Cel de la geam. Anti-poveste de Craciun

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Ciprian Apetrei
Foto Ciprian Apetrei

Privea pe deasupra ochelarilor, cu o sprânceană ridicată, parada de Crăciun de sub fereastra sa. Oameni îmbrăcaţi caraghios, cai, trăsuri, un pui de ren, decorat şi jigărit ca un câine cu coarne, un Moş slab cu barba gri şi nişte domnişoare prost dezbrăcate pe post de fantezii pentru taţii îmbătrâniţi înainte de vreme ai copiilor care se inghesuiau în urma alaiului.

Perioada oricărei bucurii publice îl indispunea. Nu îl deranja bucuria celorlalţi, la care nu participa niciodată. Nu era urâcios, nu dispreţuia nici gregaritatea mincinoasă a oraşului. Dar orice schimbare bruscă îl incomoda, masele de oameni care deveneau brusc actori impiedicaţi în nişte piese de teatru urban îl obligau să îşi schimbe traseele de plimbare, să iasă la alte ore din casă. Şi, mai ales, îi stricau perspectiva de la fereastră.

Era locul său. Era ocupaţia sa. Era ca o santinelă care se păzea singură. În faţa ferestrei sale, era regele unei ţări inexistente. O iubită îl părăsise aruncându-i ca reproş greu, definitiv, pe post de stilet aruncat spre inima lui de piatră: Acolo vei ramâne, în faţa ferestrei, altceva nu te interesează. Fusese de acord, altceva nu îl interesa. Îi plăcuse această caracterizare: Cel de la geam. Era prima data cand îşi asuma o identitate. Fără să se bucure de ea, sau să se întristeze, deşi îi fusese aruncată în faţă ca un cusur. Sau ca un handicap. Era pur şi simplu de acord cu ea. Într-adevăr, era cel de la geam.

Fusese înainte actor conştiincios în roluri pe care nu le solicitase. A fost premiant la toate şcolile bune la care l-au trimis părinţii. A făcut toţi paşii care se aşteptau de la el. Avusese slujbe bine plătite şi apreciate social. Se însurase conform aşteptărilor care i le puseseră în braţe cei din jurul lui. Dar, la un moment dat, s-a retras din toate acestea. Fără revoltă, fără entuziasm, fără să pună ceva în loc. Tot timpul se aşteptase ceva măreţ de la el: o carieră, o situaţie, o familie, o mare recunoaştere, o strălucire. Fusese de acord pentru că niciodată nu a avut forţa de a se opune unor gânduri bine determinate. Dar nici nu s-a luptat pentru aceste scopuri, pe care le simţea, instinctiv, străine. Soţia sa şi-a luat ambiţia şi l-a părăsit, nu mai vedea în el pe cel care îi va aduce succesul, banii şi faima la care se simţea îndreptăţită. El a privit lung în urma ei, a vrut să râdă de hotărârea ei de a merge pe un drum care nu mergea nicăieri, la fel ca toate femeile din neamul ei înaintea ei. Şi de nerăbdarea de a a da cât mai repede mai departe ştacheta. Nici asta nu făcuse, nu îi dăruise urmaşi, se sustrăsese şi de la această obligaţie. Nu a râs totuşi de plecarea ei, avea o anume apreciere amabilă faţă de cei care işi duceau cu hotărâre viaţa.

Lui îi lipsea asta. Visător, dubitativ, curios, sensibil, neatent, erau reproşurile pe care i le făceau profesorii. Toate lumea aştepta de la el să îi treacă aceste boli ale copilăriei. Cumva, la începutul vieţii adulte, reuşise să le ascundă. Işi jucase o perioadă toate rolurile vârstei. Dar asta nu a ţinut mult. După plecarea soţiei, i-a convins repede pe cei de la serviciu că nu le va urca niciodată scara ierarhică, care după ei ducea către cerul conducerii manageriale. Pentru el, ducea din coteţul de găini către cel de purcei. Aşadar, nicodată nu va fi gata sa facă totul pentru a ajunge acolo. S-au gasit repede alţii care să îi ia locul în urcare. El a coborât şi uşor uşor a devenit invizbil.

Părea mai tânăr decât era. Pentru că nu işi folosea niciodată toată energia. Negăsind ceva care să merite efortul, işi conserva forţele. Părea că îşi face provizii pentru o mare călătorie iniţiatică, care îi va oferi în sfârşit toate răspunsurile la întrebările sale. Dar starea lui contemplativă, de veşnică aşteptare, nu avea o astfel de finalitate. Pur si simplu trăia în ea, aşa cum privea ore în şir pe fereastră. Nu urmărea ceva anume, dar spectacolul străzii, dinamica oamenilor, frunzelor sau a maşinilor, îi spunea mereu ceva. Era un spectacol la care nu participa şi pe care nu îl influenţa. Fiindu-i străin, îi plăcea. El găsea sensuri fără legătură cu realitatea celor care îi treceau pe sub fereastră, îşi recompunea realităţi paralele. Dar pentru asta avea nevoie să nu existe înţelesuri deja compuse, de asta sărbătorile îl incurcau. Era atât de evident mesajul unic pe care strada îl arunca spre el că simţea nevoia să se apere. Trăgea draperia.

Rămas singur, era mereu stângaci în a se amuza de el însuşi. Nu avea niciodată ceva important de făcut. Într-un timp luase obiceiul de a bea vin roşu. Cât mai puternic, plin de tanin, cu gust cât mai abraziv. Lânga asta pusese obiceiul fumatului. Îi mai plăcea să bea cafea. Îşi reglase viaţa după aceste stimulente. Dar în timp şi forţa lor a pălit. Le-a redus, nu avea ce face cu energia suplimentară pe care i-o aduceau. Îi mai plăcuse să citească. Citise enorm în copilărie, trăise practic printre cărţi. Călătorise printre paginile lor în toată lumea. În lumea lucrurilor şi a ideilor. Cunoştea locuri îndepărtate mai bine decât cunoştea oraşul în care locuia. Avea lungi conversaţii cu oameni care scriseseră cărţi despre care nu auziseră nici măcar profesorii săi. Işi ascuţise inteligenţa mult peste media celor din jur. Dar niciodată nu găsise vreun război care să merite folosirea acestei arme. Călătorise mult o perioadă, dar fusese dezamăgit. Efortul de a organiza un voiaj, toate neplăcerile administrative şi gălăgia fără rost a turiştilor îl oboseau. Apoi, nu găsise nicăieri ceva în plus faţă de ceea ce văzuse deja în cărţi. Ştia despre monumente mai mult decât ghizii şi le admira mai mult în singurătate, în mintea sa, decât sufocat de hoardele de fotografi nepricepuţi şi transpiraţi care sufocau zonele turistice.

Contemplarea lui trecea uneori drept tristeţe sau depresie. O iubită pasageră, în care viaţa clocotea, fusese atrasă ca o molie inconştientă de ceea ce credea ea că este un om cu o profundă dramă interioară. Când s-a convins că nu va găsi ceea ce căuta în zadar, l-a bănuit că îşi pregăteşte sinuciderea. Trebuia să îl subscrie unui clişeu. Pe el acest gând l-a vexat, aproape că l-a jignit. Îi era atât de departe acest fel de a acţiona, că i-a arătat domnişoarei uşa. I se părea insuportabil ca cineva, care îl cunoştea, cât de puţin, să îl creadă interesat de o idee atât de definitivă. Forţa şi determinarea necesare pentru a pleca voluntar din această lume nu le-ar fi căutat niciodată. În curgerea lucrurilor, el îşi găsise un sens al vieţii. Pe care îl sprijinea cu o vitalitate calmă, deloc efervescentă, dar constantă. Probabil, am putea spune, ca un filosof presocratic, găsea o armonie elementelor sau pricipiilor lumii. Ar fi fost mai simplu, poate, să picteze. Poate că ar fi fost un bun eseist urban. Dar nu avea talent la desen.

Avea, în schimb, la scris. Reuşea, fără niciun efort, să pună pe hârtie esenţa a ceea ce vedea. Însemnările sale, clare, tăioase, aveau ceva din precizia radiografiilor şi din sunetul unui riff de chitară electrică. Scria fără să se pregătească, la un moment dat nu mai auzea vocile din jur, oamenii deveneau personaje, personajele deveneau tipologii care se organizau în mici piese de teatru, pe care stiloul lui le aseza cu lejeritate în pagină. Dar nu şi-a propus niciodată să fie scriitor. Ideea de a da o structură narativă sau ideatică unei cărţi, de a îi găsi o formă comercială, de a îi ataşa o acţiune cautată, umor sau de scene de amor îi era imposibil. Scria pentru el, era ca un observator al naturii care ţine un jurnal al unei expediţii ştiinţifice.

Alungat de la geam de parada de Crăciun, se gândi că singura diferenţă între el şi cei care se bucurau zgomotos era acela că el le mai văzuse bucuria şi o ştia cât este de zadarnică. Şi de trecătoare.

El îi ştia pe ceilalţi, celorlalţi însă le era indiferent. Dacă ar fi fost într-o luptă cu lumea, cele câteva zile în care nu putea sta la geam le-ar fi privit ca pe nişte înfrangeri. Dar nu. Era doar o pauză pe care o luau subiecţii săi, din când în când. Era ca un concediu pe care, fără să îl merite, şi-l arogă singuri angajaţii.

Se simţea oare stăpânul lumii? Aştepta de la ceilalţi să îşi continue viaţa aşa cum voia el să fie privită? Astfel de gânduri îl făceau să râdă şi să îşi aprindă câte o ţigară. Nu, observând spectacolul lumii nu capeţi nci un drept asupra ei. Nici ea asupra ta. Suntem, pur si simplu, prieteni platonici în acest spectacol cognitiv.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite