Continuitate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cer

Primul Paşte care mi-a adus lumina, deşi atunci nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine, a fost în 1993. Eram în Piaţa Civică, la Tulcea, era sâmbătă noaptea. Oameni mulţi pe străzi. Eu în parc.

Nu eram singură. Nu am fost niciodată singură când şi după ce a murit mama. Am ales singurătatea când am avut nevoie să mă regăsesc, altfel am avut iubire lângă mine. Sâmbăta aceea în 1993 cerul era senin, aprilie era aprilie (era călduţ), iar eu stăteam pe o bancă, întinsă. Mă uităm la stele. Nu le puteam atinge, dar mă uităm la cât de frumoase erau şi câtă linişte îmi dădeau. Atunci m-am gândit la mama, la primul an de Paşte fără ea, la cât de puţin timp trecuse din octombrie de când îşi scosese hainele de pământean de pe ea şi plecase de aici, la cât de greu (atunci) îmi era să o caut în cimitir, la cât de apăsător (atunci) era să intru în casa copilăriei mele şi să nu o ştiu acolo. Stând pe bancă întinsă, uitându-mă doar la nemărginirea stelelor am simţit o uşurare de nedescris.

Atunci am ştiut ce înseamnă Paştele pentru mine, cum mama e în mine şi, dacă deschid uşa apartamentului, ea va deshide inima mea, dacă voi închide ochii mama mă va acompania mereu. Atunci, în acel aprilie cald la Tulcea, simţeam începutul unei iubiri care transcende corpurile noastre. Atunci, adolescentă fiind am început să simt cum marea durere a pierderii unui părinte începea încet-încet să mă părăsească. Nu am zis nimănui nimic pentru că mama spunea, “tace şi face,” îi plăcea ei să mă descrie aşa, ca fiind o persoană introvertită care preferă să tacă. Nu am spus nimănui nimic pentru că în timp ce mă uităm la stele şi aşteptam să se deschidă cerurile ce simţeam era doar între mine şi mine, că distanţa între durere şi acceptarea ei era numai în mine, iar că mama în primul ei Paşte departe de casă era de fapt eternă. Corpul ei era pe cer. Orele petrecute pe pământ împreună alături de fata ei mai mare, sora mea, de mama ei, de soţul ei erau acum transferate în noi, o căldură pe care o port  de atunci în mine. Acea uşurare din acea noapte a fost ceva unic, irepetabil. Anii au trecut, dorul de mamă e un dor necesar, iar acum sunt în altă ţară. De 21 de ani sunt în S.U.A. pentru că “acum” e un adverb de timp, numai că timpul e o mască, în limbaj “acum” este relativ, fluctuant, cameleonic.

Cred că un personaj dintr-o piesă de teatru de-a mea o zice mai bine (sic!) decât mine, Meg: “Nu îi putem cere lui Dumnezeu decât, poate, să ne dea pace.” Cred că asta trebuie să îi cerem, să ne dea linişte pentru că, din când în când, atunci când nu suntem noi noi, când am început să ne pierdem în nimicuri, avem nevoie să ne întindem pe o bancă sau să ne uităm în zare şi lăsăm ca măcar pentru câteva secunde să ne uşuram de ce ne apasă pentru că de regulă ce ne apasă cel mai tare suntem paradoxal noi. Numai că suntem, cum zicea Lucian Blaga, în(tr-o) mare(a) trecere, “Cerul se dăruieşte apelor de jos/…/ Nimic nu vrea să fie altfel decât este.”

Hristos a înviat! Stau pe o bancă la Tulcea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite