De ce nu sunt decisive minunile şi „argumentele incontestabile“

Tot aud şi citesc argumentul acesta: arătaţi-ne o minune şi o să credem. Sau: daţi-ne un argument decisiv despre existenţa lui Dumnezeu şi o să credem.

Cei care pun problema în acest fel apucă băţul de capătul greşit. Nu minunile fac credinţa, ci minunile sunt cele care se află la capătul credinţei.

Tatăl copilului lunatic care se apropie de Iisus în pericopa evanghelică de astăzi îi spune: am fost la ucenicii tăi şi le-am cerut o vindecare, dar aceştia nu s-au priceput. Dacă poţi să faci tu ceva, fă-o. Altfel spus, nu-i zice: Doamne, ştiu că tu poţi să faci orice şi am perfectă încredere în asta, deoarece cuvintele Tale, reputaţia Ta şi numeroasele minuni pe care le-ai făcut deja Te precedă. Îi spune: domnul meu, poate că eşti mai priceput sau poate că nu; eu unul n-am nimic de pierdut, aşa că te rog şi pe tine. Dacă reuşeşti să-l vindeci, voi crede şi eu în dumneata.

După minunea făcută de Hristos – şi după toate minunile făcute de Hristos – nu urmează, însă, credinţa. După minune urmează tăcerea: mulţimea nu mai zice nimic; tatăl copilului nu zice nici el nimic; nimeni nu spune nici măcar un „mulţumesc”.

Puţin mai încolo, după această minune şi după toate celelalte minuni urmează lepădarea şi trădarea; urmează ura şi răstignirea. Unii dintre cei aflaţi în mulţime, martori ai acelei minuni, vor cere mai târziu răstignirea lui Hristos, în faţa lui Pilat. Chiar şi ucenicii sunt, în acele momente, sunt muţi şi surzi – după cum le reproşează Hristos, nu au credinţă „nici măcar cât un grăunte de muştar”. Neîncrederea şi necredinţa îi împiedică şi pe unii, şi pe ceilalţi, să recunoască în Hristos pe Dumnezeu întrupat.

Credinţa mântuitoare este încrederea că Dumnezeu poate face orice – şi aceasta nu cere, mereu, reconfirmări şi noi minuni. Ea se cultivă, cum spune pericopa evanghelică de azi, prin post şi rugăciune. Postul ne arată că ceea ce ne ţine în viaţă nu este în primul rând mâncarea, nu sunt hamburgerii şi cola, ci este relaţia cu Dumnezeu. Rugăciunea reprezintă deschiderea către con-lucrarea cu Dumnezeu şi lăsarea deplină în voia lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte argumentul decisiv despre existenţa lui Dumnezeu, Hristos răspunde în mai multe rânduri acestei cereri. Bogatul cel nemilostiv din pilda spusă fariseilor cere o minune care să-i deştepte la credinţă pe fraţii săi nepăsători, şi este refuzat ferm: „Iar el [bogatul cel nemilostiv ajuns între timp în iad, n.m.] a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.” (Luca 16, 30-31)  Mai târziu, Hristos este din nou ispitit de cărturarii şi fariseii care vor să asiste la o nouă minune; răspunsul este foarte ferm: „Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar un semn nu i se va da, decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi.” (Matei 12, 39-40)

Cel mai puternic argument cu privire la existenţa lui Dumnezeu este chiar Învierea lui Hristos. Acesta este „semnul lui Iona”: o minune incontestabilă, cu în înţeles clar, menită să dezvăluie ceva foarte precis. Precum Iona suferă de dragul celor care se aflau pe corabie cu el şi erau în pericol de moarte, la fel şi Hristos pătimeşte de dragul tuturor celor care traversează această vale a plângerii (sau mare tulburată) şi sunt în pericol de moarte.  

Minunile nu fac, aşadar, credinţa – minunile sunt cele care se află la capătul credinţei. „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”, le promite Hristos ucenicilor. Mai târziu, aceştia îşi vor însuşi mesajul; vor urma calea rugăciunii şi a smereniei; vor face şi ei minuni mari; vor fi marginalizaţi şi urâţi pe nedrept; şi mulţi dintre ei vor deveni, la rândul lor, martiri – mărturisind, până la moarte, adevărul Învierii lui Hristos.  

După astfel de minuni şi după astfel de argumente decisive prea puţin sau deloc urmează credinţa adevărată. Necredinţa nu este în nici un fel raţională, necredinţa este profund iraţională. Este o formă descrisă de Apostolul Pavel drept „nebunie”; nebunia necredinţei aduce cu sine lepădarea şi trădarea, ura şi răstignirea.

Pe aceeaşi temă:

Esenţa Creştinismului – link aici
Două mari pietre de poticnire în viaţa Sf. Ilie Tesviteanul – link aici
Incendiul devastator din Grecia între „mâna criminală“, „shit happens“ şi „pedeapsa divină (pentru alţii)“ – link aici
Utopia plenitudinii materiale şi maladia idolatriei politice – link aici
De ce avem nevoie de un scop? – link aici
Femeia – un „martor prost”? – link aici
Creştinismul – cea mai persecutată religie? – link aici  
Biserici prea pline pline, biserici prea goale – link aici
Trei gânduri la Duminica Tuturor Sfinţilor – link aici
O meditaţie înaintea Învierii Domnului – câte profeţii din Vechiul Testament se împlinesc în Iisus Hristos? – link aici
Dar despre problemele morale ale prezentului când vorbim? – link aici
Testul unei bune religii şi noile acuzaţii aduse domnului Vasile Bănescu – link aici