De ce ne închinăm?

Ortodocşii obişnuiesc să se însemneze cu semnul Sf. Cruci în anumite momente: când intră, ies sau trec pe lângă biserică, când se roagă acasă sau la slujbele Bisericii, când cinstesc icoane şi moaşte, când stau la masă sau în alte momente semnificative. Fiind în preajma Duminicii Sf. Cruci (a treia din Postul Mare) este oportun să aflăm care sunt motivele acestui gest.

Ori de câte ori ne însemnăm cu semnul Sf. Cruci se cheamă că facem o închinăciune, în chip văzut. Gestul este însă doar exteriorizarea simbolică a închinării interioare, “în Duh şi în Adevăr” după cum spune Hristos. Prin urmare, semnificaţiile lui sunt multiple:

1. Este un gest sacramental. Orice religie recurge la semne simbolice care exprimă sacrul. În creştinism, semnul Crucii este unul din cele mai vechi gesturi sacramentale care exprimă, în mod complet şi complex, semnificaţia Crucii lui Hristos pentru viaţa creştinului. Esenţa teologiei Crucii rezidă în asumarea iubitoare şi jertfelnică a suferinţei. Crucea devine altar al dragostei divine, prin care ne desăvârşim. O analogie mai prozaică găsim în medicină: uneori, din dragoste de viaţă, pentru a ne vindeca de boli grave, ne asumăm suferinţe temporare. Desigur, comparaţia este vetustă, dar exprimă ideea purtării Crucii, atât în mod văzut, dar mai ales în mod nevăzut, prin suferinţele şi necazurile mântuirii.

Astfel, aşa cum Hristos nu poate fi despărţit de Crucea Sa, nici creştinul nu se desparte de Cruce, ci se însemnează cu ea, ori de câte ori simte nevoia să se închine lui Dumnezeu. Dimineaţa, seara, la masă, la lucru, la rugăciune, la biserică şi ori de câte ori simte nevoia comunicării cu Hristos Cel Răstignit pe Cruce, creştinul îşi face o cruce. Iar locurile pe care le consideră a avea semnificaţii creştine le marchează printr-o cruce: biserica, mormântul, monumente creştine (Crucea de pe Caraiman, de pildă) sau anumite locuri particulare.

Este simplu de observat că nimeni nu poate face acest gest de închinare fără a avea o tainică legătură cu sacrul. Puterea de a-l săvârşi vine doar din convingerea credinţei că avem nevoie de a ne exprima şi în mod văzut sacralitatea nevăzută, sufletească. Există însă, din păcate, şi deformări ale acestui principiu, pe care le vom aborda mai jos.

2. Este o mărturie. Contemporaneitatea tinde să creadă eronat că evlavia şi credinţa trebuie păstrate cu discreţie. Este doar rezultatul logic al unei slăbiciuni: a te teme să mărturiseşti ce eşti. A fi creştin nu este o ilegalitate, o imoralitate sau o declasare socială. Dimpotrivă. A-ţi purta Crucea şi a arăta aceasta este o chestiune de identitate, faţă de care nu ai motive să roşeşti. În fond, a fi creştin înseamnă a trăi în Adevăr şi Iubire. Poate fi asta ceva damnabil?

3. Este o măsură a vârstei spirituale. Arată-mi cum te închini, ca să-ţi spun cât eşti de creştin. Aşa ar putea suna o prelucrare tematică a unui proverb popular. Modul în care practicăm însemnarea Crucii, dar şi ce înţelegem din aceasta sunt definitorii pentru gradul de maturitate spirituală. Aici apar şi devierile de care vorbim.

În mod corect, semnul Crucii se relaţionează cu Persoanele Sf. Treimi şi lucrările Acestora. Astfel, împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte (Persoanele Sf. Treimi), iar celelalte două (inelarul şi degetul mic) se coboară în podul palmei (cele două firi, umană şi divină, unite în persoana lui Hristos) Aşa grupate fiind, cele trei degete se duc mai întâi la frunte (Tatăl, izvorul tuturor, mintea mai presus de fire care a gândit toate), apoi le coborâm spre pântece (Coborârea şi Întruparea Fiului, în pântecul Maicii Domnului), apoi le ridicăm spre umărul drept (Înălţarea Fiului de-a dreapta Tatălui) după care le ducem spre umărul stâng (Trimiterea în lume, ca teren al luptei cu cel rău, simbolizat teologic prin “stânga”, a Duhului Sfânt). În toată această “gimnastică spirituală” creştinul pomeneşte, se roagă sau slăveşte, în gând sau cu voce tare, Persoanele Sfintei Treimi.

Dar, practic, se poate observa că nu toţi aceşti credincioşi ştiu exact simbolistica Crucii sau motivele pentru care ne închinăm în diverse situaţii, Sunt destui cei care, din păcate, flutură mâna în dreptul pieptului “cântând la cobză” (expresie atribuita Părintelui Ilie Cleopa) şi neştiind ce fac. Sau, mai grav, situaţii în care închinarea trece de la închinarea adusă lui Dumnezeu spre alte planuri ale concretului lumesc: bani, noroc, poziţie socială etc.

Sunt alţii care se miră de ce creştinul se închină când trece pe lângă o biserică. Probabil aceştia uită sau încă nu ştiu că un lăcaş de cult nu este numai o construcţie civilă, ci şi locul unde stă, fizic vorbind, pe Sf. Altar, Trupul şi Sângele Domnului, adică Însuşi Hristos, căruia îi datorăm cuvenitul respect. Ori, în viaţa de zi cu zi, a nu comunica cu cel pe care îl cunoşti şi pe lângă care treci este socotit a fi lipsit de bun-simţ. Dar să treci nepăsător pe lângă Dumnezeul în care crezi, cum e?!

Există chiar o „nebunie a Crucii”, adică asumarea conştientă a Crucii, prin răstignirea propriei coruperi morale şi păstrarea curăţeniei sufleteşti într-o lume decadentă, ceea ce poate aduce creştinului necazuri şi suferinţe, până la martiraj. Acest lucru nu poate fi pe deplin înţeles de către cei ce aleargă după cele lumeşti, predispuşi de obicei la compromisuri, motiv pentru care Crucea pare o nebunie.

Nu uit şi pe cei care exagerează cu “executarea de cruci”, pierzând simbolismul şi lucrarea harică, reducând totul la număr sau propriul interes. În acest caz, semnul Crucii este denaturat, ajungând pe post de lucrare magico-ocultă, menită doar să rezolve interese strict personale. Fenomenul se extinde şi asupra icoanelor, moaştelor şi altor lucruri sfinţite, socotite doar obiecte magice, care rezolvă prin superstiţii “orice problemă”.

Aşa ajungem, prin raţionament apagogic, să vedem că şi vrăjitoarele şi descântătoarele folosesc un întreg “arsenal” dotat cu cruci, icoane, agheasmă etc., doar-doar vor convinge potenţialii clienţi de “albeaţa” şi justeţea magiei lor. Mai rămâne doar să aducă şi “certificat de bune practici“ de la preot, că, în rest, unele deja se laudă cu clerici printre clienţi.

Închei cu un gând al Sf. Ioan Gură de Aur despre închinarea cu semnul Sf. Cruci: „Crucea nu este altceva decât semnătura creştinului”.