Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

Ce este moartea?

100
7 Feb 2014 15:18:03
Eugen Tănăsescu

Întâlnirea cu moartea este inevitabilă, dar modul în care ea se desfăşoară depinde de fiecare dintre noi. Dacă pentru unii ea este dispariţie în neant, pentru alţii ea, practic, nu există, nefiind altceva decât un somn. Ce face diferenţa? Paradoxal, viaţa. Mai precis, felul în care trecem prin ea.

Cuvântul “moarte” are multiple înţelesuri. Textul de faţă se va preocupa de viziunea Ortodoxiei asupra celui clasic, anume moartea trupului, momentul numit de către mulţi “plecarea dintre noi pe ultimul drum”. Mai există şi sensul moral, anume moartea sufletului (în fapt, o alterare funcţională, căci el este nemuritor), ba chiar şi un sens figurat, moartea ideilor, a acţiunilor. În toate cazurile, moartea presupune un sfârşit a ceva anume.

Ce este moartea omului?

Încetarea activităţii biologice a trupului se numeşte moarte. La prima vedere, ea se traduce prin “încetarea vieţii”, adică dispariţia acelei forţe nevăzute, care  pune în mişcare toată “maşinăria trupului” şi care ţine împreună toate elementele ei constitutive. Fără această forţă a vieţii, trupul se risipeşte în elementele chimice constitutive, se transformă în “pământ”, înţeles ca o materie primă din care provin toate substanţele constituente. Dar, paradoxal, mai rămâne ceva, greu de descompus: structura osoasă. Ea rămâne ca o urmă a faptului că a existat un trup, dar şi ca o mărturie specială a faptului că ceva ce nu poate dispărea. Noi înşine!

Adică...ceva moare şi ceva nu moare?

Exact. Moare numai trupul, această interfaţă dintre sufletul nostru şi lumea materială. Teologia ortodoxă afirmă clar că persoana umană este definită de către binomul trup-suflet, înţeles ca o creaţie deosebită a divinităţii, faţă de simpla viaţă biologică, întâlnită şi la animale. Sufletul este, în esenţă, personificarea unei sume de însuşiri nemateriale (cele mai importante sunt raţiunea, simţămintele, voinţa, liberul arbitru, memoria), care se află în strânsă legătură cu trupul, de care se foloseşte pentru a interacţiona cu lumea materială.

Sufletul este cel care pune în mişcare trupul, printr-o tainică legătură. Ştiinţa a reuşit să demonstreze că toate informaţiile preluate de simţuri se centralizează în creier dar, de acolo, nu ştie exact ce se întâmplă mai departe. Nu se ştie unde se duc exact, nici cum. Aceasta deoarece domeniul sufletesc nu poate fi supus observaţiilor ştiinţifice de tip empiric. Cel mult, aici, ştiinţa poate observa doar efectele manifestărilor sufletului, prin trup. De aceea, se face şi eroarea de a crede că totul se rezumă la creier.

În schimb, noi înşine ştim foarte bine că avem aceste însuşiri nemateriale, axiologic şi axiomatic, adică fără a fi nevoie să demonstrăm că există. Oricine are conştiinţa existenţei propriei raţiuni, a propriilor sentimente, a propriei voinţe, a propriului arbitru, adică o conştiinţă de sine. Dar originea acesteia nu se află în om, deoarece puterile sufleteşti încep să existe odată cu el, nu mai înainte (omul nu este creat de ele, ci le posedă) şi nici după (ele nu sunt creaţia omului, ci însuşiri ale sale). Drept urmare, singurul loc de unde îşi poate lua originea conştiinţa de sine este divinitatea creatoare

Astfel, teologia afirmă că persoana umană este creată “după chipul” (icoana) divinităţii, adică existăm în strânsă legătură cu aceasta, fiind, cum spuneam, personificarea unor însuşiri nemateriale, create de Dumnezeu. Datorită acestui “chip”, sufletul nostru dobândeşte şi caracteristica nemuririi. El rămâne “chip” al divinităţii atâta vreme cât există divinitatea. Căci, cum ar putea ceva ce este creat de Dumnezeu, “după chipul Său” să dispară sau să se transforme în altceva, prin propriile puteri? Este imposibil.

Am lungit argumentaţia de mai sus pentru a înţelege mai bine că moartea omului este o chestiune mult mai complexă decât simpla “încetare a vieţii”. Ea este, de fapt, desfacerea temporară a sufletului de trup. Trupul încetează să mai furnizeze informaţii senzoriale sufletului, dar asta nu înseamnă nicidecum încetarea existenţei sufletului. “Părăsim trupul”  dar nu încetează existenţa noastră. Este şi motivul pentru care, în situaţii limită (gen moarte clinică), sufletul tot este capabil să înregistreze senzaţii (subiecţii percep lumini, culori, forme etc.).

O situaţie oarecum similară găsim în somnul obişnuit. În somn, noi continuăm să existăm, uneori chiar visăm, semn al activităţii sufleteşti intense, dar fără primirea informaţiilor senzoriale de la trup, deşi această activitate îl poate pune în mişcare (tresar sau vorbesc destui în somn, chiar în timp ce visează). Este cea mai bună dovadă că sufletul poate exista şi funcţiona fie independent de trup, fie interacţionând cu el. Dar este şi un fel de “chip” (icoană) a somnului morţii.

Datorită acestor realităţi, ortodoxia numeşte pe cei decedaţi mai sugestiv: adormiţi. De fapt, ea urmează învăţăturii lui Hristos care spune despre o copilă decedată, „n-a murit, ci doarme”, apoi vorbeşte tânărului mort din Nain „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te” iar când aude de moartea prietenului Lazăr spune „Mă duc să-l trezesc”. Astfel, moartea este doar un somn mai special, în care sufletul se desparte temporar de trup.

De ce murim/adormim?

Moartea pare multora absurdă. Cam aşa şi este. Adâncurile sufletului nostru nu concep nefiinţa şi nici stări temporare de desfacere a sufletului de trup, omul fiind “icoana” divinităţii în lumea materială.

Pentru a înţelege cum a apărut moartea, va trebui să înţelegem starea omului dinainte şi după căderea în păcat. Iniţial, dihotomia trup-suflet era nemuritoare, fiind susţinută prin comuniunea omului cu Dumnezeu (numită “asemănare“ sau desăvârşire, ceva diferit de “chip”). Căderea în păcat a fost o încercare a omului de a ajunge ca Dumnezeu, nu “asemenea” Lui, prin sine însuşi. În acel moment, comuniunea dintre om şi Dumnezeu a fost alterată, ceea ce a dus şi la alterarea felului în care omul exista.

Ca exemplificare, să ne imaginăm un tată şi un copil care îşi propun să parcurgă un drum greu pentru copil, dar uşor pentru tată. Câtă vreme tatăl îl sprijină pe copil, iar copilul rămâne lângă tatăl său, greutăţile drumului sunt aproape inexistente, puterea tatălui sprijinind şi copilul. Dar ce se întâmplă când copilul, părăsindu-şi tatăl, crede că poate parcurge singur drumul. Evident, greutăţile îl vor copleşi şi îi vor îngreuia deplasarea, fiind posibilă chiar şi dispariţia sa totală pe drum.

Cam aşa a făcut şi omul faţă de Dumnezeu. “Copacul cunoştinţei binelui şi răului” era, de fapt, simbolul inutilităţii separaţiei de “binele” divin, ceea ce aducea “cunoaşterea răului” (în fapt, părăsirea comuniunii era o practicare a răului, termenul biblic “cunoaştere” referindu-se la “experiere”, trăire, însoţirea cu ceva, nicidecum doar la o cunoaştere ideologică).

Consecinţa practicării răului a fost pierderea nemuririi, alterarea firii materiale, “îngreunarea” ei cu boli şi moarte trupească. Firea umană nu şi-a mai luat energia existenţială din comuniunea cu Dumnezeu, remarcă teologul Christos Yannaras, ci din ea însăşi, ceea ce, la un moment dat, duce la epuizarea acestei energii, la sfârşitul biologic.

Dar şi acest lucru este tot spre binele omului, căci pomul respectiv avusese un dublu rol: cel de jalon moral dar şi cel de “siguranţă preventivă”, ca la curentul electric. Când se depăşesc nişte parametrii, se arde un fuzibil, pentru a proteja sistemul (mai nou sunt siguranţe automate). Aşa şi aici, când a depăşit norma morală, copacul şi-a îndeplinit acest rol, precizat dinainte de Dumnezeu, spre a nu se perpetua răul la nesfârşit: “din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!”. În acest fel, tragismul morţii se trasfigurează în stopare a răutăţii, cum am mai scris anterior.

Cum ne pregătim pentru moarte? Prin Înviere

Frica de moarte este oarecum firească, deoarece ea pleacă, cum spuneam, din absurdul întâlnirii noastre cu nefiinţa, chestiune imposibil de acceptat în sufletul nostru nemuritor. Tocmai de aceea, trebuie înţeles că, cu cât fugim mai mult de moarte, cu atât ea va părea mai grea şi mai chinuitoare, deoarece tot nu vom scăpa. Dimpotrivă, soluţia benefică este înfruntarea ei directă, înţelegerea ei până la capăt şi nimicirea ei prin...Învierea lui Hristos. Adică trecerea cu bine prin ea.

Concret, ceea ce sperie în moarte este tocmai aparenta ei ireversibilitate. Mori şi gata...end. Ei bine, nu este deloc aşa. Din fericire, încă de la momentul căderii, Dumnezeu promite că va trimite un Salvator, un Mesia, pe Hristos, care “va zdrobi capul şarpelui”, adică va surpa puterea morţii. Căci diavolul plănuise folosirea puterii dătătoare de moarte a copacului contra omului. Parţial reuşise. Prin faptul că Dumnezeu se face şi om, firea umană se uneşte cu cea divină. Astfel, Hristos realizează “repararea” stricăciunii făcute de Adam, refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu în cel mai înalt grad, iar puterea ireversibilă a morţii este desfiinţată.  Aşa se explică posibilitatea nedescompunerii fireşti a trupurilor anumiţi sfinţi, prin dobândirea energiilor harice ale Duhului Sfânt.

Rămâne doar ca fiecare dintre noi, unindu-se cu Hristos, să culeagă personal roadele acestei lucrări a lui Hristos, să îşi hrănească fiinţa sa din nou din izvorul nemuririi: cel ce Mă mănâncă pe Mine va via prin Mine. Desigur, ne referim aici la Trupul şi Sângele Domnului: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. 

În acest fel, intrarea în moarte nu mai este un chin, o agonie, o dispariţie, ci este un somn odihnitor temporar, asemeni somnului care ne revigorează puterile în fiecare seară. La capătul lui ne aşteaptă Învierea care, funcţie de faptele şi de dragostea noastră spre comuniune, este fericire sau osândă vine ceasul când toţi cei din morminte Îi vor auzi glasul;şi cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândei. Iar dacă de fiecare dată când ne ducem seara spre paturile noastre, avem nădejdea că dimineaţa următoare ne vom trezi, oare de ce ne temem, în faţa gropii, să nu avem nădejdea că ne vom trezi cu bine din somnul ce ne aşteaptă? Poate că cititorul mai sensibil va detesta ceea ce scriu, dar îl asigur că o fac cu conştiinţa doctorului care prescrie o injecţie supărătoare pe moment, pentru un efect benefic superior.

Tocmai de aceea, ştiind această slăbiciune a oamenilor, de a se teme de ceea ce n-ar trebui să se teamă, Sf. Ap Pavel are două pasaje esenţiale în care abordează somnul morţii.

În primul, se adresează contestatarilor Învierii, comparând îngroparea omului cu îngroparea bobului de grâu:  Dar va zice careva: Cum învie morţii? şi cu ce trup vin? Nebun ce eşti! Ceea ce semeni tu nu capătă viaţă dacă nu moare. Şi ceea ce semeni tu nu este trupul ce va să fie, ci un bob gol-goluţ, fie de grâu, fie de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup aşa cum vrea El, fiecărei seminţe un trup...Aşa-i şi cu învierea morţilor: Se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc. Dacă există trup firesc, există şi trup duhovnicesc.

În cel de-al doilea, afirmă că un creştin nu deznădăjduieşte în faţa morţii, asemeni celor ce nu cunosc ce-i moartea: Dar, fraţilor, nu vrem ca voi să fiţi în neştiinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi precum ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa pe cei adormiţi prin Iisus îi va aduce Dumnezeu împreună cu El. Căci pe aceasta v'o spunem noi prin cuvântul Domnului: că noi, cei vii, cei rămaşi până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiţi. Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi-n trâmbiţa lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea noi, cei vii, cei rămaşi, împreună cu ei vom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel pururea cu Domnul vom fi. Aşadar, cu aceste cuvinte mângâiaţi-vă unii pe alţii.Pasajul este util şi astăzi, mai ales celor ce sunt îndureraţi de pierderea cuiva apropiat.

De altfel, toate cele amintite până aici sunt recapitulate, într-o formă cultică, în cadrul slujbei de înhumare,  care are tocmai rolul de a reda nădejdea şi speranţa celor ce duc „pe ultimul drum pământesc” pe cel apropiat, care îşi începe „drumul ceresc”. Dar despre acest moment „de trecere” vom vorbi, cu siguranţă, în textele viitoare.

Pe final, ca o mărturie a beneficiului preocupării fiecăruia dintre noi faţă de moarte, redau câteva citate universal valabile.

Întreaga viaţă a celui înţelept constă în cugetarea la moarte (Platon)

Pentru ca să nu te temi niciodată de moarte, aşteapt-o întotdeauna (Seneca)

Trăieşte în aşa fel încât, în ceasul morţii, mai mult să te bucuri decât să te temi (Toma de Kemps)

Dumnezeu a pregătit totul ca să fii mai presus de moarte (Sf. Isaac Sirul)

Mulţi vor să trăiască timp îndelungat; tu, creştine, doreşte o moarte fericită cu Hristos (Sf. Tihon din Zadonsk)

Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri! (Iisus Hristos)

 

PS. Textul trecut, despre eutanasie, a lăsat unor cititori senzaţia că Ortodoxia ar fi sadică, lăsând un om aflat în suferinţă să se chinuie. Eroarea îmi aparţine şi îmi cer iertare de confuzia produsă. Am omis a spune că Ortodoxia compătimeşte pe cel suferind, dar nu-l omoară, ci se roagă la Cel ce a lăsat moartea ca oprire a răutăţii, spre a izbăvi de chin pe cel suferind, dezlegând sufletul de trup. Rugăciunea este cuprinsă în rânduiala de slujbe sub numele “Rugăciunea la ieşirea cu greu a sufletului”, dar nu are tonul unei chemări mai grabnice a morţii, cum fals s-ar putea crede, ci roagă pe Dumnezeu să ierte şi să aibă grijă de sufletul celui suferind, mântuindu-l de chinurile de aici şi de cele veşnice.

PS2. Cineva mă roagă să demonstrez raţional posibilitatea Învierii. Nu o pot face decât printr-o analogie. Dacă noi am fost aduşi din inexistenţă la viaţa aceasta, cum oare nu va fi posibilă trezirea noastră din somnul morţii la viaţa cea viitoare?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

100 Comentarii

Toru Okada
7.02.2014, 15:58:12

Multumim pentru articol, Parinte!

+8 (24 voturi)
Ciprian Apetrei
7.02.2014, 16:08:01

Filosofia este pregatire pentru moarte, spunea Socrate, prefigurand conceptul crestin al pregatirii vietii viitoare/vesnice in timpul celei de aici.

+4 (10 voturi)
adrian
7.02.2014, 16:09:11

Multumim de articol parinte,si pt PS.....!Eu unul am adus in discutie si acest aspect la articolul trecut cu privire la ,,rugaciunea de deslegare la cel ce se lupta cu moartea,,. Moartea fiind usa de trecere a oricarui credincios de la viata vremelnica la cea vesnica,devine de regula prilej de ,,luare in chip de ras,, a multora ......Cuvant sumbru si neinteles de foarte multi....pe unii inspaimanta dar pe altii bucura....pentru unii inseamna jale ,pentru altii izbavire.....Cu toate ca moartea nu trebuie sa inspaimante ci cele ce se petrec dupa venirea ei,sant foarte multi care desconsidera acest lucru sustinand ca de pilda iadul este o nascocire a preotilor si nu accepta existenta lui.Nu vreu si nici nu-mi doresc sa intru in polemica cu absolut nimeni,dar atat spun ,,cel ce s-a nascut ,trebuie sa si moara,, ....ce va fi .....va vedea fiecare la timpul potrivit......Indiferent de varsta,situatie materiala ,financiara ,etnie....s.a.m.d. moartea devine inevitabila .......insa faptele vorbesc si cantaresc la ceasul potrivit pentru fiecare dintre noi......

+2 (16 voturi)
Harabula
7.02.2014, 16:54:11

sfinte parinte, traiasca Dumnezeu + toate celelalte urari ce se fac la matale la pravalie, o intrebare: daca oamenii nu dau bani la popi, asta inseamna ca dupa deces vor dormi nasol? multumesc anticipat pentru raspuns.

+3 (21 voturi)
Harabula
7.02.2014, 16:58:10

inca o intrebare: Catedrala de Mantuire cat ajuta la a trage un somn pe cinste dupa ce omul a plecat dintre donatorii vii ai BOR?

0 (22 voturi)

Vezi toate comentariile (100)