Comunismul generalizat

Sincer să fiu, nu îi înţeleg pe cei care strigă sau postează ”comunism!” şi leşină. De parcă numai un partid ar însemna comunismul!

Din păcate, lucrurile stau foarte altfel. Comunismul înseamnă să fii mare revoluţionar şi să nu accepţi în ruptul capului că postul de director de teatru poate fi scos la concurs. Să spui în direct că partidul ar trebui să-l pună director pe XY. Comunismul înseamnă să fii filozoful tuturor politicienilor care sunt la putere şi să explici mereu că de data asta ai tot dreptul să crezi în cel care a ajuns acolo. Comunismul este să spui că laudele filozofului care te fac să roşeşti, deşi n-ai de-a face cu ele nu sunt laude de fapt, adică să negi ceea ce este absolut evident.

Mai departe. Comunismul înseamnă să condamni comunismul cu mare tamtam şi să nu te intereseze cine a fost turnător. Mai mult, să împarţi lumea în turnători care-ţi plac şi turnători care nu-ţi plac. Să fii homofob şi naţionalist. Să visezi despre nişte dictaturi pasămite „luminate”, despre inşi care îi vor salva pe oameni împotriva voinţei lor.

Şi mai departe. Comunismul înseamnă să crezi într-o ţară monolită, compactă, pre-Cortina de Fier. Să fii mulţumit cu localităţile pline de noroi. Să aştepţi totul de la stat, să nu-ţi asumi responsabilitatea. Să arunci gunoiul pe stradă pentru că oricum nu e treaba ta să te intereseze gunoiul.

Nu, din păcate, comunismul nu este apanajul PSD (să nu mi se spună că în celelalte partide sunt numai oameni curaţi ca lacrima!), ci apanajul întregii societăţi româneşti. A unei societăţi care a condamnat comunismul prin vocea unei personalităţi, dar care nu s-a debarasat de fapt niciodată de comunism.

Dacă într-o familie problema cea mai urlată este un alcoolic, putem fi siguri că întreaga familie minte despre ceva, dar e mai comod să azvîrli tot sacul problemelor pe spatele gîrbovit al unui nenorocit. Exact aşa şi cu comunismul. Sunt printre noi nu numai părinţii noştri „comunişti” — sunt comunişti (intoleranţi, iresponsabili, închişi la minte, obtuzi) şi copiii lor. Mă rog, în foarte multe cazuri. Şi, repet, din păcate deloc numai în PSD.