Când îţi dai seama că tu eşti Moşul, lucrurile se complică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu se întâmplă doar de Crăciun, însă în zile ca acestea, nu ştii ce te-ar face mai repede fericit. Cu cât îmbătrâneşti, dorinţele devin din ce în ce mai abstracte. Face parte din ţesătura vieţii, ale cărei ochiuri le numeri după tulpinele de brad, ţinute minte după suma zilelor de naştere.Avem  zvâcuri, instincte, dar prea puţine căi când vine vorba de ticluirea propriei noastre fericiri.În rest, rămânem "necredincioşi credincioşi"în toate cele.

Cu cât au trecut anii, hedonismul de iarnă a devenit din ce în ce mai abstract. Înainte potriveam culorile din brad la milimetru, pentru că zilele păreau lungi şi altceva mai bun de făcut, în ton cu crucea roşie din calendar, nu găseam. Nici măcar nu pricepeam ce înseamna asta. Eram copii. Acum aşezăm în doze modeste propriul nostru vernisaj vital zidit din alb şi negru. În cele mai bune cazuri, continuăm să creionăm pleiada de culori dintre acele de brad cu bucurie îndoită, pentru noi şi pentru copiii noştri.

E ţesătura vieţii, ale cărei ochiuri le numeri după tulpinele de brad, pe care le ţii minte după suma zilelor tale de naştere.

Eu, de pildă, sunt născută pe 28 decembrie, aşa că socotelile mele sunt sincronice şi puţin altfel. Pe vremuri, îmi doream ca Moşul, micul meu erou navetist din serile de 24, să îmi aducă „ce vlea el”, deci dorinţele noastre erau tot una. La o adică, aveam sentimentul că mă adusese pe mine cuiva. Primeam tot ce îmi dădeai cu multă bucurie, pentru că era mai mare emoţia de a ghici, de a da de-a rostogolul tot ce era înfofolit în zeci de hârtiuţe lucitoare, poleite pe sub brad şi călărite ca prin zbenguiala unui copil nebun şi dezordonat. Nimeni nu ştia că în mintea mea, ori de câte ori îmi dădeai ceva, se declanşa un seism de întrebări, toate ducând la crezul meu în voinţele şi putinţele primitorilor şi făuritorilor de cadouri. Ce putea să stea într-o cutie mare? Cărţi, un pluş sau mai multe, depinde de cât de dodoloaţe le alesese Moşu`, un alt brad sau poate chiar un om. Câţiva ani la rând îmi închipuiam că acolo avea să şadă un căţel, pe care mi l-au adus mai apoi întâmplările, şi nicidecum vreo sărbătoare, pesemne că nu ştiam să mă rog încă prea fierbinte. Îmi zădărniceau apoi, în fiecare iarnă, tot felul de gânduri: să fie Kathy a mea sănătoasă, să îmi crească cozonacii, să o văd pe bunica fericită, fără desaga de pastile după ea, să îi văd pe ai mei scutiţi de posomorârile serviciului.

Puteţi să râdeţi, dar de când îţi dai seama că tu eşti Moşul, lucrurile se complică.

Cu cât îmbătrâneşti, dorinţele devin din ce în ce mai abstracte. Să ne fie bine, deşi asta e o stare relativă şi nu e ca şi când ai putea apuca în mână ceva, trâmbiţându-l tuturor că asta e ceea ce vrei. Să fie linişte: niciodată nu ştim dacă între noi sau pentru noi, trăind în miezul tuturor şi în sufletul celorlalţi. Să fie sănătate: şi când o ai, te simţi de două ori mai zvelt şi capricios, călcând peste orice prohibiţie numai puţin, pentru că se poate. Să fim fericiţi: iar la prima minciună, cu sau fără prihană, peste toată povestea de iubire s-a aşternut gheaţa. Să nu ne lipsească nimic: dar mereu, în fugă, unu şi cu unu fac unu, ceea ce nu e suficient. Şi închini toate rugăciunile impersonale, care de fapt dau dovada celei mai mari solidarităţi, regăsind într-un Se toate Eurile- ale Tale şi ale Celorlalţi, văzute ca ale Tale, gândind aşa să fie.

Întrebarea nu e ce îţi doreşti, ci ce vrei de la Celălalt. Spune întâi ce vrei, şi mai apoi vedem cât poţi. 

E genul de socoteală care te întăreşte, pentru că atunci când îţi dai seama că hăţurile sunt în mâna ta, mai înainte de entuziasm, creşte şi înfloreşte o responsabilitate care dogoară, care îţi aminteşte de toate eşecurile şi rătăcirile tale, de toate dorinţele refulate, de palimpsestele sufleteşti în care scriseseşi tot ce aveai nevoie atunci când sufletului tău îi era foame de lume, de destin, Dumnezeu. Nu se întâmplă doar de Crăciun, însă în zile ca acestea, nu ştii ce te-ar face mai repede fericit.

A trecut mai bine de un an de când scriu pe blog. Mi-am dorit să nu scriu autist, să pot să cred în oglinda digitală ferecată, la capătul căreia oameni, despre care credeam că vor rămâne predominant anonimi online, mi-au scris la rândul lor cum li se complică lucrurile pornind de la ale mele, şi vice versa. Unii mi-au aşternut aici cele mai frumoase poveşti de viaţă, ba chiar cu multă încredere, pentru că cea mai mică de vârstă din blogosferă şi-ar putea aduce aminte, într-o zi, tot ceea ce ei i-au spus că o să o ia la trântă şi o să îi arate lumea chiar aşa, în alb, negru, gri, şi câteva culori pe care trebuie să le adauge după puterile ei. Am discutat laolaltă toate cele din desaga lumii: apucături culturale, pentru unii trend-uri, convenţii sociale, mascarade şi schiţe politice, ba chiar subiecte filosofice. Dar suntem responsabili pentru toate acestea, fiecare în parte, nu doar în critica şi tălmăcirea lor, dar şi în apariţia şi întreţinerea tuturor fenomenelor care au făcut rostul unui dialog cu condei cald şi nu cu prea multe vorbe de duh.

Am ajuns la concluzia că avem simţuri, instincte, zvâcuri, dar prea puţine căi când vine vorba despre ticluirea propriei noastre fericiri.

V-am spus, că tot e sezonul: când îţi dai seama că tu eşti Moşul, lucrurile se complică. De aceea, vă doresc şi dumneavoastră ceea ce îmi doresc pentru mine: o fericire simplă, despre care să ştii ce e şi cât înseamnă când o ai, să poţi să o duci şi să o împarţi şi celorlalţi, să ştii care e justa măsură pentru ea şi pentru alte încercări mai mult sau mai puţin hedoniste din viaţa noastră. E o găselniţă bună pentru credinţa mutuală, a unuia în Celălalt.

În rest, vorba lui Montaigne, rămânem „necredincioşi credincioşi” în toate cele. Şi scriem despre asta fără tăgada că n-ar avea vreun rost.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite