaţie pe dimensiunea suitoare. Când spune „întrupare”, este mai mult chiar decât a spune că Dumnezeu creează totul din nimic. Aici se naşte Dumnezeu în om şi în clipa aceea omul se simte locuit sau, dacă vrei, înlocuit. Noi acum, valorile Crăciunului nu le putem discuta din afară. Ele se trăiesc dinăuntru.

„Tot ce rămâne din viaţa unui om, cea mai mare bucurie care nu se şterge niciodată este Crăciunul copilăriei. Copilul se face un pic Dumnezeu cu fiecare Crăciun. Şi cu Învierea, dar deja Învierea e o maturitate. Dar cu fiecare Crăciun, copilul mai face un pas în fericire dumnezeiască. Nu poate fi descrisă fericirea Crăciunului în copil.”

– Astăzi am fost la Dobra, pentru a acorda bursa anuală pe care o dau în memoria tatălui meu. Şi în fiecare le dau un eseu. Tema din acest an a fost „Ce înseamnă Crăciunul pentru voi?”. Niciodată n-am văzut în ochii lor bucuria... Era vorba despre ei. Era o întrebare care li se adresa direct şi au recunoscut-o imediat.

– Copilul creşte de Crăciun şi Crăciunul s-a făcut copil. Deci este o simbioză. Bunăoară, în Grecia, cele mai puţine sinucideri într-un popor sunt în poporul grec. Cele mai multe, se zice că ar fi în Ungaria, poate şi în Finlanda. De ce grecii se sinucid cel mai puţin? Din pricină că nu există copilărie mai frumoasă, nu există iubire pentru copii mai mare ca în Grecia. Crăciunul înseamnă copilăria lui Dumnezeu pe pământ, copilărie care ne arată şi nouă cum este viaţa în cer. Fiindcă el trăieşte pe Dumnezeu în om, iar noi trăim la rândul nostru pe omul ceresc. Problema cu copilăria fericită a copiilor greci, de unde şi frumuseţea... Trebuie să recunoaştem că, după frumuseţea creştină, prima frumuseţe în toate aspectele este frumuseţea elină. Dovadă că Hristos îşi încredinţează Legea Lui, Noul Testament, limbii greceşti. Grecii în general sunt un popor fericit, din pricina cuvântului. De aceea şi pământul, de 2000 de ani, este mai fericit, cum n-a fost niciodată, din pricină că a venit Cuvântul lui Dumnezeu direct şi lumea de 2000 de ani trăieşte în cuvântul divin. Bucuria cuvântului divin se cunoaşte pe chipul celor 2000 de ani pe pământul oamenilor. Şi Crăciunul înseamnă persistenţa copilăriei pe chipul şi în sufletul omului cât trăieşte. Cât Crăciun rămâne în om, cu atâta intrăm în copilăria veşnică, viaţa veşnică, învierea veşnică.

– Şi, în încheiere, un gând, o urare, o deviză pentru Avangarda noastră?

– Felicitări! Este un lucru absolut necesar şi fericit, mai ales că având prieteni mulţi şi câte unul bun – cei de faţă sunt excluşi – vei putea, şi îţi doresc din tot sufletul şi am încredere că vei putea să întemeiezi ceva foarte necesar la vremea aceasta. Trebuie totuşi să ne revenim în ceea ce priveşte optimismul. Ai luat taurul de coarne în momentul cel mai potrivit.

– Mulţumesc!

– Felicitări sincere!