Ce spunem la Spovedanie

Ce spunem la Spovedanie?  Pentru a spune păcatele, credinciosul trebuie mai întâi să le cunoască

Ce spunem la Spovedanie este o întrebare care ne macină pe toţi. Iertarea divină nu se obţine oricum (contrar aparenţelor), ci doar în cadrul Spovedaniei. O bună Spovedanie este decisă în mare parte de cuvinţele celui ce se Spovedeşte.

„Iertate sunt păcatele tale” sunt poate cele mai preţioase cuvinte pe care umanitatea le-a auzit din partea lui Dumnezeu. Căci orice iertare este un nou început. Un fel de „restart” interior al sufletului în faţa veşniciei.

Pentru un răspuns corect (şi complet) la întrebarea ce spunem la Spovedanie„ trebuie mai întâi să înţelegem ce este Spovedania şi cum „funcţionează”.

Ce spunem la Spovedanie. Ce este Spovedania

Spovedania este una din cele şapte Sfinte taine ale Bisericii, o lucrare sfinţitoare a sufletului prin care omul care a păcătuit primeşte iertarea lui Dumnezeu. E a fost întemeiată de Hristos, atunci când înzestrează pe Sf.  Apostoli cu această misiune, de a ierta „în numele Domnului”. Astfel, după Înviere, Hristos spune Apostolilor: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20: 21-23).

Prin urmare, Hristos înzestrează pe ucenici cu puterea de a ierta păcatele. Aceasta înseamnă două mari lucruri. Primul, nu oricine are această înzestrare, ci doar cei hirotoniţi prin puterea Duhului Sfânt în Biserică (preoţi şi episcopi), numiţi „duhovnici”. Al doilea, nu duhovnicii stabilesc ce se iartă şi ce nu se iartă, după propria lor voie, ci ei doar administrează această lucrare a lui Dumnezeu, fiind „slujitori” ai celor sfinte, deja stabilite de Dumnezeu. Administrarea însă trebuie să se facă în mod optim pentru cel ce se Spovedeşte. Aici intervin calităţile personale ale duhovnicului, abilităţile sale de a îndruma eficient pe credincios pe calea desăvârşirii sufleteşti.  

Cine se poate spovedi

Orice om care greşeşte, numit şi teologic „păcătos”. De aceea, pentru a ajunge la Spovedanie, trebuie mai întâi să realizăm că „am păcătuit”. Două mari piedici stau înainte: ideea că noi nu avem greşeli şi ideea că de ce trebuie să spunem preotului. După cum am arătat, preotul este instrumentul prin care Dumnezeu lucrează, prin urmare nu putem găsi iertarea în altă parte.

Mai mult însă poate fi şi „confidentul” nostru, cel cu care ne sfătuim, pentru a ne îndrepta (căci subiectivismul ne poate pierde foarte uşor). Aici, rolul preotului nu se deosebeşte prea mult de cel al psihologului, deoarece mare parte a Spovedaniei este înfăptuită de credincios. El este cel care, ca şi la psiholog, face o proprie anamneză a faptelor sale. Ea presupune două etape: conştientizarea propriei stări duhovniceşti şi a propriilor fapte, dar şi puterea de a categorisi moral gândurile, faptele, cuvintele (bune sau rele). Din acest proces va rezulta ce spunem la Spovedanie (vom analiza mai jos).

Nu se pot Spovedi cei ce rămân în mândria de a crede că ei nu au greşeli. Despre aceştia chiar Hristos a spus că nu pot fi iertaţi,  nu pentru că Dumnezeu n-ar avea această disponibilitate, ci pentru că ei refuză dragostea Duhului Sfânt: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 31-32)

Cum alegem duhovnicul

Nu ne putem Spovedi oricui. ca şi în lumea medicală, cel ce se Spovedeşte e bine să aibă o legătură sufletească cu duhovnicul său, din două mari motive:

1. Duhovnicul poate îndruma mult mai bine o persoană pe care o cunoaşte. Un medic prescrie o reţetă cu atât mai bună cu cât cunoaşte „istoricul” pacientului său, ştiind bine ce medicamente îi folosesc şi care îi sunt contraindicate. la fel sunt şi sfaturile sufleteşti. Un duhovnic poate da multe sfaturi, dar ele se potrivesc mai bine de la om la om. De aceea, Biserica recomandă ca fiecare să aibă duhovnicul său, iar acesta să nu fie schimbat fără un motiv serios.

2. Existenţa mai multor duhovnici complică foarte mult viaţa credinciosului. El va trebui să repete fiecăruia „istoricul” său duhovnicesc, ceea ce este greoi şi contraindicat. În plus, se va expune pericolului de a fi înţeles greşit sau incomplet de către duhovnic, ceea ce poate duce la sfaturi diferite sau chiar contradictorii.

Aşadar, alegem acel duhovnic căruia putem să-i deschidem sufletul nostru cu încredere. dra atenţie. Nu alegem acei duhovnici despre care se spune că iartă orice şi oricum. Asta denotă lipsă de grijă faţă de sufletele credincioşilor. Dar nu alegem nici duhovnicii care sunt „foc şi pară” pe greşelile credincioşilor, trântind anateme, ameninţări, blesteme şi ocări peste aceştia. Hristos urmăreşte îndreptarea celui ce a greşit, nu eliminarea sa din Biserică.

Când mergem la Spovedanie

Spovedania nu este condiţionată de un anume timp. Ea se poate face oricând credinciosul simte că este necesar. Biserica a rânduit ca, de obicei, Spovedania să se facă în cele patru mari posturi ale anului. Este vorba, în practică, de o măsură de minimă siguranţă sufletească, pentru ca „lupul cel înţelegător” al păcatului să nu răpună sufletul credinciosului cu totul, prin înstrăinare faţă de desăvârşire şi individualism. De aceea, unii cred greşit că Spovedania se face doar dacă ai ţinut post. Evident, este o greşeală să nu ţii post. Dar a nu te îndrepta, prin Spovedanie, este o greşeală şi mai mare. E ca şi cum un pacient bolnav ar refuza întâlnirea cu doctorul. Astfel, Spovedania nu este condiţionată decât de dorinţa şi disponibilitatea credinciosului, căci Hristos ne aşteaptă pe toţi cu dragoste şi iertare, promiţându-ne: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. (Ioan 6, 37). Cel mai greu este însă, astăzi, să ajungem la El, din pricina propriilor erori.

Ce spunem la Spovedanie

Odată ajunşi în faţa lui Hristos, prin duhovnic, numit „martorul Său cel credincios”, începe un dialog.

Iniţial, credinciosul mărturiseşte păcatele (de aici denumirea de „Mărturisire” dată uneori Spovedaniei). Pentru a le spune însă, trebuie să le cunoască. Contează foarte mult aici anamneza de care am pomenit mai sus, adică ierarhizarea stării naostre sufleteşti, a faptelor, gândurilor şi cuvintelor. Atunci când nu ştim dacă ceva este păcat sau nu, este cel mai bine să întrebăm duhovnicul. Există tipărite şi anumite „Îndrumare de Spovedanie”, despre care consider că trebuie cercetate cu mare atenţie, sub îndrumarea duhovnicului, deoarece un novice se poate tulbura foarte uşor de o asemenea descriere amănunţită a lumii greşelilor. Ori scopul nu este înfricoşarea celui ce se mărturiseşte, ci îndreptarea şi desăvârşirea lui. Dacă medicul ar spune unui pacient toate complicaţiile, efectele şi neplăcerile bolii sale de la început, fără nici o pregătire prealabilă, sunt convins că mulţi ar fugi de doctori.  

Ce spunem la Spovedanie: asumarea păcatelor

Foarte important este procesul de asumare al păcatelor. Păcatele trebuie mărturisite şi asumate, cu dorinţa de a le îndrepta. Nu este util în cadrul spovedaniei să „spovedim pe alţii”, adică să insistăm pe păcatele altora, în timp ce pe ale noastre căutăm să le minimizăm. Eventual, duhovnicul ne va cere câteva detalii contextuale, pentru a-şi da seama cât de grav a afectat păcatul, fie pe credincios, fie şi pe cei de lângă el. Să ne dăm seama bine în faţa cui suntem: Dumnezeu ştie mai bine ca noi ce am făcut, ca şi părinţii unui copil care a greşit. Dar Dumnezeu doreşte ca noi să ne responsabilizăm şi să ne îndreptăm (ceea ce vor şi părinţii de la copii). Să nu ne închipuim însă că îl putem păcăli pe Dumnezeu. Nu am face decât să ne minţim singuri. Ceea ce rupt legătura omului cu Dumnezeu a fost fuga de responsabilitate, „aruncarea vinei pe altul” (nici astăzi lucrurile nu-s mai roz în societate). Această fugă de responsabilitate însă blochează recunoaşterea greşelii, îndreptarea ei şi, în final, desăvârşirea omului.

Ce spunem la Spovedanie: fără omisiuni voite

Nici măcar pe duhovnic nu-l putem păcăli, căci el, desigur, ne dezleagă de păcatele asumate şi mărturisite. Dacă însă plecăm de la duhovnic cu păcate păstrate în suflet, ce am rezolvat? E ca şi cum ţi-ai tăinui ceva din boală, în fata doctorului menit să te vindece. Te mai vindeci oare aşa?

La spovedanie nu ne pierdem în detalii. „A nu mai vedea pădurea din cauza copacilor” poate fi o ispită, atunci când credinciosul intră prea mult în detaliile inutile ale greşelilor. Nu trebuie să insistăm prea mult pe lucruri ce nu duc nicăieri nici în cererea de iertare, nici în procesul de îndreptare. Unii chiar suferă de ispita îmbrăcării mărturisirii în forma unui discurs elevat, împopoţonat cu figuri de stil, crezând că astfel îşi pot crea în faţa duhovnicului o altă imagine decât cea reală.

Ce spunem la Spovedanie: fără ruşine în faţa duhovnicului

Am văzut şi alţii care, ruşinându-se, încearcă să spună duhovnicului păcatele într-un mod figurat. Vor să spună ceva, cu alte cuvinte. Această ispită este foarte păguboasă, din două motive. Mai întâi, duhovnicul nu va pricepe exact ce trebuie (deci riscul de a ne sfătui eronat e mare). Al doilea, ruşinea nu-şi are locul acum, când trebuie să ne împăcăm cu Dumnezeu din pricina eşecului nostru („păcat” în greceşte este desemnat prin „amartia”=eşec, ratare a unei ţinte). Bine ar fi să ne ruşinăm înainte de a greşi, nu după. Dacă ne ruşinăm în faţa Celui ce este gata să ne ierte, înseamnă că n-am înţeles nimic din propria tragedie şi din iubirea lui Dumnezeu. mai grav, ruşinea de la Spovedanie trădează un caracter ambiguu, nehotărât, care sigură spre o nouă greşeală sau spre repetarea aceleiaşi greşeli.  

La spovedanie nu se repetă păcate spovedite anterior, decât dacă s-au mai comis. Odată iertat, n-ai avea de ce să mai ceri iertare. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că mulţi dintre noi suntem leneşi. cerem iertare, făgăduim că ne îndreptăm dar. . . nu se întâmplă nimic, greşelile fiind repetate. În acest caz repetarea mărturisirii este chiar benefică, deoarece demonstrează că este nevoi de un tratament duhovnicesc mai intens. Numit şi „canon”, acest tratament are scopul de a ne ajuta la îndreptate, nicidecum cel de a ne „pedepsi”, cum greşit cred unii. Eventual, tratamentul poate fi numit „pedeapsă”atunci când nu convine. Dar cui i-au convenit vreodată injecţiile, operaţiile, regimurile alimentare şi doctoriile amare ale medicilor? De nevoie însă…ne mai şi „pedepsim”.

Ce spunem la Spovedanie rămâne la Spovedanie

În nici un caz Spovedania nu poate fi un loc de interogatoriu, unde preotul ar trebui să te descoasă pentru a afla nu ştiu ce secrete. Glumele sinistre cu „microfoanele sub sutană” ar trebui să rămână în epoca aberaţiilor dictatoriale, în care unii oameni doreau să-i controleze sau denigreze pe alţii. La Spovedanie se vine de bunăvoie, iar duhovnicul trebuie să fie un prieten care ne ajută să-L regăsim pe Hristos în viaţa noastră.