Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

Dan Dungaciu: „În ce cred cei care nu cred?” Sau de ce bătăliile politice vor deveni „culturale” – şi invers

23
21 Jun 2021 06:12:56
Autor: Redacţia Adevărul

„Proorocii au făcut cărţi. Au venit apoi părinţii noştri şi au împlinit cele scrise. Iar alţii, după dânşii, le-au învăţat pe de rost. Şi venind generaţia de acum, le-a copiat ţi le-a pus în rafturi, fără să le citească.“ (din Pateric)

Ultimul trib - creştinii; sau despre fractura axiologică a lumii moderne

Într-un text faimos tipărit la 1799, „Christenheit oder Europa”, Novalis identifica modernitatea - fără să o numească aşa - drept spaţiul unei fracturi iremediabile produse la nivelul axiologiei întregului continent. Una dintre evoluţiile pe care le va fi avut în minte germanul era cea legata de prăpastia care se casca atunci între două perspective asupra lumii, doua Weltanschauung-uri radical deosebite la nivelul ontologiilor fundamentale. Cea între „a crede” şi „a nu (mai) crede”.

Fractura radicală. Cele două atitudini existenţiale îşi plămădesc, pentru prima data concurent, justificările. Pentru prima data în istoria lumii apar două „explicaţii” ale religiei, una religioasă, alta - inventată atunci! - ne-religioasă (naturalistă). Cea dintâi îşi are centru în Revelaţia, cea de-a doua, în orice altceva. Ştiinţele sociale (psihologie, antropologie, sociologie etc.) s-au constituit, invariabil aproape, în jurul celei din urmă. Psihologia modernă, de pildă, a debutat în forţă, evacuând radical orice “rămăşiţe” ale “vechii” concepţii asupra psihicului uman: sufletul a fost primul pe listă, şi tot arsenalul de “concepţii” care ar ţine de o asemenea năstruşnică “plăsmuire”; locul acela crucial în topografia umană a patristicii Sfinţilor Părinţi - la doua degete deasupra inimii “de carne”, fiziologice - anume centrul duhovnicesc al fiinţei noastre, a cărui unire cu mintea (“coborârea minţii în inimă”) este năzuinţa ultimă a rugăciunii lui Iisus, dispare de pe cartografia corpului omului modern. Psihologia şi fiziologia omului modern cuprinde (doar) oase, muşchi, carne, nervuri sau circumvoluţiuni.

Este acest „salt” ştiinţific un „ceva în plus” pentru umanitate? Poate. Dar cu siguranţă şi un “ceva în minus”...

Flancate de psihologie, sociologia si antropologia s-au nevoit secole de-a rândul - cu rarisime excepţii - să găsească oriunde altundeva “explicaţia” ultimă a acestui comportament straniu şi nefiresc precum religia: în relaţiile sociale, în relaţiile de producţie, în subconştient sau alte structuri psiho-sociale ale insului sau ale societăţii în care sălăsluieşte. Niciodată acolo unde spuneau credincioşii că ar fi! Strategia faţă de cei care se încăpăţânau să creadă – „tribul credincioşilor” - nu diferă cu nimic fata de gesturile coloniale ale secolului al XIX-lea care au moşit naşterea ştiinţelor sociale: precum “expertul” occidental se apleca, îngăduitor, dar dispreţuitor, asupra “sălbaticului” ori “primitivului” devenit obiect de investigaţie - şi căruia nu-i acorda, în realitate, nici un temei pentru toate gesturile şi explicaţiile pe care acela le furniza -, tot aşa, omul de ştiinţă modern se va fi apropiat, dezabuzat şi dezgustat, de “tribul” de lângă el: creştinii. La fel precum în Australia, Malaesia, Bali, Noua Guinee etc., “specialistul” luminat se apleca cu “competenţă” asupra “obiectului” de studiu şi emitea imperturbabil “adevăruri”. Ce spune “obiectul” - în cazul acesta creştinul - nu poate fi, aprioric, adevărat. Doar de asta exista ştiinţa modernă, iar una dintre sarcinile ei este să explice, competent şi – cum altfel? - ştiinţific, de ce crede acesta aşa ceva, de unde îi vin impulsurile care perpetuează aceasta minciuna multimilenara şi cum se perpetuează ele.

Avem aici una dintre grilele de lectură ale modernităţii. Dincolo de această fractură se întrezăreşte societatea care a validat radical - “violent”, adică - noua formulă mentală devenită normă (religia trebuie explicată “ştiinţific”). S-au constituit mecanismele modernităţii, reţeaua ei instituţională - şcoli, universităţi, instituţii politice, sociale, economice etc. - care o legitimează şi o perpetuează; pe ea şi ipotezele (premisele) ei.

Treptat, o lume a luat-o în posesie pe alta („lumea modernă” pe „lumea pre-modernă”). Mai violent decât îi place să o creadă, chiar şi la nivel simbolic.

Primul pas. Critica teologică a modernităţii

Una dintre consecinţele acestei rupturi şi care ne prezidează încă prestaţiile este ideea după care ar exista două tipuri de subiecte, unele teologice, altele neteologice. Distincţia, mai îngăduitoare, să recunoaştem, a apărut după ce asaltul furibund din prima faza asupra Bisericii şi religiei, din secolul al XVIII-lea, s-a mai potolit. Secolul următor, de pildă - şi cele care vor urma, într-o oarecare măsură - va privi mai atent fenomenul după încercările ratate ale veacului anterior de a-l elimina şi-l va admite - tot dezgustat, însă -, în cetate. Religia devine o parte secunda - “tolerată” - a socialului în ansamblul său, dar care se va supune, instituţional, raţiunii seculare (statul modern liberal nu este în nici un caz neutru!). Altminteri spus, s-a născut ideea că perspectiva teologică (religioasă) asupra realităţii are “dreptul” să abordeze o gamă limitata de subiecte, cele care ţin, inconfundabil, de repertoriul bisericesc (în formula actuală mai frustă şi adânc împământenită: “d’ale popilor”).

Treptat, perspectiva teologică începe să capete curaj, şi, cronologic, spaţiul interbelic – traumatizat atroce şi deziluzionat după şocul nemaivăzut al Primului Război Mondial – se întoarce, ambiguu, la religie şi pare să devină scena pe care începe sa evolueze, netemător, deşi marginalizat, acest soi de discurs. Prima baricadă care se prăbuşeşte este distincţia anterioară. Ideea că există subiecte teologice şi subiecte neteologice este, cu vremea, abandonată, în numele unei deosebiri mai profunde şi mai juste: nu există subiecte teologice şi neteologice, ci perspective teologice şi neteologice. Ceea ce se joacă acum nu e temeiul omului credincios sau a teologului de a cerceta şi evalua realitatea, ci capacitatea acestuia de a o lectura just şi competent din perspectiva (situarea) asumată din plecare.

Cartograma grupărilor intelectuale şi a publicaţiilor interbelice europene include câteva veritabile repere din aceasta perspectivă. În România a existat o singură publicaţie de acest tip şi care îşi asuma pe copertă titulatura de “revista de critică teologică”. Este vorba de „Predania”, publicaţie patronată de – cine altul? - Nae Ionescu. Unul dintre articole programatice se cheamă chiar “Limitele criticei teologice” şi înfăţişează perfect poziţia pe care am sugerat-o. Iată precizările directorului publicaţiei, în urma unei respingeri consistente a “criticii teologice ale cărei rădăcini sunt în spiritul critic”: “A face critică, în acest sens, înseamnă că există o critică, anume, care socoteşte că ordinea obiectivă, la care orice judecată trebuie să raporteze faptele, este ordinea creaţiei lui Dumnezeu, în singurul sens acceptabil în Ortodoxie, înseamnă, deci, a constata pur şi simplu abaterile de la desfăşurarea firească a lucrurilor teologice, aşa cum aceasta desfăşurare este mai întâi formulată şi mai apoi legiuită (daca e nevoie) în învăţăturile Bisericii. De unde urmează: că orice mădular al Bisericii, întratât întrucât participă efectiv la viaţa Bisericii, o trăieşte în chip conştient, are şi dreptul de a face critică - pentru că este calificat pentru aceasta prin chiar calitatea lui de membru al Bisericii -, şi datoria de a face critică pentru că, în această calitate a lui de membru al Bisericii, el e solidar răspunzător, sau dacă vreţi solidar suferitor, în toate stricăciunile care apar în sânul comunităţii, ameninţând echilibrul acesteia. (...) Sigur, critica excesivă nu e bună; ea nu este însă rea pentru că e excesivă, ci este excesivă pentru că este rea; rea prin natura ei”. E de notat, în treacăt, că formula naeionesciană aminteşte tulburător spusa lui Vladimir Lossky după care: “Sa nu uitam faptul că Mângâietorul este şi duhul critic al Bisericii”.

E înscris aici un veritabil program de critică “în limitele teologiei”, care a făcut carieră la vremea lui şi a fost preluat - prea timid - de unele foi (“de veghe creştină”) şi articole disparate apărute după 1989; ulterior s-a stins din peisaj. A avea aşadar o replică creştină înseamnă a citi evenimentul, faptul cotidian, în lumina unei perspective teologice articulate şi pusă să surprindă, sagace, evoluţiile care ne înconjoară. E un pas, şi încă unul crucial.

Dar „critica teologică” poate fi împinsă mai departe. Căci în acest proiect de lectură ar trebui să intre nu doar critica teologică a evenimentului cotidian, ci - mai mult - însuşi contextul (cadrul) în care evenimentul se derulează. Altminteri spus, nu e suficient sa citeşti critic şi creştin realitatea care ne înconjoară, dacă nu-i dezghioci, teologic, fundamentele şi reperele. Nu doar lumea care se mişca în modernitate trebuie scrutată, ci chiar cadrele moderne în care lumea se petrece de câteva sute de ani încoace. După veacuri de deconstrucţie modernă a lumii articulată religios care a precedat-o (pre-modernitatea/Evul Mediu), nu există nici un argument raţional pentru ca lumea modernă, ea însăşi, să nu fie la rându-i scrutată religios.

Mai concret şi cu titlu de exemplu: nu doar prestaţia clerului faţă de stat, ci însăşi relaţia dintre Biserica şi stat plamădită în modernitate şi care încadrează această relaţie.

E radical? Poate. Dar este exact ceea ce a făcut Fericitul Augustin, cum vom vedea mai jos, cu „epoca păgână” care i-a precedat. A de-construit-o, i-a pulverizat premisele, a considerat-o „naraţiune” şi a zvârlit-o la coşul de gunoi al Istoriei. Întrebarea este următoarea: se poate imagina astăzi un proces invers?

Înainte de a afla răspunsul, să mai trasăm o caracteristică majoră a modernităţii.

Religia ca hobby sau modernitatea ca proiect “teologic”

Care a fost statutul religiei în modernitate? Modernitatea a impus moduri de viaţă, stiluri mentale, dar şi clasificări sau ierarhii ale epocilor ce i-au premers. Aşa s-a născut, de pildă, sintagma “evul mediu” - în realitate, o teribilă simplificare a unui interval istoric de circa 1000 de ani -, sau, mai violent, “noaptea de o mie de ani” cu care a fost gratulată aceeaşi perioadă. Totul s-a născut dintr-o superbie teribilă, aceeaşi, de altfel, care a plămădit şi “evoluţionismul”, cu corelativul său, “progresul”, şi care înseamnă, în fond, că ne îndreptăm şi ne vom îndrepta, de-a pururi, spre mai bine (“mai binele”, ca duşman feroce al “Binelui”). Epocile încep să fie citite şi evaluate după criteriile moderne, clasate după “distanţa” la care se plasează faţă de standardele după care trăim şi judecam noi. Inamicul numărul unu rămânea Evul Mediu, căci în răspăr cu acesta se vroia croită noua societate.

Modernitatea a sedus secole la rând şi prin ideea că acesta este unica formulă de viaţă posibilă, că, undeva, în interstiţiile profunde ale istoriei se află câteva “legităţi” care ne-au împins, fatal şi iremediabil, înspre lumea în care trăim. Şi asta e fals. Ideea unei aşa numite “civilizaţii iudeo-creştine” – valabilă strict din perspectivă seculară, nu religioasă! - care trebuia să ne ducă direct la “iluminism” sau “umanism” mai populează încă, persuasiv, mentalul omului european. Şi vrăjiţi de aceste “certitudini” şi de eficacitatea “umanismului”, mulţi dintre cei care vroiau - sincer - să prezerve duhul creştin în societatea seculară modernă apelau la învăţăturile ştiinţelor sociale pentru a-l propaga în mase cât mai competent. S-au înşelat radical, crezând că te poţi folosi, neprevenit, de “creaţiile” unui “duh” străin. De aici naivitatea ideii - via Habermas cu “proiectul neterminat al Iluminismului” - că s-ar putea, chipurile, “încreştina” modernitatea! Creştinismul se poate acomoda cu modernitatea sau se poate adapta – cu riscurile de rigoare – la ea. Dar atât (nu e vorba aici de a relua inutil argumentele anti-modernismului radical catolic, căci şi acesta tot... modern a fost!).

Şi devine limpede asta atunci când constaţi că tot raţiunea seculară, până la urmă, este cea care decide şi curricula şcolară inclusiv pe dimensiunea morală – ea ne învaţă cum funcţionează lumea de ieri, de azi şi de mâine, ce e binele şi ce e răul etc. Religia nu decide nimic astăzi, nici măcar la nivel moral – este, din perspectiva statului, de prea multe ori, un hobby. Cam acesta e statutul ei. A considera religia ca un hobby nu este toleranţă, ci orice altceva. Este doar ceea ce veacul noi, modernii veacurilor XX-XXI, numim toleranţă!

Şi nici nu ar putea fi altfel. În realitate, după diagnosticul sagace al teologului John Milbank şi pe urmele teribilului Nietzsche, ceea ce teologia întâlneşte la baza modernităţii - şi ceea ce a fundamentat în definitiv noile ştiinţe sociale - nu este altceva decât... o altă “teologie”. Un mytos, mai exact, o construcţie “teologică păgână”, care defineşte poziţia insului în lume, reperele sale ultime, criteriile lui şi, inevitabil, “altarele” omului modern – care nu au mai fost, decât marginal, cele creştine. Toate acestea au născut instituţii, coduri şi concepte care populează astăzi lumea în care trăim şi pe care, combinate, am ajuns să le gratulam tacit cu titulatura banală de “normalitatea lumii noastre”.

La baza modernităţii stă o „teologie”, adică un mytos. Modernitatea a început atunci când cultura şi cultul au început să existe în paralel. Prea adesea, iluzia complementarităţii - oripilaţi de radicalismul lui Tertulian, ne grăbim sa declarăm că “Atena şi Ierusalimul” musai merg mână-n mână - ne-a făcut să uităm că atunci când “cultul” prezida nu era nevoie de un cuvânt (nou) care să definească “cultura”, iar când “cultura” a ajuns să oficieze, aceasta şi-a construit, de fiecare data aproape, “cultul” ei...

Al doilea pas. Deconstrucţia post-modernă

Dar s-a petrecut ceva nou în zilele noastre. Ceva pe care nu ştim să îl definim foarte bine, nu pricepem ce este dar îl definim, oricât de vag, cu un singur nume – postmodernism. Premisa de bază este că nu mai există, social vorbind, Adevăr, cu literă mare, există doar „adevăruri”, adică naraţiuni ale unor grupuri care se luptă între ele pentru a le impune pe scena publică. Grupurile care au puterea, la un moment dat, transformă propriile „adevăruri” în Adevăr. Ecuaţia principală devine astăzi – via Nietzsche/Foucauld - relaţia dintre putere şi adevăr; nu Adevărul dă putere, ci Puterea dă adevăr...

La ce foloseşte postmodernismul? E o „uneală” la urma urmei. Care e folosită la de-construcţia modernităţii şi pulverizarea premiselor acesteia, pe cale de consecinţă a naraţiunilor acesteia... Modernitatea nu e capăt de drum, ci o etapă în evoluţia noastră, cu poncifele ei cu tot. Premisa principală este că modernitatea nu a fost/este neutră, că ea a avut/are „premisele” ei, că a fost şi ea autoritară sau represivă. În numele „ştiinţei”, a impus ideologii, supremaţii, dominaţii. Care au reuşit să devină aşa – adică dominante – pentru că au avut în spate Puterea (politică, simbolică etc.)

De aici şi apariţia, azi, a unei reacţii naturale, normale şi binevenite (zic cei care o practică), respectiv apariţia „naraţiunilor” opuse. De pildă, perspectiva asupra trecutului. „His-(s)tory” („Istoria lui”, adică a bărbatului – joc de cuvinte în limba engleză) se transformă în „her-story” („Istoria ei”, adică a femeii), respectiv Istoria scrisă de bărbaţi şi bazată – zice-se - pe perspectiva bărbatului alb, creştin protestant (WASP), trebuie înlocuită cu perspectiva (şi rolul) femeii, lăsată în afară de naraţiunea falocratică a modernităţii. Dar asta nu este suficient. Căci, mai departe, vine şi naraţiunea rasială – ce facem cu istoria sau perspectiva comunităţilor de culoare? -, naraţiunea de gen – ce facem cu perspectiva minorităţilor de gen asupra Istoriei? -, naraţiunea diverselor grupuri minoritate, suprimare sau anihilate de modernitate. Prin urmare, Istoria în modernitate nu a fost deloc un exerciţiu de neutralitate, ci o aplicare brutală a viziunii istorice a uni grup dominant şi privilegiat (în speţă bărbatul alb şi creştin) asupra altor naraţiuni posibile, făcând absracţie de diversitatea acestora. Şi tot aşa în (aproape) toate domeniile...

Şi astăzi apar revendicările. Pentru că fiecare este la fel de îndreptăţit să-şi exprime perspectiva şi pentru că nu există poziţii privilegiate, diverse grupuri luptă ca să (şi-)o impună în societate, inclusiv la nivelul mecanismelor administrative ale statului: nu discriminării, nu segregării, nu asimilării etc. etc. În plus, familia tradiţională trebuie şi ea – nu-i aşa? - de-construită ca produs vicios al modernităţii (care, pe urmele creştinismului, a alocat abuziv, represiv şi aleatoriu „roluri” de „femeie”/„bărbat”, „soţ”/„soţie”, „băiat”/„fată”. „unchi”/„mătuşă” etc. Şi apare, în consecinţă, ca reacţie, naraţiunea opusă: „soţ 1”/„soţ 2”, „copil 1”/„copil 2” etc. De aici şi explozia naraţiunii „transgender”, cu toate variaţiuniile ei ameţitoare, şi obsesia legitimării a ceea ce opresiva modernitate a „lăsat pe dinafară”.

Aceasta nu este o discuţie academică sau nu este numai asta. Ceea ce am văzut pe străzile Americii în ultimii doi ani, de pildă, este expresia politică/publică a bătăliei între naraţiunile istoriei americane (cea „tradiţională”) şi cea revendicativă a grupurilor progresiste şi de culoare (ilustrate de BLM sau diverse proiecte politico-culturale noi apărute pe scenă). A fost şi este vorba despre o bătălie pentru definirea Americii – nu doar despre cine o conduce. La fel, păstrând proporţiile, avem bătălii cultural politice în Ungaria (cine poate impune identitatea de gen în şcoli), Polonia sau asumări de acest soi la nivel de Bruxelles (aici mai greu de contestat explicit, căci neexistând un spaţiu public european, doar naţional, ce spune „Bruxelles-ul” nu are cum să fie, practic, nici contestat nici asumat; decât sancţionat politic, eventual, o dată la patru ani).

În concluzie, nu mai există în postmoernism naraţiuni „bune” şi naraţiuni „rele”, credinţe „bune” şi credinţe „rele”, „zei buni” şi „zei răi” – doar naraţiuni care au putere politică şi naraţiuni care nu au putere politică. Diverse grupuri etnice/rasiale/de gen etc. se manifeste vijelios pe scena culturală şi academică; de aici până la cea politică nu mai este decât un pas. Şi el a fost făcut. Partidele americane tradiţionale au intrat în criză tocmai din acest motiv („trumpismul” republican şi „progresismul” democrat) şi au devenit vehicule politice pentru acestea. De unde şi reacţiile publice care au continuat şi continuă mult după campania electorală...

Creştinismul faţă cu postmodernismul. Cultură şi/sau politică

Revenind acum la scopurile acestui material, întrebarea esenţială este unde se plasează creştinii în acest tablou? Teoretic, ar putea juca în centrul lui; practic, sunt marginali. Mai concret, ca orice grup/„trib” marginalizat sau „suprimat” de modernitate (niciunul nu a fost cu adevărat „suprimat” de modernitate din cele care se revendică astăzi, căci dacă era aşa nu le mai vedeam pe scenă!), poate trece la „revendicări”. Altminteri spus, dacă nu (mai) există naraţiune dominantă, dacă toate au aceeaşi valoare, de ce „naraţiunea creştină” nu ar putea să fie, la rândul ei, revendicativă şi ofensivă? Dacă nu mai există criterii imuabile, de ce naraţiunea creştină ar fi mai dezavantajată decât altele? De ce, de pildă, rasa (Black Lives Matters, „The 1619 Project”, „white fragility”) pot să fie fundamentele unui program cultural şi/sau politic, iar religia (în cazul nostru creştinismul), nu? De ce „rasa” ar fi mai importantă decât „religia”? Dacă toate naraţiunile sunt egale, de ce o naraţiune care de-construieşte familia creştină sau de tradiţie creştină (mamă, tată, soţ, soţie, băiat, fată etc.) e mai „egală” decât celelalte? Până la urmă, dacă totul se reduce la putere (politică şi nu numai), bătălia trebuie dusă în interiorul terenului şi nu în afara lui...

Creştinii sunt bine plasaţi pentru un asemenea exerciţiu. Căci strategia nu e nouă şi nu îşi aroga nici o pretenţie de originalitate. La fel a procedat şi marele teolog al Bisericii nedespărţite, Fericitul Augustin – primul deconstructivist real şi conştient! -, care, în cearta sa enormă cu raţiunea păgână a purces, în monumentala De Civitate Dei scrisă acum vreo cinsprezece secole, la un exerciţiu monumental de de-construcţie a fundamentelor lumii pe care o voia depăşită. Criteriul care deosebea cele două cetăţi ale lui Augustin - “cetatea oamenilor” şi “cetatea lui Dumnezeu” - este, în ultima instanţă, iubirea. Mai exact, orientarea ei. Locuitorii” celor două cetăţi fac acelaşi lucru, doar că reperele ultime, ierarhiile pe care le promovează implicit sau explicit în viaţa de zi cu zi sunt la capete opuse. Unul cuprinde valori ale oamenilor, alta valorile lui Dumnezeu. A iubi prea mult - cel mai mult! - lumea în care trăieşti cu valorile ei mundane – bani, putere, glorie, cunoaştere ştiinţifică, familie etc. - înseamnă a configura aceea lume într-un anumit fel. A nu o aşeza pe ultima treaptă o iubirii tale înseamnă, nu a o distruge, ci a o asuma în alt fel. De-construcţia este, prin urmare, şi un exerciţiu de ne-„iubire”. Modernitatea se va termina doar atunci când vom învăţa să o iubim mai puţin...

Şi „ne-iubirea” modernităţii, mai exact dez-vrăjirea acesteia, se produce, cum spuneam, sub ochii noştri. Ce trebuie să constatăm este că astăzi, spre deosebire de ieri, nu mai vorbim strict despre o critică a modernităţii, ci de o tentativă de înlocuire a acesteia, cel puţin pe anumite dimensiuni. De la formele capitalismului modern la reprezentarea şi substanţa luptei politice. De aceea, lupta „culturală”, în sensul cel mai larg (identitate, stimă de sine, recunoaştere etc.) a intrat sau va intra, automat, pe tărâmul politic. America şi Marea Britanie au dat tonul, Europa îl continuă, iar în România trendul acesta nu va putea fi evitat.

Nu ne rămâne decât să ne pregătim pentru el.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

23 Comentarii

inuendo
21.06.2021, 09:05:08

Ca liber cugetător și neafiliat la nici o ideologie teosofică, cel puțin la noi, ai mult de suferit. Ideologic ești etichetat, catalogat și judecat instantaneu, fără argumente concrete, palapabile. Agnosticismul fervent promovat în România se reduce la: român, orthodox, bigot, (ROB=SCLAV). Nu este nevoie să analizăm ce se petrece în State. Văd aici acasă o mare problemă: dacopatie, activism politic radical, habotnicie religioasă și mai nou, vaccinisceptici. în fața unui astfel de asalt multiplu, ajungi ca majoritar să fii discriminat de minorități. Consider că onor BOR are nevoie de o strategie de modernizare și implicare în viața socială, pentru că în ultima perioadă numai de comportament eclectic nu a dat dovadă. La celelalte culte denominate situația este mult mai gravă: negarea evidenței și ignorarea voită a educației de bază. Orice acțiune întreprinzi (te vaccinezi, de exemplu), atrage după sine oprobriul acestor mișcări religioase. Invocarea lui Dumnezeu în orice problemă nu este o soluție.

+5 (9 voturi)
Davide Isa revine
21.06.2021, 10:21:27

Dar nici invocarea (si/sau impunerea cu forta) unei pseudo-stiinte nu este o solutie. Stiinta inseamna sa pui -mereu- intrebari. Stiinta inseamna dezbatere serioasa si onesta, cu argumente si contra-argumente fundamentate stiintific . Ori, atunci cand cenzurezi si restrangi drepturi (inclusiv de a pune intrebari) si libertati (inclusiv de a fi "vaccinisceptici") in numele "stiintei", avem de-a-face cu autoritarism si chiar dictatura.

-3 (5 voturi)
Capelin Amar
21.06.2021, 09:54:30

Nu ne rămâne decât să ne pregătim pentru .... ce? Pentru un trend care nu va putea fi evitat? Ia să mai citim o dată! Aha! Se pregătește o luptă "culturală"în sensul cel mai larg (identitate, stimă de sine, recunoaştere etc.). Și asta se va produce prin dez-vrăjirea modernității adică prin ne-iubirea ei. E scris adânc! Să-mi fie iertat acest racursiu dar aici a vrut să ajungă autorul cu plimbarea lui lungă și încâlcită prin istorie, religie, filozofie și politologie. Ca să ne avertizeze că va trebui să ne războim cu tot felul de nebunii post-moderniste și să ne inventăm o nouă formă de iubire cu care să ne lecuim de iluziile modernismului. Adică să înghițim și să nu protestăm, necum să ne opunem înverșunat, la toate fantasmagoriilor care le trec prin cap unor indivizi, grupuri sau organizații care din plictiseală sau din pierderea busolei născocesc tot soiul de revendicări ale minorităților declarate de ei neglijate, oprimate, discriminate, etc. Avem deci o schemă liniară a degradării societăților umane istoric produsă de înlocuirea succesivă a credințelor religioase: zei- dumnezeu-creștinism-modernism-post-modernism-dracu' știe ce va mai fi. Nici prin cap nu-mi trece că pot iubi anomaliile bolnave ale unor dezaxați care se cred famei dar ei sunt bărbați, deviați sexuali care își exhibă anormalitatea în public, habotnici religioși stupizi și exaltați, fundamentaliști intoleranți, etnii trândave și lipitori sociale, mafii etnicizate, protestatari de meserie și multe alte caricaturi ale unor societăți mult preapermisive cu manifestările de nebunie colectiva. Pentru așa ceva trebuie să fim pregătiți ca să întâmpinăm senini viitorul? Nu, mulțumesc pentru avertisment dar să fie la ei acolo, nu la mine în bătătură.

-2 (10 voturi)
mythbuster two
21.06.2021, 10:22:28

@Capelin Amar:esti expresia tipica a superficialitatii; nu, desigur nici negrii nu au suferit vreodata din cauza rasismului,(mai ales sistemic)nici gheii nu au fost vreodata persecutati, toate sint inventate.... ca intr-adevar activisti de-ai lor exagereaza,sint prea radicali si nu tin cont ca problemele lor clasice s-au schimbat in mare masura, ca multe s-au imbunatatit, asta-i o alta poveste.(aici ai intr-adevar dreptate) De fapt ei raspund extremismului cu extremism;iarasi ceva tipic uman; intii paginii i-au belit si persecutat pe crestini, dupa care urmasii lor si-au luat revansa si i-au belit pe urmasii paginilor(nu pe toti evident, dar masacre au fost destule) protestantii au fost persecutati de catolici iar cu ocazia razboiului de 30 s-au razbunat si ei.(si inainte);de fapt toate astea fac parte din NATURA UMANA. Prin ceea ce ai scris esti dovada vie ca de fapt nimic nu se schimba, totul se repeta;exact cum scriam mai jos "ce bine ar fi daca adevarul ar fi undeva la mijloc" "Avem deci o schemă liniară a degradării societăților umane istoric produsă de înlocuirea succesivă a credințelor religioase:" asa vrea dl.Dungaciu sau asta ai inteles d-ta?!lol superficialiate la maxim. Nimeni nu zice sa-i iubesti bre!!!!de fapt bagi in aceeasi oala diverse categorii; clisee peste clisee. Dar evident iti respect dreptul de a fi asa mai mizantrop dupa cum nici eu nu iubesc pe toata lumea dar ma straduiesc sa-i evit pe cei care nu-mi plac in loc sa ma gindesc ce bine ar fi sa le dau in cap;sau sa refuz cu desavirsire orice dialog. Adica ceva asa o cale de mijloc toleranta;daca tot sintem obligati sa convietuim . Nici dl Dungaciu nu atinge esentialul si face o predictie pur subiectiva exagerata, dar nici d-ta n-ai inteles prea multe;depinde ce intelegi prin batatura;pt unii e satul intreg, orasul tara..da-i OK daca te referi doar la propriul domiciliu;nici mie nu mi-ar placea sa primesc in casa un astfel de mizantrop asa ca suntem chit;dupa cum nu-mi plac habotnicii religiosi,nici protestatarii de meserie,nici etniile trindave;iar transexualii cel mult ma distreaza,unii chiar sint f pitoresti. Da' de unde societati prea permisive cu cica manifestari de nebunie colectiva?ai un PhD sa-i bagi pe toti la nebuni?hmmm....cu cita usurinta dau unii decizii capitale... Ce sa-i faci, cind nu exista o cale de mijloc..... O zi buna!!! si fara nebuni, he he he he...

-3 (3 voturi)
mythbuster two
21.06.2021, 09:54:43

Hmmm.Un text care chiar e de nivelul unui eseu doar daca se rezuma la a constata,fiindca evident ca sint niste probleme care ridica intrebari,unele raspunsuri pot duce usor la alte intrebari iar una dintre concluzii ar fi ca de fapt ne invirtim intr-un cerc vicios toata lumea poate avea dreptate intr-un anumit procentaj dar..iarasi nimeni nu are 100% dreptate (faimosul adevar suprem,himera care ne-a bintuit si ne bintuie de cind exista lumea pe pamint). Si de aici gilceava,certurile obisnuite nu numai aici pe acest forum;care va tine probabil pina la sfirsitul speciei a pamintului dar ma hazardez sa dau verdicte cum si cind sau de ce.(sau cel putin incerc sa ma abtin, dar nu pot). Text care duce la niste observatii si reflectii: " Premisa de bază este că nu mai există, social vorbind, Adevăr, cu literă mare, există doar „adevăruri”, adică naraţiuni ale unor grupuri care se luptă între ele pentru a le impune pe scena publică. Grupurile care au puterea, la un moment dat, transformă propriile „adevăruri” în Adevăr. Ecuaţia principală devine astăzi – via Nietzsche/Foucauld - relaţia dintre putere şi adevăr; nu Adevărul dă putere, ci Puterea dă adevăr..." Si de fapt: CE ESTE ADEVARUL SUPREM?(vorba lui stim noi cine..) se poate fabula la nesfirsit,sau mai elegant specula fara nici o concluzie valida 100%.si atunci evident ca se intimpla ceea ce ati scris grupurile care au puterea transforma propriile "adevaruri" etc;pai asta nu e ceva nou, marca postmodernismului hai sa-i zicem pe nume "neomarxist progresist", asa a fost dintotdeauna de cind avem cel putin istorie scrisa.Dvs faceti abstractie de asta sau cel putin (daca am inteles bine) dezvoltati aceasta idee-ca acest proces e tipic marxismului si neomarxismului si doar adeptii acestor curente de idei practica asta, e ceva nou, religia sincretica iudeo-crestinism nu a facut asa ceva niciodata,etc etc,etc... Ce nu s-a spus: adevarul "suprem" in versiunea iudeo-crestina e ca:exista D-zeu, a facut totul si in raiul divin s-a produs ceva care a dus la alungarea pe Pamint a lui Lucifer(devenit Satan) si a unei parti a ingerilor(deveniti diavoli);iar D-zeu i-a lasat in activitate (incepind cu atragerea in pacat a primilor oameni si toate nenorocirile care s-au abatut asupra urmasilor lor,adica noi,rasa umana) ce sa-i facem se pare ca oricum am lua-o tot sintem victimele unui experiment la scara planetara, iar unii dintre noi(multi) nu se vor bucura niciodata de binefacerile raiului(cum ni s-au multiplicat sufletele nu inteleg, dupa cum nu inteleg de ce trebuie sa participam toti, de voie,de evoie, aici e sublima afirmatia-cind mi se calca in picioare dreptul la liberul arbitru-"vreau sa am libertatea de a NU alege" sau" nu vreau sa aleg nici o tabara, NU exista o a treia cale?!?" Desgur ca acest adevar "suprem" poate naste n intrebari(prea mul timp p a le insira si nu are rost) dar pretentia de adev suprem ultimativ e puternic contestata de diversii adepti ai altor curente spirituale,(printre care si eu) religii(sint ei oare toti progresisti neomarxisti postmoderni-cum parca vreti dvs sa simplificati-sau sint ALTFEL?!) atei,liber-cugetatori, agnostici.Pai din punctul de vedere al psihologiei contemporrane-caracterul duplicitar, ipocrit al psihologiei moderne- astfel de concepii intra usor in categoria" teoria conspiratiei"; dublul standard teoriile lansate de diversi oameni(unii excroci, altii adevarati "truth seeker")sint usor demontate,anulate si clasificate in aceasta categorie in timp ce nimeni din sfera atit de vasta a psihologiei nu seleaga de aceste dogme dat fiind ca din acest punct de vedere si iudeo-crestinismul e doar o forma particulara de teorie a conspiratiei;vreau sa stiu daca psihologi cu ceva "balls" ar afirma asta,ar fi neomarxisti progresisti?. Pe de alta parte multi atei gresesc crezind in monopolul de neclintit al stiintei moderne asupra adevarului suprem.Da,o fi fost Big Bang( de acord) dar in ultimele decenii au aparut tot mai multe teorii care contrazic dogma suprema "big bangul a aparut din nimic".Teoria stringurilor, teoria membranei, S Theory,M Theory care afirma cu indrazneala posibilitatea ca Universul sa fie de fapt Multivers;m theory chiar afirma ca e posibil ca universul nostru sa fi aparut ca umare a coliziunii intr-un punct de tip big bang intre 2 universuri;si de aici alte intrebari si tot asa;ca se complice si mai mult lucrurile, s-a descoperit in ultimele 2 decenii ca materia, asa cum o cunoastem din universul cognoscibil(tot ce e incojoara e materie..dogma de baza) nu formeaza decit cc 3 sau 4% din univers, cca 21 sau 23% e "dark matter",iar circa 70 si ceva % "dark energy";unii chiar au afirmat ca "dark matter" nu ar fi decit maeria vizibila a unui alt univers. La ridnul ei teoria evolutionista darwinista fie ea clasica sau moderna e puternic contestata;acum cca 15 ani( nu mai tin exact minte) Michael Kremo publica impreuna cu inca cineva "Arheologie Interzisa" in care se argumeteaza(cica ar fi destule dovezi) ca s-ar fi descoperit in straturi datind de cel putin 70 de miliarde de ani alaturi de urme de dinozauri urme de..fiinte bipede humanoide perfect conservate si datind cam din aceeasi perioada...teoria cum ca primii hominizi ar fi aparut acum cca 2-3 milioane de ani e practic desfiintata;evident mul cred ca e vorba de o excrocherie, nu stiu poate ma lumineaza cineva fiindca nicaieri in mainstream media nu am vazut nici o dezbatere pe tema asta. Deci problema adevarului suprem se complica din ce in ce mai mult; daca unora le satisface setea de cunoastere adevaul suprem in varianta iudeo-crestina sau altora cea mainstream atee e problema lor; cind insa sint agresivi in modul de impune aceste adevaruri ripostez,fiindca pe mine personal nu ma satisface nici una dintre variante. Si se pare ca nici in stiinta atee nu exista o unitate de monolit. Cind vine vorba de BLM,redefinirea familiei,cancel culture etc cam simplificati problemele si le bagati in aceeasi oala;nu explicit, da cam asta-i concluzia mea;iarasi treceti sub tacere faptul ca de-a lungul timpului paradigmele s-au schimbat neincetat, nimic nu este static(vorba colegului Pau A-respect);familia-in islam poligamia e inca permisa,homosexualiatea nu a fost o problema majora in societatile care se considera fundamental budiste care exista si astazi;si etc, etc ec. Daca considerati ca iudeo-crestinismul este posesorul adevarului suprem, ce o sa faceti?eu personal analizindu-i dogmele ma indoiesc de asta si cu atit mai putin agreez sa mi se impuna asta. O alta latura a problemei pe care nu ati aborda-o; orice curent de gindire poate duce la extreme;marxism-leninnismul, ca si nazismul sint prin definitie extreme si periculoase;dar si bagatul in aceeasi oala a tuturor care se opun dogmelor iudeo-crestine e tot o chestie..extrema!!!(daca esti ateu atunci esti neaparat comunist, sau mai nou neomarxist progresist). Ce BINE ar fi daca adevarul ar fi undeva la mijloc.... Pe de alta parte,sariti peste faptul ca SE DORESTE ca abordarile extremiste de tipul BLM,neomarxiste, cancel culture sa devina parte a mainstream-ului;adica sa radicalizeze treptat o lume in care multi sint predispusi la radicalizare(nu face asta parte din specificul istoriei noastre? noi motive de conflicte);s-ar putea sa existe(nu bag mina in foc ca sa nu fiu acuzat de alt tip de exremisti de aici ca sint adept al teoriilor conspiratiei) anumiti indivizi( cu multa putere politica si economica) care avind ca scop--divide et impera--(sau vorba romanului cind 2 se cearta al treilea cisiga) sa lucreze intens in a politiza diverse lupte culturale dind apa la moara,cum spune iarasi romanul celor care abia asteapta Apocalipsa,Armaghedonul, Batalia Finala si Intoarcerea lui Iisus. Avind in vedere ce s-a intimplat in ultimii ani-gay activism,BLM,criza refugiatilor, Irak,asa zisa primavara araba,trumpismul cam toate converg spre o concluzie comuna:se pare ca tare mult se doreste grabirea Apocalipsei.(intoarcerea evreilor in Tara Sfinta si intemeierea statului Israel sint considerate evenimente cheie care marcheaza inceputul vremurilor apocaliptice) Ar fi mult de spus dar prefer sa ma opresc aici.

0 (6 voturi)

Vezi toate comentariile (23)

Modifică Setările